Avatar

Eu aş renunţa la ciupicii mei de cameră, şi la cola, şi la blog...dă-le-n-colo de bănci de investiţii, şi de academii, şi de tehnologie...şi aş umbla zilele în căutare de culori şi mirosuri, stăpînind o dihanie între coapse ce m-ar zbura pînă la cer. Iar seara, înfulecînd fructe în loc de burgeri, mi-aş înnebuni ochii în miile de lumini din flori şi stele.

Zău, că aş renunţa la modernul nostru, pentru o Pandoră din Avatar.

Priviţi filmul, e bun.

Hachiko - a dog's story

E un film minunat, cu o muzică ucigătoare, cu un mesaj dureros de frumos. Am privit filmul în 5. Eram 5 oameni de toate vîrstele, şi toate vîrstele plîngeau...

nu-mi aduc aminte cînd am mai plîns aşa pînă în gulerul cămăşii...de la tîrziu început pîna la bun capăt..

priviţi filmul de unul singur, sau maximum în doi pentru a nu stăpîni emoţiile.

Bazat pe un caz real,

Hachiko - a dog's story.

trailer:
http://www.youtube.com/watch?v=FaS37E3gKOU

* * *

plouă de jos în sus,
curcubeul îşi lasă solzii în gura unui foc de artificii...
Puh!

Plouă lumină, cîte oglinzi!
sunt fericită, tu?
Spuneai că Dumnezeu a creat ploaia unicoloră...
Nu citi, priveşte!
Crede!

dar mai bine priveşte...
E atît de frumos, ce bine că avem ochi!
Sunt fericită, tu?

Hai şi noi în gura puştii
să cădem peste brazi, peste vîrfuri de castel sau în coarnele unui ren
să cădem împreună oriunde
în lumină

...

Atunci merg singură,
dă-mi doar ploaia şi curcubeul,
ochii şi mîinile pentru a-mi stăpîni sufletul
care stă în gura în focului de artificii...
Puh!

verde, roşu, galben, albastru...

La vie en rose

Ce vesel şi uşor mi-e decembrie! E ultimul dintre fraţi, mezinul...atît de neastîmpărat, atît de cald sufletului, atît de magic!!!

S-a întîmplat să ne plimbăm destul de tîrziu ultimele două săptămîni împreună...Goală de paşi, strada mea e plină de Decembrie! Moş Crăciuni ce-şi ridică burtica pe balustrăzi de balcon! Luminiţe ce dezghioacă sute de lumini în bătaia unei ploi colorate! Brăduţi înveşmîntaţi în globuri durdulii, revărsînd sclipiri iluzorii prin vitrinele calde...şi ploaia, ploaia asta pierdută, căzută din mîneca toamnei, e nebună şi ea de dragoste pentru decembrie...seară de seară se machiază în culori una mai veselă decît altă, de la semafor pîna la steluţa de pe brad, a încercat toată paleta..şi-n fiecare seară se lasă pe strada mea în ritmuri de Crăciun...e atît de frumoasă, orfana, încît las umbrela jos şi o las să mă mîngîie, să-şi odihnească pasul obosit de dans pe obrajii mei calzi, pe mapa mea albastră şi mergem aşa toţi trei, eu, ploaia şi decembrie...fericiţi...


Sărbători fericite şi spiritul sărbătorilor să vă copleşească cît mai curînd!

p.s. ultima mea piesă din player.

Cea mai grea întrebare din acest an

- Dar Moş Crăciun există?





Imaginaţi-vă un copilaş, de vreo 6 anişori, de un galben de pui, cu ochii înmuiaţi în lacrimi şi cu mînuţele lipite întrebîndu-vă asta... Copiii mai mari i-au spus că nu există niciun fel de Moş Crăciun.




Au distrus un copil.

Povestea porcului sau cum Irina a ajuns să poarte cercei

Nu, eu nu pot să nu scriu despre asta..azi am atîtea motive să-mi amintesc cum le-am făcut, cît am plîns, cît de mutilate mi-au fost urechile..dar pe urechile mele vă spun că merită! Merită să-ţi găureşti urechile! :)

E o bucurie specială, poate una efemeră, supeficială şi feminină...dar e suficientă pentru a fi fericită o zi! O întreagă zi! (De asta eu am foarte multe perechi de cercei :))

Postul se dedică Alinei Cazachevici, care se obligă să-şi găurească urechile pînă ajung eu acasă!

