Electra, Kevin Spacey şi Londra

Uoa. Eu mă îndrăgostesc încet, sigur şi iremediabil de acest oraş. Şi încerc din răsputeri să nu o fac, aşa...nu ştiu de ce simt undeva într-un organ neidentificat că nu aici îmi voi clădi casa, masa şi odrasla...şi imunitatea mea încearcă să nu creeze dependenţe. Dar, e mai puternică Londra decît toată imunitatea mea...

Are Kevin Spacey un teatru în Londra care se numeşte The Old Vic. Şi de 10 ani el e director artistic aici. În primul rînd, teatrul (în calitate de clădire) e foarte atrăgător, cu iluminări exterioare suficient de intense pentru a invita atenţia şi curiozitatea, dar nu exagerate pentru a le asocia cu nişte luminiţe chinezeşti în stil disco. Spre deosibire de un teatru tradiţional, The Old Vic e foarte aerat, luminos, cu multe rînduri de ferestre în stil Georgian. Mai jos o poză proaspătă din telefon:

Dar desigur că am ajuns aici ademenită de un spectacol. şi anume o tragedie grecească "Electra" de Sofocle. E prima mea tragedie...Foarte pe scurt, Electra e fiica regelui Agamemnon care a fost ucis de soţia sa Clytemnestra şi iubitul acesteia, Aegisthus. Electra îşi deplînge tatăl, blestemîndu-şi mama şi pe ucigaşul tatălui său, dar mai mult decît blesteme şi lacrimi alte arme nu are pentru a-şi răzbuna tatăl. Unica ei speranţă e fratele ei Orestes care îi ucide pe amîndoi (mamă şi amant). Pe scurt şi fără condimente...ăsta e sumarul.

Dar asta nu e tot, Electra a fost jucată de Kristin Thomas Scott. Cei care au privit "The English Patient", "Four weddings and a funeral" ştiu de ea...cred că ar fi banal dacă aş spune că prestaţia a fost excelentă, da?

Cei din primele rînduri o puteau atinge atît de aproape juca de ei datorită aranjamentului de amfitreatru...mă uitam la ea, căci ea e fenomenală, dar îmi plăcea să mă uit şi la sală, să observ cum bărbaţii îşi strecurau evaziv degetele pe sub ochelari să mai alunge o lacrimă...

Poza de mai jos e pre-spectacol.

"All animals are equal, but some are more equal than others."

Atît indiciu ni s-a dat la un pub quiz recent. Şi întrebarea era: din ce carte e? Noi eram 5 oameni, toţi 5 din ţări diferite...dar liniştea în toate ţările răsună la fel. Privesc peticul de hîrtie pe care trebuie să dau răspunsul...îi privesc pe fiecare din cei 5...

Am ajuns acasă şi mi-am promis că citesc "Animal Farm" de George Orwell în următoarele 5 luni (realistă prognoză). Dar s-a întîmplat să dau de carte peste o săptămînă şi cînd am văzut cît de mică şi jucăuşă e...m-am înrăit şi mai tare că nu am ştiut de ea. Cu vîrsta, sunt tot mai multe cărţi faţă de care îmi e ruşine cînd le găsesc necitite...

E minunată..se citeşte ca Ion Creangă. Alegoria a făcut-o uşor digerabilă, dar e de o profunzime istorică...nu, astă carte nu e pentru copii, astă carte e plină de comunism, de stalin, de hitler , de lenin, de karl max...

8

Following Inferno - Part II

Deci noi am ajuns în Piazza di San Firenze unde miroase a lampredotto. Să dăm cu un ochişor spre piaţă...poate ne oprim undeva pentru o pauză de cafea şi croissant...dacă vrem.

Fotografia nu îmi aparţine. Dar îmi aduc aminte piazza, mă aşezasem pe aceste scări să citesc o altă carte. Nu cred că ne vom opri mult aici, deci să mergem mai departe.

