Despre versul alb

Îmi place versul alb pentru că nu mă strînge în talii de rime şi mă lasă să mă rîurez. Nu-l vreau prea complicat şi dosit ca o dulamă călugărească , dar nici să se dezbrace pînă la chiloţi, încît să simt dezgolită simţirea poetului, nu vreau. Să mă lase să dezbrac vers de vers precum o coajă verde de nucă pînă dau de bucăţica de suflet pitită într-o gămălie dură pe care să vreau să o dezghioc...şi să zic: Şi eu simt aşa, doar că Stănescu mi-a luat-o înainte cu cuvintele..." Ştiţi că glumesc. Dar versurile lui (mă) tulbură...căci acompaniază simţiri ce se vor exprimate. Numai că noi nu întotdeauna găsim cuvintele potrivite pentru a da glas celor dinlăuntrul nostru...de asta inspirată de blogul LaCafeaua, postez şi eu aceste minunate versuri:

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.