despre prietenul din blog

Ieri am fost acuzată de trădare. Mi s-a reproşat că blogul mi-a devenit cel mai bun prieten. Mi-e greu să obiectez. Dacă poţi numi o agendă cel mai bun prieten, atunci eu am păcătuit. Dar e un prieten foarte comod: cînd am o bucurie, o aştern pe blog; cînd vreau să urlu, tot aici trag, cînd vreau să mă revolt, el e ţapul ispăşitor; cînd mă usuc de dor, el mă alină; cînd vreau să cînt, scriu, cînd vreau să plîng, scriu; cînd vreau să rîd, scriu...

Î sau â - tratat de limbă română

Dragilor,

Asta chiar nu credeam să scriu. Să ajungă fericita de mine să scrie tratat de litere după 6 ani de cifre. Dar viaţa e ca o cutie de ciocolate, da? Sau ca un alfabet român în care literele se nasc şi mor din cauză că nu se pot inventa nişte contraceptive lingvistice. 

Fragment "Superfreakonimics" de Steven D. Levitt & Stephen J. Dubner

Precum am promis...ţîre din carte.

Se pune ceva grandios la cale!

De-aţi şti voi ce se întîmplă! Ah...ce mă mănîncă limba să mă laud, să strig în gura ma-are, să mă caţăr pe un scaun şi să sar de pe scaun ca o nălucă, să dau cu var blogul ca să fie şi el gata de vestea mea cînd o voi scoate din cuptorul aşteptării...să mă gătesc şi eu cu nişte mascara şi pudriţă, să încalţ tocuri şi iar să mă caţăr pe un scaun să încapă bucuria în mine de-a lungul stomacului...că stă cam pieziş acum...nebună mai eşti, irina...taci.

Tea in the rain

Era o dimineaţă cu plete de ploaie.  Picurii mici se lipeau vîscos de fereastră lăsînd dîre subţiri prin care se puteau întrezări balcoanele înfrigurate. Ea îşi înlănţui privirea de fereastra în aburi şi simţi o plăcere nespusă în alintul cald al cearşafurilor mototolite...după care îşi îndoi privirea spre grumazul greu ce ce răsfăţa în somn la spatele ei şi gingaş îi risipi visul.

Dimineaţa continua să fie tristă dincolo de cristalul ferestrei. 

Au pus apa la fiert. Au pregătit cănile verzi. Au deschis fereastra larg, lăsînd ploaia să se odihnească pe pervaz...şi au pornit prin ploaie cu ceaiul. Picurii de ploaie, ce reuşeau să se strecoare sub borurile umbrelei se năuceau în căldura aburilor de ceai. Ei, cu mîinile-rugăciune în jurul ceştilor de ceramică, trăiau o nouă zi...

Uneori suntem deprimaţi de aceleaşi ploi, aceleaşi geamuri ce dau spre aceleaşi balcoane, de aceleaşi dimineţi care evoluează în aceleaşi seri, aceleaşi zile sau ani...Uneori e atît de simplu să fim fericiţi...numai de-am fi mai simpli...

De ce scriu cu î din i

Ştiţi, de cîteva ori mi-a fost pusă această întrebare. "Irina, pari a fi o fată cu buchii, dar te încăpăţinezi să scrii cu â din a la mijloc de cuvînt. De ce?"

Nu pentru că sunt " afanalbetă". Ci pentru că nimeni nu mi-a explicat de ce e păcat să scriu î în loc de â. E mai puţin estetic? Nu, e o regulă în plus. Şi dacă se găseşte cineva să mi-o explice (logic), mă voi ruşina de prostia mea (deşi voi continua să scriu cu î din a căci a devenit un stil).

Deci este cineva care să înţeleagă acest rasism lingvistic de ce î din a face parte dintr-o castă inferioară? Sau cu ce a greşit el să stea la margini de drum? Mie îmi pare o regulă fără noimă, sper să greşesc..altfel greşesc prea mulţi.

Casa cu poamă

Am apăsat pe un buton. Nu ştiu pe care din ele..dar mi-au dispărut picioarele şi muzica. Nu ştiu dacă pot reveni la designul anterior, nu mai găsesc template-ul. Spuneţi-mi ce credeţi despre acest design...dacă vreţi muzica, dacă vreţi stilul ce era înapoi..Mi se pare că acum se citeşte mai uşor...dar mi-e greu să mă adaptez. Voi aprecia orice sugestie.