"Crossing before Bargello, I cut west toward the spire of Badia and come up hard against the iron gate at the base of the stairs."

[aşa, printre altele, ăsta e sfîrşitul primei pagine]

Deci Bargello. E o construcţie ce datează din 1255 cînd fusese ridicat  drept reşedinţă pentru şeful poliţiei de atunci, care se numea "bargello". Mai tîrziu, cînd Medici au oferit să-l găzduiască per bargello în casa lor, această fortoreaţă a fost transformată în închisoare. Iar din 1865 e un muzeu de artă renascentistă şi gotică. Pentru cei care au citit "The agony and the ecstasy" de Irving Stone despre viaţa şi opera lui Michelangelo e un prilej de a observa pe viu arta lui. Pentru mai multe detalii  despre Bargello aici.

Aşa arată Bargello (poza nu e a mea). Dacă vă aduceţi aminte descrierea lui Palazzo Vecchio..."with its crenelated tower", păi, şi Bargello e crenelat şi se pare ca a fost sursa de inspiraţie pentru Palazzo Vecchio.

Se pare că în 3 minute parcurgem traseul propoziţiei din carte, dar desigur nu e nicio grabă. Dimpotrivă.

Spire of Badia. Badia e o biserică de afiliere catolică fondată în 978 de o contesă în memoria soţului ei care murise. În prima fotografie mai sus se vede şi clopotniţa asta. Vecernia începe la ora 6 seară şi din cîte am citit, localnicii şi turiştii spun că e una dintre cele mai memorabile amintiri...atît de frumoasă e. Deci, va trebui să ne întoarcem spre seară...să confirmăm. În plus, aici se găsesc şi cîteva opere de artă, printre care Filippino Lippi. Dar capitolul nostru nu are loc în interiorul bisericii...capitolul nostru ne aduce în faţa clopotniţei. Aici, are loc suicidul din prolog. Biserica va fi deschisă de la ora 8 dimineaţa...dar nu am putut găsi nimic despre clopotniţă, cum am putea intra...Posibil că doar în cărţi poţi intra în clopotniţe la orice oră...

http://jerusalem.cef.fr/it/monastiche/firenze/orari-delle-liturgie




aici terminăm excursia din Prologue.

Love and marigolds

am găsit o altă comoară. O las aici, între trăirile mele cele mai scumpe. Eu ascund multă muzică de suflet aici...dar ultima dată cînd m-a durut atît de mult o melodie a fost "On the top of the world" de Marianelli. Mi s-au imprintat în minte acele 2 minute atît de clar...atît de viu încît şi acum simt fiecare firicel care mi se ridicase pe trup, spatele mi s-a scufundat în speteaza fotoliului, pentru 2 minute m-am desprins de acel martie din 2010...am lăsat capul pe spate în pofida oricărui open space, colegi, etc...am închis ochii, i-am strîns tare de emoţie...şi cînd i-am deschis erau umezi de plăcere...

ştiu că nu fiecare va simţi aceeaşi emoţie ascultînd "On the top of the world"...dar ceva în mine s-a aprins, o careva strună a vibrat în unison cu acea compoziţie...

De atunci am mai simţit emoţii puternice, dar nu pînă la durere..

"Love and marigolds" e mai puţin dramatic, dar e atît de expresiv în imagine...nu fiecare cîntec are capacitatea să proiecteze pe lentila sufletului meu o imagine vie, clară, rulantă...

Eu nu ştiam de Mychael Danna pînă azi, ceea ce nu înseamnă că nu e vestit. De fapt, e un compozitor canadian de calibru Academy Award. Cînd am auzit Love and Marigolds...am fost impresionată de cît de frumos împleteşte el vestul cu estul...E o combinaţie dintre Newman şi Rahman...foarte închegată, foarte fluidă...