Povestea urechilor mele

Eram mică. Cît să fi avut? Vreo 11? Da, cam aşa. Părinţii mei mi-au dăruit cercei de aur şi eu urmam să dau dovadă de un act de vitejie...da, exact - să-mi fac găuri. Mama m-a luat la dînsa la serviciu căci acolo era o doamnă care se pricepea la treaba asta.

M-a pus frumuşel pe taburet doamna. Mi-a frecat urechile vreo 15 minute cu sare. A văzut că nu amurt, cum ar fi trebuit de fapt, şi a trecut la treabă...oi răbda eu cumva..s-a gîndit ea pe semne. A scos o seringă obişnuită de 10 ml, i-a scos acul şi ŢAC în ureche! ŢAC - în cealaltă! Nu, asta nu doare..cam ca o injecţie obişnuită, răbdabil.

Eu nu ştiu ce gîndea ea atunci, dar eu acum mă gîndesc că e imposibil să faci o gaură de cercel cu un ac de seringă de 10 ml.

Bagă femeia cercelul, dar de unde..că nu se bagă, e prea mare cercelul. Atunci femeia ia vitejeşte acul şi-l roteşte în mişcări de moară, să mărească gaura adică. Vă imaginaţi cred că chipul meu brăzdat de lacrimi...şi urechile ţîşnind sînge. Scîncetele mele au chemat şi alte doamne care erau prin apropiere. În jurul meu vreo 3 femei, toate pricepute, au hotărît să ia o seringă mai mare, cea mai mare posibilă...cam ca aceea din Kavkazkaia Pleniţa.

Uuu..numai priveliştea acului mă tulbura, da să ţi-l mai imaginezi în ureche...de durere, frică, panică..mă deconectasem oleacă.

Cînd îmi revenisem, acul deja era împlîntat în ureche...gaura sigur se mărise, dar încă nu era suficientă pentru dolofanul meu cercel...aşa că un pic de twist urmase.

Ultima arma era însuşi cercelul pe care-l împingeau din răsputeri 5 femei în jurul meu. Una mă lua cu vorbuliţa, alta îmi spunea cît de frumoasă urmează să fiu (eee, mi se punea rău pe inimă frumuseţea ceea), alta umbla cu tifonul şi-mi ştergea sîngele de pe faţă şi gît..şi altele 2 băgau cerceii în găuri.

Ce să-i faci dacă aveau codiţa groasă şi tocită..au intrat foarte greu.

Cred că într-un sfîrşit mi-au amorţit urechile...de durere numai că. DAR eram CU CERCEI!

Cu două găuri în care îmi părea că-mi încape şi piciorul, dar aveam şi cerceii acolo! După miile de complimente şi încurajări ca sunt nemaipomenit de frumoasă, după ce mi s-au zvîntat brazdele de pe obraji şi urechile nu mai păreau aburinde...m-au dus la mama în cabinet.

Şi aşa s-a făcut Irina cu cercei. Aşa că, Alinuş, te încurajez şi pe tine să fii vitează şi frumoasă! :)


P.S. Ultima mea achiziţie. :)

Baba şi tramul

* Tram = tramvai

Pare-mi-se că era o zi de april. Cu soare în colţuri de gură, cu un vîntişor în plete Irina mergea la universitate ziua - amiaza - mare cam pe la unu. Urcă în tramul verde care mai mult semăna a un TGV, în vagonul nr. 2, scoate un caiet, bagă un dop de cască în ureche şi tuc-tuc...pe-acelaşi drum.

Cam pe la jumătate de drum, brusc, inexplicabil, la prima încreţitură de frunte, se opreşte tramul. Stă. Hm? Vreun semafor să fie oare? Nu. Vreun accident? Nu, slavă Domnului. Irina descreţeşte fruntea şi-o bagă în primul vagon. Aa...cuiva i se făcuse rău...aşa vorbea lumea, cel puţin.

Rău.

Stăm.

Stăm rău, căci timpul trece, cineva se simte rău, oamenii se agită, lecţia fetei se începe. Şi totuşi ce se întîmplase în primul vagon? Nu erau decît 2 persoane: o babă şi-un flăcău.

Dau cu ochii la flăcău într-atît încît să nu-l sperii, dar nici să nu-l bucur..parcă se simte bine. Mă uit la baba în colanţi cu o mină de aur pe degete...straniu, nici ea nu pare a fi suferindă. Poate l-au dus în cabina şoferului pe sărmanul om?