Despre versul alb

Îmi place versul alb pentru că nu mă strînge în talii de rime şi mă lasă să mă rîurez. Nu-l vreau prea complicat şi dosit ca o dulamă călugărească , dar nici să se dezbrace pînă la chiloţi, încît să simt dezgolită simţirea poetului, nu vreau. Să mă lase să dezbrac vers de vers precum o coajă verde de nucă pînă dau de bucăţica de suflet pitită într-o gămălie dură pe care să vreau să o dezghioc...şi să zic: Şi eu simt aşa, doar că Stănescu mi-a luat-o înainte cu cuvintele..." Ştiţi că glumesc. Dar versurile lui (mă) tulbură...căci acompaniază simţiri ce se vor exprimate. Numai că noi nu întotdeauna găsim cuvintele potrivite pentru a da glas celor dinlăuntrul nostru...de asta inspirată de blogul LaCafeaua, postez şi eu aceste minunate versuri:

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

vis

sunt copleşită de vis, iar visul de tine...

am fugit de apropierea ta zilnică pentru a te găsi nocturn şi iubitor

căutîndu-mă.

zi-mi că exişti şi eu te voi lăsa să trăieşti,

dar lasă-mă şi tu, iubit al nopţii,

să te uit.

să merg pe cărări ce nu vei călca

pe urme de care nu am ştiut

pe care nu le vei săruta aplecîndu-te mare peste umbra mea.

trezeşte-mă

Single pe Facebook

Am pe facebook la vreo jumătate de mie de friends. Unora din ei li se întîmplă să fie in a relationship (nu neapărat publică pe facebook). Uneori aceste legamente se transformă în complicated sau single. Asta e o.k. Tuturor li se întîmplă uneori să fie single, nu?

Unii friends însă nu se limitează la ştampila de single de sub fotografie. Ei au nevoie de un cuvînt prietenesc din partea comunităţii facebook, de un like din partea lui Abdulah sau de un „ Vai, ce nesimţit!” din partea celei mai bune prietene care, din păcate, e departe şi toată comunicarea s-a redus la status-to-status.

Poate ziceţi ce treabă am eu cu statusurile lumii? Nu am nicio treabă în afară de wall-ul meu plin de muci: „Nu am crezut niciodată că e capabil de aşa ceva”..sau „Şi eu i-am dăruit atîţia ani..., dar el..” , „ Şi-a bătut joc de atîţia ani pe care eu îi credeam cei mai frumoşi”.

Iată ce fel de comentarii aşteaptă cineva care postează aşa un status? „Viaţa merge înainte, tu eşti aşa de super – ai să mai găseşti o mie (care or să te lepede)!” sau poate „ El nu te merită(el merită una mai deşteaptă care nu înşiră pe facebook toate lăturile voastre)”.

Şi la urma urmei, nu e wall-ul meu mucos care mă deranjează, e pur şi simplu, o mică reflectare (revoltată) adusă celor ce se lamentează pe facebook despre lucruri cu care facebook-ul nu are treabă sau nu ar trebui să aibă treabă. Sunt chestii, care chiar dacă răbufnesc cu spută din piept, se ţin în zoile casei. Ditamai se afişează pe facebook. Şi apoi ne întrebăm de unde se iscă vorbele. Din facebook tot.

See you on facebook.

De ziua ta

Meet Allie

V-am zis de acum 2 zile că mă înfrupt hapsîn (acuşi o termin şi pe asta) din SuperFreakonmics. Îmi place. Voi lăsa fragmente care sper că vor stîrni curiozitatea, vă vor amuza sau vă vor determina să nu o citiţi. Acest fragment e despre munca noastră cea de toate zilele. Aici cred că ar trebui să scriu un întreg articol, dar mă voi rezuma la o idee – e important să ne placă din suflet ceea ce facem – ar fi păcat să lăsăm pentru alte vieţi lucruri pe care le putem face acum. (Eu cred într-o singură viaţă..şi apoi chiar dacă sunt mai multe..nu servesc la nimic atîta timp cît nu le ţinem minte.) Dar ce v-am spus acum nu are nimic cu fragmentul ce urmează :).

„Back in Chicago, in a chic neighborhood just a few miles away from where the street prostitutes work, lives someone who was born female, stayed that way, and makes more money than she ever thought possible.

She grew up in a large and largely dysfunctional family in Texas and left home to join the military. She trained in electronics and worked in research and development on navigation systems. When she rejoined the civilian work 7 years later, she took a job in computer programming with one of the world’s largest corporations. She made a solid 5-figure salary and married a man who earned well into 6 figures as a mortgage broker. Her life was a success, but it was also – well, it was boring.