(dacă ştie cineva cum se numeşte instrumentul aerofon  - personajul principal din această compoziţie, vă rog să îmi spuneţi)

mai jos e interpretarea mea...e ceea ve văd eu cînd închid ochii şi ascult cîntecul. Sugerez să îl asculţi mai întîi, să vezi dacă se iveşte vreun film pe retina ta...necontaminat de vizualul meu.

Viorile şi pianul de la începutul melodiei sunt un reper climateric pentru mine.Eu văd o ceaţă vîscoasă, albă perindîndu-se printre crestele munţilor împodobiţi de pini şi brazi. E o ceaţă care se retrage în pîntecul pămîntului în jos de-a lungul munţilor coborînd într-o armură de nimbus..lăsînd aerul clar şi umed, aici...şi gol, pînă în secunda 52. Cea mai puternică secundă din această melodie. Îţi voi spune doar puţin din ceea ce văd, e prea intim...

Secunda 52, în obiectiv apar 2 ochi..bătrîni, obosiţi de ani, de vînt, zbîrciţi precum coaja unui stejar rămolit...dar atît de buni, atît de buni...secunda 52 ascunde toată bunătatea lor, tot soarele pe care l-au strîns aceşti doi ochi cît au trăit pe pămînt...şi toată durerea din care a rămas doar înţelepciune. Ochii ei de culoarea cerului a ploaie licăresc ca două mărgeluţe fără a clipi. E o privire foarte intensă secunda 52, 53, 54...un close-up extrem în care îi văd doar ochii, restul nu încape...nu are loc. E o bătrînică.

După secunda 54 se întîmplă un lucru foarte frumos...nu mai văd scena prin ochii mei, o văd din perspectiva ei, sau prin ochii ei...îmi povesteşte despre viaţa ei...o pot vedea în tinereţe..O vezi? Uite-o cît e de frumoasă, cît e de liberă, cît de tînără e...secunda 1:45...fotografia ei...

mă opresc aici...am o senzaţie intensă de goliciune..

Hans Zimmer

A fost în Londra pe 11 Octombrie. Eu nu puteam lipsi. Am fugit de la ceremonia corporativă din state precum o Cenuşăreasă de la bal, pentru a mă putea bucura de muzica lui pe viu. Concertul a avut loc pe 11 Octombrie...de atunci multe seri mă aştepta acest blog să-i spun şi lui cum a fost...şi nu puteam. Nu puteam descrie cum a fost, ce am simţit..tot ce scriam era prea puţin, cuvintele mele nu-i făceau dreptate talentului..şi am zis că altădată, poate.

Cîteva zile în urmă, în cinema, înainte să înceapă filmul "Gone Girl", derulau trailere precum întotdeauna. Şi eu încercam să ghicesc din boghiţa de film cine i-a compus muzica. Zimmer e inconfundabil. Şi nu îmi puteam da seama de ce...ce este în muzica lui atît de personalizat, atît de al lui...

....

Ieri, noaptea..stăteam cu genunchii sub barbă, privind cum se înalţă avioanele în faţa ochilor mei în aeroportul pustiit. Le vedeam puţin căci erau înghiţite de întuneric, dar le simţeam prezenţa în aerul sfîrtecat de 100,000 de cai...ştiţi acel sunet, cînd avionul  străpunge uterul atmosferei şi simţi cum se sfîşie aerul, crapă...

O, ce sunet e acelă...mai puternic decît tunetul care trosneşte vrăjmaş în gura cerului, sunetul ăsta nu dispare după cîteva suliţe de foc...sunetul ăsta e o hipnoză...

aşa e muzica lui Zimmer...de asta e inconfundabilă.

Pantomima...

Eh, şi-am spus că măcar azi mă culc devreme. Da' este chip de atîta inspiraţie?