Noi toţi aşteptam ambulanţa. Respect. Chiar dacă s-a oprit un tram întreg cu vreo 50 de oameni, iar în spate înca vreo 5 stau pe şinele blocate (tramuri, nu oameni) viaţa omului totuşi e pe prim plan.

Peste 15 minute..nu-mi mai părea atît de nobilă aşteptarea. Mintea mea era sfîrtecată de gînduri precum: " da chiar nu se găseşte cineva din responsabilii care se adunaseră în jurul tramului să să stea la staţie cu omul bolnav să nu ţină în drum 200 de oameni?"..şi din altele neortodoxe.

Între timp venise şi poliţia. O fi călcat pe cineva? Ce face poliţia aici? Doamne, ce se întîmplase??? Mă întorc la primul vecin de pe scaun şi întreb cu ochii mari: CE SE ÎNTÎMPLĂ?

"Cineva se simte rău, nu poate merge. Aşteptăm ambulanţa. Nu ştiu ce face poliţia aici."

Asta v-am spus şi eu. Peste 45 de minute...se aude sirena. Din ambulanţă ies 2 halate albe cu o targă, intră în primul vagon, fac un rotocol..la care..baba le dă frumos din mînă, se ridică voiniceşte pe picioruşe, iese independentă din vagon, intră singurică în ambulanţă...iar şiragul cu vreo 10 tramuri blocate, cîteva sute de oameni înrăiţi de aşteptare, fata cu lecţia pierdută...pornesc la drum. Tuc -tuc....

Giulia

Era întuneric de un şase dimineaţa de noiembrie. Eu căutam Meleri, 14.

Maestrul îmi explicase că Giulia e fetiţa de care urma să am grijă în următoarea oră. Îmi spusese că e un pic neobişnuită...are Down, şi necătînd că te priveşte cruciş, e o fetiţă foarte isteaţă şi..alertă, de asta să am grijă să nu mă pocnească cu ceva.

O aşteptam.

Giulia e în clasa întîi. Venise cu papa, cu frăţiorul mai mare şi cu ghiozdanul. Imediat ce intraseră Maestrul îmi făcuse semn..adică iat-o! Era toată roză şi de cum intrase se învîrtea în jurul osiei ca o planetă. Mă privise simplu, de parcă ne cunoşteam dintotdeauna şi reveni la mişcările ei de titirez. Tătal ei îşi sărutase degetele şi le lipi de obrajii neastîmpăraţi ai fetei. După care plecă.

O luasem de mînă. Docilă - ea. Intrasem în clasă şi ia-o de unde nu-i. Se băgase sub masă, apoi o pierdusem în miezul unei bătălii între picii care îşi făcură un mic ring din jacketele lor. Apoi, cînd reuşisem să pun mîna pe dînsa îi zic: " hai să desenăm!". Şi spre uimirea mea, acceptase din prima. Mi-a spus să-i desenez un diamant. Eu am desenat un triunghi. Nu pot desena. Să fost un alt copil, poate rîdea de mine, dar ei îi plăcuse. Mi-a spus să-i desenez o "piciulă". Ce e asta o piciulă? O întrebasem pe dînsa, dar ea îmi răspunse rigid. " Piciula e o piciula!"

Desenează, Irina, o piciulă îmi spuneam eu. Disperată, m-am întos la un pici mai măricel de lîngă mine şi-l întreb încetişor: " Che cos'e una piciula?". El nu ştia. Clar.

Am desenat un omuleţ, unicul pe care-l pot desena. I-am făcut ochii mari ca la Mickey Mouse, nasul...şi cînd am ajuns la guriţă, ea îmi înşfacă carioca din mînă şi trasează o linie dreaptă de riglă. De ce nu rîde, o întrebasem eu. "Pentru că nu vrea să rîdă!". Am insistat, desenînd un alt omuleţ, şi apoi un alt omuleţ..şi încă unul.

Toţi erau trişti.

Apoi începuse lecţia şi a trebuit să o conduc în clasa 1C.

Ciao, Giulia...

Domnişoara S. Epilog.

Totul a început de la un gînd. Banal, de altfel. De ce e atît de odioasă singurătate? Tuturor li-e frică, am fobiezat-o, i-au pus scufiţă neagră pe cap şi o stigmă în frunte...Ebbene, merită. E plictisitoare, depresivă, mai mult - e înfricoşătoare...dintr-un SINGUR motiv: nu ştii cît îi durează permisul de şedere.