She got divorced (the couple had no children) and moved back to Texas, in part to help care for a sick relative. Working once again as a computer programmer, she remarried but this marriage also failed.

Her career wasn’t going much better. She was smart, capable, technically sophisticated, and she also happened to be physically attractive, a curvaceous and friendly blonde whose attributes were always well appreciated in her corporate setting. But she just didn’t like working all that hard. So she became an entrepreneur, launching a one-woman business that enabled her to work just 10 or 15 hours a week and earn 5 times her old salary. Her name is Allie, and she is a prostitute.”

Superfreakonomics by Steven L. Levitt & Stephen J. Dubner

Audrey Hepburn despre frumuseţea interioară

Sunt nişte rînduri, despre frumuseţea interioară, peste care am dat azi şi am vrut să le împărtăşesc aici:

"Towards the end of her life, she was asked about her beauty secrets. She replied with remarkable grace: ‘For lovely eyes, seek out the good in people. For a slim figure, share your food with the hungry. For beautiful hair, let a child run his or her fingers through it once a day. People, even more than things, have to be restored, renewed, revived, reclaimed and redeemed. Never throw out anybody. The beauty of a woman is not in a facial mole. True beauty in a woman is reflected in her soul. It is the caring that she lovingly gives, the passion that she shows, and the beauty of a woman with passing years only grows.’"

Autor: David Servan-Schreiber
Articol: What is inner beauty?

Freakonomics

Am obosit. Am zis că iau o pauză "independentă" de la verdele graficelor şi zumzetul miilor de dolari ce stau desenaţi în atotputernicul excel şi vin în odăiţa mea de toate zilele unde mai iau o gură de aer şi vorbă. De curînd am terminat o altă care: Freakonimcs de Steven D. Levitt & Stephen J. Dubner. Mi-a lăsat un gust plăcut, dar nu mi-a ţinut sătulă curiozitate şi am dat buzna la amazon după SuperFreakonimics pe care o citesc acum.

Deci despre carte. Nu e exclusiv pentru economişti. Deloc. Ci mai degrabă pentru cei interesaţi de curiozităţi precum  ce a eradicat rata înaltă a criminalităţii în SUA în anii ' 90. Voi ce credeţi? Poliţişti ce au devenit peste deceniu supermani, sau boom-ul economic, sau răscumpărarea armelor? Poate, dar cauza de rădăcină pare a fi avortul...Sau ce au în comun profesorii şi summo wrestlers? (Scuzaţi-mă, cartea e în engleză şi nu prea am timp acum să mă fîţîi prin dicţionar). E un capitol întreg dedicat părinţilor şi cum alegerea numelui bebeluşului îi va influenţa salariul. Acest capitol l-am găsit plictisitor căci se lungise prea mult. Poate îl voi reciti cînd voi fi mămica. În orice caz Alexandrele şi Katerinele se aranjează (statistic vorbind) foarte bine în viaţă. Aa..ceva interesant - ştiţi statistica asta că adică avionul e cel mai sigur mijloc de transport. Se pare că nu.  Mă gîndesc să fac teza pe această temă. Ce ziceţi? :)

Citiţi.

Fitness pentru suflet

Întotdeauna caut explicaţii pentru dogmele, regulile, normele ce ne sunt impuse de Sfinţii Părinţi pentru că Dumnezeul în care cred eu e rezonabil şi nu ne impune reguli dintr-un capriciu sacru. Toate trebuie să aibă o explicaţie, un motiv întemeiat pentru a nu intra în Biserică cînd avem menstruaţie, pentru a nu face dragoste pînă la căsătorie, pentru a posti...Şi explicaţia “Vei ajunge in Rai”, nu e una suficient de rezonabilă pentru păcătoasa de mine.

Unele sunt greu de perceput din prima fără a citi, fără a ni se explica pămînteşte, fără a da prin gropile vieţii. De asta eu am alergat la sfetnic cînd simţeam că mă ia revolta de umeri la unele obiceiuri neînţelese de mine. Dar am avut şi laici scumpi lîngă mine care din dragoste pentru Dumnezeu şi ştiinţă de cărţi sfinte, sau din rebeliune faţă de Domnul şi lectură avidă m-au ajutat să văd peste oprelişti.