Este în frumoasa mea adolescenţă un şirag de amintiri despre Jenica, Nadiuşa, Slavic, David şi Dumitrelu (în cîteva episoade). Ei se îngrămădeau serile la mama şi noi începeam cu un ceainic de ceai şi terminăm cu o noapte de pantomimă. Îmi pare rău că acele video nu s-au mai păstrat...eram răi de tot, eram veseli, eram liberi, eram prieteni, eram frumoşi. Şi acum suntem, dar pe rînd...

dar uneori se întîmplă ca doi, trei dintre noi să se întîlnească...şi să ne amintim de jocul preferat al adolescenţei noastre care va rămîne ca un act secret de identitate a prieteniei noastre.

Ăsta e un fragment imortalizat în Praga din septembrie 2013. Nu e pentru toţi, e pentru oamenii menţionaţi mai sus...căci nu toţi vor înţelege ce emoţii trăiesc cînd retrăiesc acele vremuri...mai departe de 2013...tocmai hăt în 2007..2006...

Plimbarea de o 1000 de euro

Tu ai plăti 1000 de euro pentru o plimbare? În fiecare lună...

Eu, da.

Following Inferno - Part I

Am baricadat mica mea măsuţă de scris cu o mapă A3 şi o brigadă de creioane colorate. Pentru cei care nu ştiu despre aventura pe care o pun la cale în Florenţa în martie 2015 - aici detalii. Pînă cînd am un singur participant, eu. Dar invitaţia e deschisă pentru cînd vă decideţi.

Cum a menţionat Petrică anterior, acţiunea are loc în martie, de asta călătoria va avea loc atunci, într-un weekend, posibil 7 Martie. Şi va începe aşa...

Chapter I

"Along the banks of river Arno, I scramble breathless...turning left onto Via dei Castellani, making my way northward, huddling in the shadows of Uffizi."

Iniţierea va avea loc dimineaţa devreme, înainte de primul răsărit: "for the Apennine Mountains are blotting out the first light of dawn." 

Conform acestui website răsăritul va începe la 6.45 am pe 7 martie. Deci, pe la 6.30 ar trebui de început traseul. (Îmi) Propun să începem de la Ponte Santa Trinita ...ar trebui să fie splendid Arno în liniştea primelor raze. Vom merge spre Ponte Vecchio care e o jucărică medievală, atît de drăgălaş e. În timpul zilei, această regiune mişună de turişti...noi vom trezi podul în acea zi :)

Fotografia îmi aparţine:

Cum trecem de Ponte Vecchio mai mergem un pic pîna la Via dei Castellani. De aici, spre nord, pe lîngă frumoasa Galeria Ufizzi unde ne vom întoarce neapărat mai tîrziu, dar nu acum...acum mergem spre piazza di San Firenze: "I pass behind the palazzo (se referă la Palazzo Vecchio) with its crenellated tower and one-handed clock...snaking through the early-morning vendors in Piazza di San Firenze with their hoarse voices smelling of lampredotto and rosted olives." Aici propun să ne oprim un pic şi să adulmecăm aerul...da' poate chiar miroase a măsline şi lampredotto...Lampredotto e burtică de vită (se mai numşte abomasum) care arată cam aşa...zic eu prea mult pentru un mic dejun...

va urma..e tîrziu şi trebuie să fug la lucru.

Dylan, Derek şi Josephina

Eu închiriez o odaie în Londra şi o împart cu Dylan, Derek şi Josephina. Iniţial cînd luat odaia eram singurică, şi îmi era bine. Aveam uneori simptome de singurătate dar le găseam leac foarte repede, cînd o doză de lucru, cînd una de dans...şi s-au perindat cîteva luni. Puteam lăsa cearşaful mototolit, sutienul fără pază, mărul neterminat pe masa de scris, fereastra deschisă toată vară să mă zvînteze briza Tamisei... şi nimeni nu se sinchisea de extensiile personalităţii mele. 