Şi uneori te întrebi " da' dacă rămîne pentru totdeauna?" Tristă perspectivă, nu? Cearşafuri reci, veşnic mirosind a damă, frigider de "nutriţionistă", garderoba pline de fuste şi ciorapi de mătase..nicio cămaşă largă în care ţi-ai ucide dorul sau somnul, niciun pantof gigant printre francezine, nicio cravată aciuată cîndva din anxietate sub sofă.

Dam, de-a dreptul trist...

Şi totuşi singurătatea nu se dă după uşă, nu ar trebui să se dea după uşa inimii din primul impuls de frică...căci de obicei, acel gol se umple greşit. Băgăm oameni în suflet doar pentru a ne convinge că mai putem cuceri, revenim la poveştile din trecut deja expirate doar pentru că ne simţeam de-a dreptul fericiţi atunci şi încercăm să sfidăm timpul, să-l întoarcem înapoi...ne ataşăm de oameni din primul surîs, din prima invitaţie sau din a doua..nu pentru că o vrem, ci pentru că nu vrem singurătatea. Şi aici greşim.

Ea vine nu cînd îi abate ei, ci vine premeditat..din dezamăgire, sau din incompatibilitate, sau dintr-o profesie obsesivă şi mîncătoare de timp, dintr-un viciu greu de suportat, din prostie...ea are motive să vină.

Şi nu e cazul să o ignori, să o sfidezi sau să simulezi că nu îi simţi prezenţa...e cazul să o accepţi. Şi să o studiezi.

Oamenii ce fug de dînsa nu se încred în sine destul, nu se respectă suficient, nu ştiu cît de mult preţuiesc...de asta se întreabă " şi dacă rămîn singur/ă? " Şi dacă nu te va mai iubi nimeni?

Păi, e cazul să răspunzi sincer la întrebare pentru care ai deja un răspuns. Toţi ştim unde suntem slabi, unde s-ar mai putea de sculptat, de cioplit în vreun nărav prost, de siliconizat nişte creieri sau abilităţi..ACUM e momentul să o faci, căci ai timpul..şi ea a venit să te înveţe ceva, a venit cu un mesaj. Nu a alunga prea repede, căci ea are bun simţ, de obicei..şi ştie cînd să plece.

Ce bine că eşti ~ Nichita Stănescu

Ziceam de-o tradiţie de vineri, da? Una foarte veche de tocmai 2 săptămîni dintre care una am trecut-o aşa pe unde ruşinos, pe unde mă justifica termometrul, dar azi nu am cum să mă scuz..şi mă gîndesc ce să bem...şi ce să ungem pe pîine.

Sunt nemaigîndit de pretenţioasă în seara asta, cred că oboseala mea se străpuşeste..vreau ceva ce s-ar digera uşor...care s-ar mistui repede şi ar chema un somn sănătos. Poate Stănescu, ce ziceţi? A, da..vorbesc singură cu mine. Ok, atunci eu sunt de cord cu mine...Doamne, ce repede m-am împăcat. Facem karaoke, versurile sunt mai jos, muzica pe youtube:

http://www.youtube.com/watch?v=9xz5eQIz2po

Ce bine că eşti ~ Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.


P.S. ador acest cîntec...

Domnişoara S. Partea III.

Rochia era galbenă, cădea uşor peste genunchi. Nici cochetă, nici tereziană. Invita la un ceai rochia ceea...un twinings earl grey poate sau poate unul de muşeţel. Ştiam că-i vă plăcea. Nu-i denatura nici chipul, nici firea. A rămas la fel de serioasă, doar că o înseninasem. Nu mi-a reuşit nicicînd să o înveselesc, dar mi-e atît de suficientă limpezimea privirii ei, calmul mîinilor să ştiu că totul e bine, încît mă obişnuisem cu zîmbetul ei trist ca o cicatrice.

Vă rog să pronunţaţi eSSe, cînd citiţi S.

V-am spus că nu-i spuneam nicicînd pe nume la începuturi? Avea un nume mult prea lung, şi apoi era nu chiar frumos. Îi găseam tot felul de denumiri scurte, drăguţe, înşelătoare...eram prostuţă să-i ocolesc numele. Am învăţat să-l pronunţ, din respect. La început suna foarte nenatural, apoi am ajuns să-i privesc ochii mari şi să-i spun pe întreg numele: " Tu eşti, S.!"