Recunosc că nu o fac des, dar postesc. Sunt perioade cînd o fac zelos şi atunci prietenii mei vestici (amuzaţi de îndeletnicirea mea) mă întreabă de ce o fac? Şi atunci zic fără a mă implica prea mult în convertirea sufletelor lor: “ E Vineri” sau “ E Miercuri”. “And?” rînjesc unii sau întreabă curios alţii. “ Şi atunci eu zic, încă plictisită de discuţie: “ Îmi duc sufletul la fitness club uneori. Înţelegi?”...”Wtf, fitness club.” ( Asta din urmă nu o spun verbal, dar o discern din privirea lor dezghiocată spre mine). Ei sunt ca şi mine. Vor să înţeleagă DE CE? PENTRU CE?...aceleaşi întrebări de la care am pornit eu.

Voi de ce postiţi? Pentru că e post, pentru că aşa se cuvine, pentru că aşa o vrea Domnul, pentur că aşa face bunica sau pentru că aşa suntem îndoctrinaţi...niciunul (apropo, se scrie împreună? Eu am cam rămas la parcare cu noile tendinţe în limba română) din aceste răspunsuri nu mă convinge.

Eu întotdeauna pornesc de la premisa că Dumnezeu ne vrea binele. Postim nu prentru a ne alinia în rîndul slujitorilor cereşti ci pentru că e binefăcător pentru omul din noi. Motivele mele sunt cîteva, de fapt submotive, căci motivul e veşnic unul: pentru fericirea noastră, ce sună foarte general şi neconcludent. De asta mă voi opri la lucruri măsurabile.

Toxinele ce se depozitează peste ani în organismul nostru ne ruginesc, ne ridează, ne usucă sau gonflează în mărimea anilor noştri. În final, putrezim şi mirosim urît. Nu te-ai întrebat niciodată de ce moaştele miros frumos? Eu nu îţi voi spune asta. Dar îţi voi spune că, de exemplu, Monica, o doamnă de 57 de ani, poziţionată bine în cadrul companiei în care lucrez şi drept hipocondru între femeile aceleeaşi companii, posteşte negru săptămînal. Mi-a zis că are 2 vîrste: cea din paşaport (57) şi cea biologică. Eu ar trebui să pun aici o fotografie de-a doamnei să înţelegi stupoarea mea cînd mi-a zis: 57. Credeam că îşi bate joc de mine. Cu aşa ten precum coaja mărului verde, aşa forme atletice şi uşoare...eu nu îi dădeam mai mult de 30. Aa, da...a doua vîrstă. Făcuse un test de sînge de curînd şi medicul a rămas stupefiat...zice: „ Fetiţo, tu ai 15 ani.”

Monica posteşte din preocupări de sănătate. Într-adevăr, dacă îl citiţi pe nutriţionistul Moritz, vă veţi îngrozi de cît de otrăvitoare e carnea pentru tinereţea noastră. Eu nu vă îndemn să deveniţi vegetarieni ( mie nu mi-a reuşit să renunţ totalmente la carne încă), dar vreau să subliniez ideea că Dumnezeu ştie mai multe decît Moritz şi cînd i-a pus pe Adam şi Eva în grădină să se alimenteze cu fructe şi legume, le-a vrut doar binele. ( Ei, bine, să nu intrăm în polemici cu mărul acum căci asta e o altă tematică).

Postul e benefic nu doar organismului nostru, ci şi fericirii noastre ( nu de apoi). Un studiu efectuat la Universitatea Stanford din SUA a urmărit capacitatea copiilor mici de a se abţine de la dulciuri fiind puşi în faţa unei mese pline cu zefir pentru 15 minute. Cîteva decenii mai tîrziu, aceşti copii au devenit mămici şi tătici, cu posturi de muncă, cu realizări nu în proporţia IQ-ului lor, ci pe potriva voinţei lor. (Voinţa spre deosebire de IQ-ul ereditar, se poate dezvolta). Copiii care s-au abţinut de la dulciuri, la vîrsta de 32 de ani, aveau posturi de muncă mai bune, familii împlinite, mult ma puţine probleme legate de abuz de alcool sau drog. Este o corelaţie foarte directă în abilitatea noastră de a ne abţine (de la fericiri pe termen scurt) şi fericirile pe termen lung. Deja e voia ta să decizi care te motivează mai mult.

Pînă la urmă cînd spun că postul e un fitness pentru suflet, o zic literalmente. Aici înveţi a spune „NU”, nu doar produselor animale, ci şi vieţii care se împotriveşte uneori prin oamenii şi situaţiile prejudicioase ce le iscă în faţa noastră. E un „NU” spus nu doar grăsimilor, nu doar nicotinei, dar şi unei mari pierderi, unui mare eşec ce te chinuie, unei iubiri bălţate, unui val al vieţii care se joacă cu tine.