Într-o dimineaţă mă trezesc şi cum deschid ochii dau de nişte picioare păroase...şi mi se face o silă, şi o frică în acelaşi timp. Sar arsă din pat, şi cu un ţipăt scurt mă pomenesc am ferecat geamul. Din colo de geam, o frumuseţe de păianjen gras se hîţînă în sus şi-n jos în aburii dimineţii. După ce am făcut un rotocol prin odaie, pe sub pernă, pe sub pat, m-am aşezat pe marginea geamului şi am început a-l analiza fără nicio ruşine. De după geam se înzema un soare cald şi frumos, sclipocindu-se în mătasea strunită pe jumătate de fereastră.

Mai mult din frică, am cedat şi am lăsat geamul închis în acea zi. Spre seară cînd am tras acasă, ţupa la geam. După o investigaţie scurtă, am oftat...şi m-am aşezat pe marginea patului. Voi încerca să redau monologul care a urmat în glas...

 - Tu, asta...poate..te muţi la altă casă?

...el se face că nu mă aude...

 - Eu văd că ai croşetat frumos geamul meu, dar mie mi-e cam silă de tine, nu te supăra...poate te muţi cu binişorul sau te ajut eu cumva? Iaca uite...uite, cîte ferestre, chiar la mine ţi-ai găsit să vii...eu şi aşa trăiesc în "flat share"...

aşa a mai trecut o zi...şi încă una. Fiecare dimineaţa şi seară noi dialogam, sau mai bine-zis eu îi făceam nişte cereri la care el rămînea indiferent. Eu îl numisem Dylan. Aşa au trecut cîteva zile.  Fără ca să deschid geamul. Într-o seară venisem acasă şi nu mai suportasem aerul ce se împuţinase şi împuţise. Cu ochii ferecaţi pe Dylan, am înghesuit un pic de aer în cămară printr-o crăpătură de geam lată de un deget. Am stat aşa 10 minute cu ochii pe păianjen pînă mi s-a aerisit odaia. Aşa au mai trecut cîteva zile...am ajuns pînă a lăsa ochii de pe geam şi face alte lucruri mundane cît intra aerul în cameră. Cu timpul şi crăpătura se făcuse mai mare. Am observat că Dylan nu e foarte sociabil şi asta mă bucura enorm.

Uneori, ţeseam un complot obscen în mintea mea. Puneam la cale un omor...şi cum nu aveam curajul să o fac cu mîinile mele, mă gîndeam să "angajez" pe cineva...nişte păsări pe care să le ademenesc cu nişte fărămituri...Dar integritatea mea a cedat..şi l-am lăsat să trăiască.

Fiecare seară şi dimineaţă o petreceam împreună...el împărţea cu mine aceleaşi stele, acelaşi cer, aceleaşi dimineţi.

- Dylan, vine ploaia...ascunde-te undeva. Dylan, azi mănînc cereale cu căpşuni, preferatele mele cereale nu erau ieri la magazin. Dylan, tu oare tot ai găsit un nume pentru mine?...

şi iată aşa m-am obişnuit cu el.

Cînd a apărut Derek, nici nu am dat din nas. De ce nu? Eu par a fi cea mai ospitalieră din zonă...Cel puţin nu îi va fi urît lui Dylan cînd eu voi fi plecată. 

Făceam apelul regulat. Şi îi găseam meream înţesaţi în aceleaţi mreje.

Într-o dimineaţă însă, cu toată domesticirea fricii mele, am simţit un nod în gît cînd am cutreierat geamul. Un nod negru şi gras se legăna pe spiţele de mătase...mai sus de Derek, între geamul meu şi perete. M-au trecut friguri cu sute de picioare, m-au trecut greţuri...pe dihania asta nu o puteam domestici, era prea mare, prea grasă şi posibil prea gravidă....era cît Dylan şi Derek împreună de 3 ori. Şi Dylan are corpul cît unghia mea mare de la picior. Fără exagerări.

Cînd mi-am revenit din şoc, gîndurile mele de complot au încolţit din nou în inima mea. Precum nu mă puteam lăsa în mila păsărilor, căci Josephina putea naşte în cîteva zile (Josephina i se potrivea foarte bine...ştiţi femeile renascentiste...aşa grăsuţe, elegante cu pasul grăsuţ) şi eu nu puteam suporta ideea unei colonii de păianjeni la geamul meu.