Am hotărît să o schimb. Dacă tot i-am schimbat rochia, de ce nu aş face un pic mai mult. O despletisem, avea podoaba lungă şi noduroasă, dar noi aveam mult timp, eram doar noi două, în pulsul unei seri...şi-am apucat să-i descîlcesc toti colţii, să-i netezesc firele rebele, împletind fire şi vorbe. Mă învăţase să nu plîng, să nu vorbesc prea multe, să nu mă poticnesc de ranchiuna mea, să nu judec, să nu ma omor în gînduri, ci să trag concluzii...să găsesc remedii şi nu vinovaţi..m-a învăţat să tac şi să iubesc liniştea atunci cînd mi se oferă.

Mi-era foarte scumpă, deşi nu aveam întotdeauna nevoie de prezenţa ei, însă ştiam că de fiecare dată cînd vine la mine, a venit timpul să învăţ ceva.

Nu ştiu dacă va urma...

A venit timpul pentru sugestiile şi ghicitorile voastre. Spuneţi-mi cine sau ce credeţi că e. Promit că pîna la urmă îi voi pronunţa numele întreg.

Pe picioruşe :)

Nu am scris demult. Am avut momente cînd mă înfricoşasem...îmi părea că nu-mi mai iubesc blogul, că mă plictisesem de el şi urmează o spovedanie ruşinoasă.

Huuu, a fost doar temperatură! Aşa un gînd tîmpit poate veni doar într-o căpăţină fierbinte! Sunt bine eu, parcă e bine şi blogul. Un pic părăginit şi uitat, dar eu am avut de suferit mai mult ca dînsul oricum. :)

Aşa am eu o tradiţie, una alta - nu cea de vineri, să-mi adun toate bolile în noiembrie. Nu ştiu ce fac, că parcă nu am semnat niciun contract cu ele, nu am jurat strîmb pe dînsele, dar îmi vin toate la grămăda tocmai atunci şi fluturînd cu arătătorul parcă mi-ar spune: " Stai, draga lelii, că dacă eşti tînără nu înseamnă că nu-ţi fac şi eu o vizită! Aşa...una şi bună în noiembrie!"

Ei, bine, este şi partea bună a anului pînă la urmă. Şi apoi, îmi place acest orar, îl am pe decembrie să mă aduc în ordine ca să intru sănătoşică în noul an.

Mda, am ales şi eu temă de revenire pe blog...

Multă sănătate la toată lumea! Ne mai auzim. :)

Boala ~ Marin Sorescu

Cine nu doarme, să se aşeze la foc cu mine. De azi încep o tradiţie. Să ia o cană de ceai şi să asculte poezie. Poezie care-mi place. Egoist, dar e vinerea mea, e 11-le meu de seară şi e bucăţica mea de suflet pînă la urmă, pe care o desfac ca pe-un ţolic şi vă poftesc cine doreşte să se tolănească lîngă mine pe blog. Da, da...nu uitaţi de ceai. Aha.. acolo pe taburet.

Boala ~ Marin Sorescu

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Concurs de eseuri: Născut în '89.

V-ati nascut in anul 1989, anul in care a cazut Cortina de Fier. Daca va
aniversati 20 de ani in 2009, BERD (Banca Europeana pentru Reconstructie
si Dezvoltare) va invita sa va prezentati opiniile asupra modului in care
a evoluat viata in tara voastra in ultimii 20 de ani de schimbari
importante, intr-un eseu care sa nu aiba mai mult de 1.500 de cuvinte.

Un juriu international format din scriitori de marca va selecta
finalistii, acestia urmand a fi invitati la o ceremonie de premiere la
Londra. Premiul intai consta intr-un stagiu de practica de o saptamana la
Financial Times. Alte premii vor fi acordate de UniCredit Group. Cele mai
bune eseuri vor fi publicate intr-o publicatie speciala.

Va rugam sa va trimiteti eseul fie in romana, engleza sau rusa la adresa
de e-mail: bornin89@ebrd. com

Data limita: 31 decembrie 2009

Informatii suplimentare:
http://www.ebrd. com/bornin89

Cine te-a blestemat octombrie

cine te-a blestemat octombrie
de te-a făcut gropar
şi ţi-a-mpuns la piept ac cu aţă neagră
de care coşi flori

azi ai două deja
din buchetul meu
şi-mi tot furi cîte una să-mpleteşti coroană


cine te-a blestemat

Un an.