Toate ale Domnului au un sens...cu multe din ele mă mai lupt..şi cred că lupta asta e cea mai interesantă dintre toate pe care le duc căci sunt nespus de fericită cînd pierd.

"Ziua vînzătorilor de inimioare, flori şi chiloţei"

Ziua dragostei. Ce trist. Îmi pare trist să ne inventăm o zi pentru a ne iubi. O zi în care florăriile ar trîmbiţa la radio: " Nu uitaţi să va surprindeţi iubita cu un buchet de flori de Sf. Valentin!". Nu, nu...mesajul ăsta e de-a dreptul tragic. Cît de nefericită trebuie să fie o femeie încît să ramînă surprinsă să primească un buchet de flori tocmai de Sf. Valentin. Azi un buchet de flori e mai previzbil decit o cafea de la distribuitor.

De asemenea, e un prilej pentru femeile masochiste să-şi cumpere singure flori. Citisem undeva că vreo 15% din femei fac precum Katerina din Москва слезам не верит.

Îmi pare trist să văd atîtea lucruşoare mici, pufoase, drăguţe, de unică folosinţă la preţuri exagerate doar pentru că stă agăţată inscripţia " Valentine's Day". E  atît de comercială această zi că eu aş rechema-o: "Ziua vînzătorilor de inimioare, flori şi chiloţei". Şi a celor de mărar. Am mers zilele astea să cumpăr un mănunchi de mărar de la tîrg. Zic: " - Cît e?
                                 - 1 euro.
                                 - 1 euro cîteva fire de mărar??
                                 - Aşa sunt preţurile de sărbători..
M-a oripilat afirmaţia. Păream eu aşa de îndrăgostită ca să mă prostească atît de simplu? Nu consider 14 Februarie drept un brand. Nu am dispus să cumpăr mărar.

Nu îmi plac sărbătorile ce serbează pentru o zi lucruri de care vrem să ne bucurăm o viaţă. Pe ele trebuie să le sărbătorim mereu. Nu zic să rămînem faliţi cumpărînd flori şi mărar în fiecare zi, dar sunt gesturi fără preţ care nu au nevoie de niciun calendar pentru a fi manifestate. Şi cei care o fac zilnic, adică se iubesc zilnic...cred că găsesc această sărbătoare superfluu...ziua vînzătorilor de mărar.

Iepure in bere cu Burlesque

Gnam-gnam..mi-am lins degetelele privind Burlesque. Ambele au fost delicioase. Recomand filmul celor carora le place Aguilera. Sunt si din cei carora nu le place? Fata asta are o voce de negresa, cu un diapazon vocal atlantic, de o intensitate militara...mai dihai ca Alicia Keys, desi si cea din urma ma ameteste cind cinta Falling.

Protagonista (Ali) merge spre orasul de vis al stelelor, LA, parasind postul de chelnerita intr-un orasel micut din Iowa. Orfana, fara bani, cauta de lucru pina intr-o seara, intimplator, da peste BURLESQUE. Si aici Cher da un spectacol pe cinste.

Nu e despre tirfe, nici despre stripere, desi un ochi ce da buzna peste scene ar putea crede anume asta. Viata lor devine un spectacol, un dans lasciv, un musical viu...in care e descoperita vocea de inalt calibru a Christinei. Scena asta e preferata mea (Nikky smulge playback-ul pentru a o lasa pe Ali pe scena fara voce, si aici se naste Tough Lover).

Filmul e foarte potrivit pentru o simbata seara cind vrei sa te relaxezi fara a te obosi prea mult emotional. E plin de muzica, de un happy-end, de fete frumoase si senzuale, incit pina si barbatii l-ar privi cu placere. Pe mine m-a inspirat sa cint...sa dau muzica tare si sa ma visez si eu pe scena..si mi-a adus foarte mult aminte de natti.

Aaa..era si iepurele la mijloc..las o poza. Daca se gaseste cineva interesat, de reteta, o scriu mai tirziu.

Chiftelute cu dovlecei si naut

Sunt fericita ca noua mea pasiune culinara nu a izvorit dintr-o dorinta de a nu invata ci persista si post-sesiune. Mama mi-a facut cadou o frumoasa colectie de carti de gatit si eu in fiecare weekend caut sa ma uimesc cu ceva delicios. Azi au fost din nou chiftelute, de data asta cu dovlecei si naut. Cind deschid restaurant, acest fel va fi in meniu la sigur. Se prepara simplu.