Am recurs la avioane....de hîrtie. Am făcut vreo 3 şi am început a bombarda hamacul ei gros. 

 - Jios, Josephina...dă-te jios. Morojel, caută-ţi altă gazdă, noi şi aşa ne înghesuim aici...

După ce i-am dărăpănat pe jumătatea casa, văzînd cum se agaţă ca o maimuţă de liană cu pîntecul rotunjit şi gros...în braţele spaimei, mi se făcuse milă de ea. Şi am lăsat-o în pace...

Azi cînd am venit acasă, după o plecare de cîteva zile...nu i-am mai găsit nici pe unul. După o mică ancheta, am depistat trupul uscat al lui Derek vestejindu-se pe geam (exterior)...ceilalţi doi au dispărut.

Straniu, dar m-am întristat puţin.

Mai jos e Josephina...nu e foarte fotogenică.

Paradoxul frumos al prieteniei

Eu am un om de suflet foarte scump. Din aştia am puţini, o singură mînuţă ar fi de-ajuns. Despre ea am mai scris, mai demult. Au trecut ani. Deşi drumurile noastre au luat-o razna, pe ea nu mi-o fură nicio distanţă, nicio mare, niciun bărbat. Şi sper că nu mi-o vor fura niciodată.

Am adunat ani amîndouă, ne-am format ca femei între timp, ne-am angajat în servicii, în relaţii cununate sau mai puţin, ne-am găsit îndeletniciri în timpul liber, am descoperit lumea....fiecare în lumea sa. Şi deşi de cele mai deseori trăim viaţa în paralel, atunci cînd se întîmplă să ne intersectăm vocile, privirea sau braţele...ne depănăm cardiogramele...

Ea poate intra în sufletul meu fără cheie, ea are access la toate gîndurile mele...de la obscene pînă la pudice, ea îmi cunoaşte zeii şi demonii, ea ştie despre dorul meu, ea ştie despre visul meu, ea îmi cunoaşte toate aluniţele trupului, ea ştie despre metoda mea contraceptivă, despre tot ce scriu aici pe blog...dacă m-ar întreba.

Ea mă poate întreba orice, pentru ea am toate răspunsurile. Dar paradoxal, ea care are cheia sufletului meu, nu va intra niciodată neinvitată. Nu va profita niciodată de acest privilegiu de a-mi scruta sufletul neînarmat. Nu îmi va pune întrebări, nu va căuta răspunsuri, nu-şi va ţinti curiozitatea spre sufletul meu obosit..şi se va retrage atît de deschis în faţa slăbiciunilor mele, de parcă aş şti că tăcerea e cel mai mare dar pe care mi-l poate oferi. 

Eu nu ţi-am spus-o niciodată despre această virtute. înţelepciune sau instinct pe care l-am detectat în relaţia noastră, dar ştiu că tu citeşti aceste rînduri acum...şi trebuie să ştii că eu te iubesc, şi mi-e scumpă mult prietenia noastră.

Perfect Health by Deepak Chopra

M-am simţit vinovată cînd doctorul pronunţase numele lui Deepak Chopra precum ar fi spus Iisus Hristos...fără a mă căuta de priviri să vadă dacă eu habar am cine e. Ruşine, ruşine, dar am scos un icnet:
- Deepak Chopra...indian? (de parcă ar fi putut fi chinez cu aşa nume...dar 3 cuvinte tot înainte)
- Yes, born Indian.
...

aşa a început prima mea vizită la o clinică Ayurveda. Era o clinică pe care o vedeam în fiecare dimineaţă şi seară în drum spre serviciu. Într-o zi am hotărît să o descopăr.
....

