"Bunica"

Era pauza de prînz cînd noi, toată diviziunea de vreo 6 persoane, am hotărît să mergem la o trattorie din apropierea oficiului. Un soare bălţat se juca afară în plin februar, de parcă se smintise şi iarna şi primăvara de mai mare dragul. Ne aşezasem la o masă geometric amplasată comod pentru a-i vedea pe toţi cei ce poposesc în local înfometaţi şi ne împlîntasem toţi foame în meniul zilei.

Meniul făcuse cîteva rotocoale pînă hotărîse fiecare ce papă în acea zi şi cu "naturala" (apă minerală negazată) în faţă, schimbam păreri cinematrografice, berlusconiene, general electrice...pînă cînd într-un moment zării că intră foarte spăşită o bunicuţă.

Era mică, mai mică decît mine, deci să fi avut vreun metru şi..cam 55. Dar nu atît mică în proporţii cît uscăţivă, precum era bunica mea. Dar ce-mi amintise şi mai mult de bunica, erau 2 riduri mari pe obraji ce dădeau chipului o notă de tristeţe, de suferinţă...şi şapca ei băieţeasca neagră, precum purta şi bunica mea prin ogradă de-asupra broboadei.

Păşea foarte încet, nehotărît, privind mesele goale care nu reuşiseră să fie încă curăţate de chelneri. Făcuse un scurt minicerc, după care se oprise în dreptul vitrinei.

Eu mă emoţionasem copilăreşte la această privelişte şi un gînd mă sfredelea bezmetic: " Asta ar putea fi bunica cuiva, asta ar fi putut fi şi bunica ta..." Un gînd absolut fără noimă, dar asemănarea mă dezechilibrase şi pentru a nu-mi trăda nebunia din ochi, m-am ridicat de la masă sub pretext că vreau să mai comand ceva.

Mă apropiasem şi eu de vitrină, îi stăteam la spate încercînd să înţeleg de ce îi e foame. Deja mi-o imaginam cerşind de la casier un panino (sandwich) sau poate şi mai smerit - o bucată de pîine. Sau poate doar un pahar de apă. Mi-l imaginasem şi pe casier în cîteva ipostaze. În una din ele, o brusca verbal să iasă din local. Îmi adîncisem mîna în buzunarul paltonului pentru a vedea dacă am portmoneul cu mine sau de-l lăsasem pe masă. Era.

Într-un sfîrşit bunica se hotărîse...privi casierul care se apropiase de tejghea pentru a o auzi mai bine. Mă apropiasem şi eu să o aud mai bine. Bunica gînguri ceva, dar se pare că nici unul din noi nu înţelese...căci bunica se văzu nevoită să ridice tremurînd mîna uscată ca un vreasc spre vitrină şi îngînă din nou:
" Marlboro...".

Eu încremenisem cu mînă pe portofel. Mi se năruise toată drama mea din ultimele 15 minute şi prostită am revenit spre masă plină de glume şi aburindă de pastă. Am mai întors capul de vreo cîteva ori spre geamul de unde se zăreau fumuri de ţigară ce ieşeau lent de sub 2 riduri mari...dar nu mai era nicio asemănare.