Ingrediente:
400 gr carnet tocata de vita
1 ceapa alba
1/2 l pulpa de rosii
1 catel de usturoi
1 ou
1/2 pahar lapte
400 gr naut
2 dovlecei
1 chifla
ulei de masline
sare
piper

Se prepara carnea pentru chiftele, amestecind cartea tocata cu oul, piinea muiata si scursa bine de lapte, patrunjel si usturoi, sare si piper dupa gust. Dupa care se trec prin faina si pun la prajit. In uleiul chiftelelor, care s-au scos ruemene din tigaie, se adauga ceapa marunt taiata. Se caleste si se adauga pulpa de rosii. Se lasa la foc 10 minute. Apoi in vase de lut se pune nautul, dovleceii taiati subtire, chiftelele si sosul si se da la cuptor pentru 30 min la 180 grade.

Pofta buna!

La Moldava de Mara Terzi

Cind m-a intrebat de unde sunt, am zis Moldova. Iar ea a repetat in silabe Mol-do-va, incit eu m-am vazut nevoita sa adaug si varianta ruseasca - mult mai populara in Italia - Moldavia. La care Mara, inchizind ochii a inceput a fredona ceva, strecurind un shhh spre mine. Am lasat-o sa cinte.

La Moldava!, izbucni ea.

Eu nedumerita incuviintai, in semn de "da, da..moldoveanca sunt", dupa care iar am inceput a ma identifica geografic..intre Romania si Ucraina...ca sa elimin orice dubiu.

La Moldava! zise ea. "Zmetana", precipitase punind accentul pe prima silaba. Si a inceput a fredona o melodie ce mie imi aducea aminte de Barca pe valuri...

"Nu cunosc melodia, dar o voi cauta pe youtube diseara".

"Bunica"

Era pauza de prînz cînd noi, toată diviziunea de vreo 6 persoane, am hotărît să mergem la o trattorie din apropierea oficiului. Un soare bălţat se juca afară în plin februar, de parcă se smintise şi iarna şi primăvara de mai mare dragul. Ne aşezasem la o masă geometric amplasată comod pentru a-i vedea pe toţi cei ce poposesc în local înfometaţi şi ne împlîntasem toţi foame în meniul zilei.

Meniul făcuse cîteva rotocoale pînă hotărîse fiecare ce papă în acea zi şi cu "naturala" (apă minerală negazată) în faţă, schimbam păreri cinematrografice, berlusconiene, general electrice...pînă cînd într-un moment zării că intră foarte spăşită o bunicuţă.

Era mică, mai mică decît mine, deci să fi avut vreun metru şi..cam 55. Dar nu atît mică în proporţii cît uscăţivă, precum era bunica mea. Dar ce-mi amintise şi mai mult de bunica, erau 2 riduri mari pe obraji ce dădeau chipului o notă de tristeţe, de suferinţă...şi şapca ei băieţeasca neagră, precum purta şi bunica mea prin ogradă de-asupra broboadei.

Păşea foarte încet, nehotărît, privind mesele goale care nu reuşiseră să fie încă curăţate de chelneri. Făcuse un scurt minicerc, după care se oprise în dreptul vitrinei.

Eu mă emoţionasem copilăreşte la această privelişte şi un gînd mă sfredelea bezmetic: " Asta ar putea fi bunica cuiva, asta ar fi putut fi şi bunica ta..." Un gînd absolut fără noimă, dar asemănarea mă dezechilibrase şi pentru a nu-mi trăda nebunia din ochi, m-am ridicat de la masă sub pretext că vreau să mai comand ceva.

Mă apropiasem şi eu de vitrină, îi stăteam la spate încercînd să înţeleg de ce îi e foame. Deja mi-o imaginam cerşind de la casier un panino (sandwich) sau poate şi mai smerit - o bucată de pîine. Sau poate doar un pahar de apă. Mi-l imaginasem şi pe casier în cîteva ipostaze. În una din ele, o brusca verbal să iasă din local. Îmi adîncisem mîna în buzunarul paltonului pentru a vedea dacă am portmoneul cu mine sau de-l lăsasem pe masă. Era.

Într-un sfîrşit bunica se hotărîse...privi casierul care se apropiase de tejghea pentru a o auzi mai bine. Mă apropiasem şi eu să o aud mai bine. Bunica gînguri ceva, dar se pare că nici unul din noi nu înţelese...căci bunica se văzu nevoită să ridice tremurînd mîna uscată ca un vreasc spre vitrină şi îngînă din nou:
" Marlboro...".

Eu încremenisem cu mînă pe portofel. Mi se năruise toată drama mea din ultimele 15 minute şi prostită am revenit spre masă plină de glume şi aburindă de pastă. Am mai întors capul de vreo cîteva ori spre geamul de unde se zăreau fumuri de ţigară ce ieşeau lent de sub 2 riduri mari...dar nu mai era nicio asemănare.