Doctorul mi-a recomandat cartea. Azi am ajuns să o citesc. Voi transcrie un fragment din această carte:

"You may find it hard to believe so let me offer the example of Timmy, a perfectly seeming-ordinary 6-year boy who suffers from multiple personality disorder.Timmy has more than a dozen separate personalities, each with its own emotional patters, vocal inflections, likes and dislikes.Yes people with multiple personalities are not just psychological cases, as they drop one personality and put on another, remarkable changes can occur in their bodies.

One personality might have diabetes, for example, and the person will be insulin-deficient as long as that personality is in force. Yet the other personalities may be completely free from diabetes, testing normally for insulin levels. Likewise, one personality may have high blood pressure while the others do not; even warts, sores, and other skin blemishes have been seen to appear and disappear with the changing of personalities. The literature on multiple personalities includes patients who can instantly alter their pattern of brain waves on an EEG or transform the color of their eyes from blue to brown. One woman had three separate menstrual periods each month, corresponding to her three separate personalities.

Timmy is particularly amazing because one of his personalities, and only one, is allergic to orange juice and breaks out in hives if he drinks it. Health write Daniel Goleman reported in New York Times, "The hives will occur even if Timmy drinks orange juice and another personality appears while the juice is still being digested. What is more, if Timmy comes back while the allergic reaction is present, the itching of the hives will cease immediately, and the water-filled blisters will begin to subside."

Concluzie: puterea gîndului nostru e nelimitată...fantastic.

Cartea e despre medicina holistică indiană...despre cele 3 tipuri de "personalităţi" numite doshas: Vata, Pitta, Kapha...despre yoga, despre alimentaţie, despre respiraţie...e o carte mai aparte.

5

privacy

de cîteva ori mi s-a amintit că îmi dezghioc creierii şi măruntaiele inimii într-un spaţiu public (aici pe blog). Pentru mine blogul e un spaţiu foarte intim, deşi camuflat căci lentila prin care îl citesc eu e mult mai puternică decît a ta, pentru că toate personajele mele au un cronotop şi un nume real pe care îl cunosc doar eu, sau puţini. Şi apoi, cine dă pe aici, e om bun...căci îi pasă de mine.

M-am observat în ultimul timp. Fac share mult mai rar pe facebook, cred că fiecare al patrulea sau cincilea post. La început evitam să distribui posturile despre lăuntricul meu, acum am ajuns să mă zgîrcesc la un cîntec. În general nu mai postez muzică pe facebook în ultimul timp, cu excepţia cîntecelor care nu îmi plac...my only one-night stands. Cîntecele care mă topesc, le ţin doar aici...

Şi mă gîndeam...ce e cu mine?

După un minut adînc de introspecţie am conclus că muzica pe care o sădesc aici e foarte intimă, e foarte preţioasă mie. Eu mă înconvoi ca fierul fierbinte sub undele fiecărui cîntec din categoria "Muzica se naşte-n rai". Eu trăiesc o mie de clipe în acel soundtrack, personific zeci de situaţii, inventez de fiecare dată un apus nou şi o lună albastră, îmbrac o haină nouă de fiecare dată, gonesc o maşină în încheturile unei serpentine înalte, mă scufund în cele mai adînci ape, descalţ zeci de pantofi, mă pierd în mrejele unui orgasm, opresc ploi şi scriu scrisori...

eu trăiesc fiecare notă.

Eu văd fiecare notă, o transplantez din compoziţia muzicală între bătăile inimii mele...

şi tot asta să distribui pe facebook sau în altă parte? Desigur că nu.

Dar aici e un sanctuar al trăirilor mele, e cămara inspiraţiei mele, e mica mea arhivă despre mine şi mica mea autobiografie...aici nu e un spaţiu public, aici sunt eu însămi.

Om frumos de Dan Puric

De fapt, nu ştiu cu care dintre cărţi să încep. Am avut recoltă bogată în ultimele 4 zile... am terminat 3 cărţi pe aripile vîntului Boeing-ului. Cronologic să fie? Fie.

Deci "Om frumos" de Dan Puric. Sunt puţine cărţile care îmi pot ţine ochii magnetizaţi, poate pentru că ochii mei obosesc repede, poate pentru că am nevoie uneori să ies din scenariu, să mai trag o gură de aer, să mai schimb un gînd contemporan sau actual, sau uneori mai sună telefonul sau ceasul mă cheamă undeva. În aer însă, unde foarte puţine lucruri şi oameni mă găsesc, unica scuză ar fi..o lene frumuşică. Dar nu i-a fost norocul. Cărţulica asta (nu e foarte mare, doar 175 de pagini) m-a încătuşat.

Am o amintire foarte frumoasă cu ea, cartea. Mi-a fost adusă de acasă drept dar de la G. care venise să mă viziteze doi ani în urmă în Londra. Îmi adusese cartea din care citise puţin. De fapt cred că o citise toată, şi am temei să conclud. Ştiu că după ce cinasem, ne întorsesem în apartamenul meu drăgălaş (doar al meu, neîmpărţit) şi nu ştiu cînd, de unde a scos cartea. Înserase şi eu făcusem culcuş pe sofa mea portocalie şi mică. G. se făcuse comod în fotoliu în faţa mea. Deschise cartea şi începuse să citească la întîmplare. O făcea foarte iscusit, cu modulări de voce, şi intonaţie acordată cu textul. Rîdeam, cartea are un umor atît de sufletesc...de nu mi-ar fi aşa somn, poate aş transcrie cîteva grame de umor..altădată. Apoi, eu am început a mă îngîna cu somnul. Pe unde auzeam vocea lui G., pe unde o auzeam pe cea a lui Moş Ene. Uneori G. pocnea într-un clichet uşor de rîs şi eu reveneam...

Şi aşa am păstrat cartea, luînd-o peste tot după mine ca pe o amintire frumoasă. Azi am citit-o eu, am încercat să o fac cu aceeaşi intonaţie, potrivindu-mi tonalitatea şi vocea...

Cartea e despre cît e de frumos să fii român...despre oameni care nu au uitat să-şi iubească ţară şi să fie mîndri de a se numi români.

"România e o ţară neodihnită. Lipsa de răgaz istoric şi-a spus cuvîntul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim azi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca şi cum am purta o haină veche."

9

Blue velvet

Musical postcard from New York.

She wore blue velvet..bluer than velvet was the night.

Două cărţi şi două rochii

Merg pînă'n New York. Aşa, să cinez cu CFO-ul companiei şi pînă'n seară dacă e vînt prielnic într-o glumă de numai 3500 mile îl prind "la cină" şi pe Hans Zimmer în Londra.

Ce mai vorbă, sunt plină de importanţă şi aer provincial. 

Dacă aş fi importantă cu adevărat desigur că nu m-aş obosi să exprim emoţia cu care îmi împachetez unica gentuţă în care am înghesuit două rochii şi două cărţi. Două rochii nu cred că îmi vor trebui pentru o singură cină, dar iată două cărţi ar fi numai bune pentru 20 de ore de avion.

Să o ţin minte şi pe asta cînd îmi va fi mai greu, să ştiu că am trăit vremuri risipitoare, vremuri corporative cînd dădeam din nas la o invitaţie atît de gravă...ce mai...

Two steps from hell - Miracles

Mi-am atins pianul în acest weekend. Era împachetat în cutia sa de carton, rezemat de un perete. Mi-am plimbat degetele peste pelicula fină de praf şi m-am văzut în această odaie largă, albă, cu geamuri mari şi largi, cu perdelele albe, lungi..ridicîndu-şi poalele de pe podea cu ajutorul unui fir de vînt. Iar în odaie un pianoforte...imens. Un ecou zbătîndu-se între pereţii odăii albe şi largi izvorăşte din pîntecul lui..frumos, frumos..odată...cîndva voi trăi şi asta..


Iară pînă atunci ascultăm asta...