If

Sunt poezii peste care mă poticnesc din fericire, uneori fără să le caut. Le citesc, le absorb, le uit. Sunt poezii pe care le caut, dar nu le găsesc să exprime ce vreau eu cînd vreau eu..şi atunci le scrijelesc, le citesc de vreo 400 de ori pînă nu le mai înţeleg şi eventual le uit. Sunt poezii pe care nu le caut căci ele sunt de toţi ştiute, ele sunt comori de cuvînt. Pe astea le printez şi le pun pe pereţi să mă răsucesc între ele...iată una.


IF you can keep your head when all about you

Are losing theirs and blaming it on you,
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too;
If you can wait and not be tired by waiting,
Or being lied about, don't deal in lies,
Or being hated, don't give way to hating,
And yet don't look too good, nor talk too wise:


If you can dream - and not make dreams your master;
If you can think - and not make thoughts your aim;
If you can meet with Triumph and Disaster
And treat those two impostors just the same;
If you can bear to hear the truth you've spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to, broken,
And stoop and build 'em up with worn-out tools:


If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breathe a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: 'Hold on!'


If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with Kings - nor lose the common touch,
if neither foes nor loving friends can hurt you,
If all men count with you, but none too much;
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that's in it,
And - which is more - you'll be a Man, my son!

                                               by Rudyard Kipling

Cărţi româneşti

Mă usuc de dorinţă. Atît de mult mă vreau pierdută într-o librărie românească în care să nu mă caute nimeni vreo 4 ore bune. Să desfac cartea la pagina care îmi place, să citesc selectiv, să fac cunoştinţă cu autorul de pe copertă, să aprob sau dezaprob...şi după ore întregi care devin lungi de foame, să-mi iau un braţ bun de cărţi acasă.

O vreau pe Rădulescu, o vreau pe Năstase şi Catrina, o vreau pe Liceeanu şi pe toţi cei pe care înca nu îi cunosc, dar pe care îi vreau. Nu am citit în română de o bucată de viaţă. Uneori, mi se pare că nici nu mai vorbesc omeneşte româneşte de atîta foame. Am obosit de limbi străine, de limbi care mă apropie de alţii. Vreau să citesc în limba mea, în limba ce mă apropie de mine.

Mi-am cumpărat bilet să merg acasă. Abia aştept să vină aprilie, abia aştep să ajung în Bucureşti, să iau tramvaiul ce mă va lăsa la o librărie imensă ce mă va pierde printre rafturi.

Chiftelute delicate

Ingrediente:
500 gr pulpa de vita tocata
500 gr cartofi noi
2 cepe albe
50gr unt
1 chifla
1/2 pahar lapte
ulei de arahide pentru prajit
sare
rozmarin

Miine am examen. Nu, nu de gastronomie. De fapt, e contabilitate manageriala. Sa vedem cit de gustos va fi miine, dar azi a fost bine.

Cine e interesat de cum s-ar putea injheba o astfel de reteta, explicatia urmeaza:

Cartofii se curata de coaja si se fierb, potrivindu-se de sare. Cind sunt fierti se scurg si se taie in jumatate. Chiftelutele se prepara din carnea tocata in carese adauga 1 ou si chifla muiata in lapte (sa o scurgeti bine de lapte inainte de a le mixa). Se prajesc chiftelutele pe uleiul incins pina devin crocante. Intr-o tigaie separata se caleste in unt ceapa taiata julien.

Salata cu grapefruit si morcovi din Camerun

Da, da,da - e sesiune! Nu stiu daca asta e motivul ca am devenit mai gurmanda sau mai "bucatara", dar azi am  gatit ceva nou si nu am rabdare sa ma fac de toata lauda aici.

Salata cu grapefruit si morcovi din Camerun

Ingrediente ( pentru 4 persoane)

2 grapefruit
3 morcovi
1/2 pahat de arahide prajite
1 lingura de ulei de arahide
1 legatura patrunjel
sare
piper

Mod de preparare:

Se taie julien morcovul ( eu l-am dat prin razatoare). Dupa care se decojeste un grapefruit si jumatate, curatindu-se pina si de pelita alba in felii. Din cealalta jumatate de grapefruit se stoarce sucul si se amesteca cu 1 lingura de ulei de arahide, sare si piper dupa gust. Se amesteca bine acest sos.

Morcovul se tapeteaza pe farfurie peste care se presoara arahidele tocate cu felii de grapefruit. Se presoara patrunjel si sosul.

Gustul amarui al grapefruitului cu morcovul dulce e o combinatie interesanta.

Pofta buna :).

Incet-incet

Incet-incet ma pierzi prin ceata deasa
si nici indiciile clare nu te vor ghida
incet-incet ma rup din a ta plasa
si pe-o carare noua incep a ma-ndrepta.

Incet-incet se-asterne timpul
peste-ale noastre vise
peste ai nostri ani ce nu s-au implinit
peste dezamagiri ce atingind abise
au obosit si intr-o miercuri au fugit.

Incet-incet incepi si tu o noua viata
si viata ta cu Poseidoni si piei de porc
pictata in bokeh si nopti cu ceata
e-un casino in care jalnic am pierdut.

Prima lectie

Sunt nebuna. Am asteptat 3 ani pentru a lasa azi in 2 peri dari de seara si rapoarte neterminate la serviciu, pentru a alerga intr-un suflet naiba stie unde...cu tot cu temperatura si un nas mucos..., pentru a ma regasi in sfirsit, pentru a face ceva ce sufletul meu demult isi dorise cu nebuna ardoare, dar din motive pe care nu merita sa le listez aici...se privase de acest deliciu.

Pasul de inceput se poate asocia cu un balansoar rigid.. E atunci cind te faci una cu ritmul...dai ochii peste cap..si sunteti in 3..apoi in 2...apoi nu mai conteaza. Apoi incepe caminata, pasi ce se succed ca niste foarfeci: exacti, rigizi, taiosi pina la flirt, dar in acelasi timp...e o totala improvizatie, spontanietate si nu mai conteaza al citulea pas e..e o fluiditate magnetica...intre miini ce pastreaza distanta si priviri ce o lupta.

E un dans cu caracter, cu toc elegant si singe fierbinte. Gripa mea se speriase de termperaturile lui...si in scurt timp se pitulase intr-o durere de cap..dupa care parasise de tot ringul de dans.

Prieten din copilărie

Cînd eram mici, el trăia la poarta verde, cu gard verde, cu nuc verde. Mai avea şi un cireş primăvăratic care nu reuşea să se coloreze stacojiu căci noi ne făceam vînt pe gard de cînd începeau pulpele cireşelor să se matureze. Şi stăteam acolo între flori la poalele tînărului cireş cu treabă şi fără treabă pînă ni se deznoda chingeaua la pantaloni. E darnic omul ăsta şi era dintotdeauna.

Sub falnicul nuc am făcut căsuţă. Ţii minte, David? Ţii minte, Veronica? Cristina, ţii minte? Am adus fiecare după putinţă "mobilă" de acasă ca să ne aranjăm un cuibuşor de joacă. Îmi aduc aminte eu mă furişasem în pod la bunica şi am adus un drapel cu Lenin pe care l-am agăţat perdea la căsuţa noastră mică. David era tata. Rolul meu preferat era de copil, şi matincă Cristina era mama...

Cum nu ar fi, David era regizorul copilăriei noastre. El ne aduna la badminton, la raţa împuşcată, la "bisetca" (cine-mi zice cum se numeşte piesa asta arhitecturală în română, are un grand merci de la mine) din jurul fîntînii din drum.

Tot cu el am întîlnit zorii şi deschiderea nuferilor în gura Bîcului la 3 de noapte şi am inventat jocuri, şi am strîns tei, şi am rupt liliac. Şi am fost copii.

Omul ăsta citeşte cu un debit amazonian. Pe vară înfuleca cîte 100 de cărţi de grosimi intimidante...şi cînd spunea ceva...mă lasă mai mult paletă decît portret căci mă pierdeam în vividitatea limbii lui. Urechile mele înfloreau buchet cînd David începea să povestească.

Apoi să vă spun că rar am întîlnit oameni să fie atît de atenţi, pînă a memora şi zilele de naştere ale părinţilor mei, pînă ai suna pe părinţii mei de sărbători...şi nu e vorba de atenţie aici, căci memoria bună tre' încălzită de un suflet blînd...ce uită, ce iartă, ce iubeşte, ce speră. Şi a trebui să tai o zi lucrătoare din calendarul meu pentru a vă spune o parte din ele..şi oricum nu aş reda bucuria mea de a avea în preajma sufletului un om atît de scump precum David.

Azi David e mare, azi şi eu nu mai sunt mică. Dar azi David e şi mai mare...cu un an..

La Mulţi Ani! Sunt fericită că pe lumea asta mică şi mare, am avut fericirea să te cunosc.