Octombrie s-a maturizat şi el. M-am trezit cu inima mică, dar nu am plîns. L-am privit prin ochii balconului. Era trist, dar nu uitase evenimentul şi-şi puse un soare zgîrcit la piept. Se parfumase cu un miros de iarnă, proaspăt, rece, puternic.

Şi eu sunt puternică, Octombrie. Sunt atît de puternică încît te privesc fără reproşuri azi, peste un an. M-am dezvăţat s-o visez, să-i vorbesc prin somn, să nu accept că nu mai e.

Mă ţii minte anul trecut? Eu te ţin minte foarte bine. Erai un mucos, veşnic cu ploaia pe obraz. Şi eu o nebună fără umbrelă. Era vreo 4 de zi. Cerul parcă luase ploaia-n gură, avea milă de mine pe semne şi aştepta să ajung acasă înainte de a-şi dezmorţi maxilarele. Ar fi trebuit să măresc pasul poate, în semn de respect. Nu-mi păsa, oricum ghetele îmi smiorcăiau zoile străzilor şi tălpile ude nu mai simţeau frigul. Aveam o tristeţe de asta aleasă, cu spirit de observaţie...Priveam ziarele bălăcite în apa ploii de pe asfalt, şi oamenii gîrboviţi de frig, şi tramurile cu geamurile aburite...e plăcut să vezi că toţi sunt trişti. Numai că nimeni, nimeni nu e mai trist ca mine azi.


Am luat un ziar de jos şi căutam pagina sudoku, apoi am intrat într-un tram şi am căutat o fereastră. Am scos un creion, mi-am scos mănuşa dreapta şi iar căutam pagina sudoku. Apoi, mîzgîleam pătrăţelele, apoi am început a plînge încetişor...în mănuşă.
- Signorina, [...]...

A trebuit să ies din tram, că aici se cheamă ambulanţa daca cineva plînge. Am ieşit cu ziarul după mine. Pierdusem o mănuşă. Izbucnisem..hohote, sughiţuri şi cerul odata cu mine...vărsa o ploaia adunată, deasă, zgomotoasă. Să nu chemaţi ambulanţa, şi nici poliţia! E doar ploaia! Iar eu mă duc acasă. Fără umbrelă. Fără mănuşă. Fără bunica.

Domnişoara S. Partea II.

Ea veşnic aştepta scrisori la post-restant. Era frumoasă atunci cînd mergea spre oficiul poştal, avea un soi de nerăbdare ce-i zăngănea încheieturile, devenea înduioşător de stîngace în paşii ei care pretindeau a fi indiferenţi. Şi tot îndrepta faldurile rochiei gri care trădau exaltarea coapselor, dezgolindu-le. Ochii ei cîntau. Ce frumoasă poate fi femeia în braţele speranţei.

- Crezi că sunt naivă?
- Cred că eşti puternică. Trebuie să fii foarte puternică ca să-ţi permiţi fericirea de a fi atît de naivă zilnic...

Acum îmi dau seama că atunci cînd eram împreună vorbeam despre mine mai tot timpul. În special, o căutam inconştient cînd mă sfîrteca deprimarea, şi aveam nevoie de o tăcere însufleţită să dea dreptate chinului meu, să mă privească trist. Era o transfuzie de stare de spirit.

- Îmi place rochia..
- Pentru că e gri?
- Da..
- Filtrez culorile.
- Ce?

Nu-mi era dor niciodată de ea. Aveam casa plină de ea. Miros de cafea. Cearşafuri adormite în colţuri de pat. Pijamaua în care luam cina. Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Poze parfumate. Vesela murdară. Şi muzica blues.

- Ţi-i dor de mine?, întreba ea rîzînd prin telefon cînd dispărea pentru săptămîni.
- Nu. Dar vino acasă. Ţi-am cumpărat o rochie nouă.

va urma...

Domnişoara S. Partea I.

Ea nu avea prietene. Purta doar rochii gri, şi uneori verzi. Şi avea ochii de blues. Domnişoarele o ocoleau intenţionat, ea nu avea superficialitatea necesară pentru a întreţine conversaţii volatile care le-ar fi mulţumit, nu pentru că nu ştia nimic despre orgasme, machiaj sau tehnici de mreajă, pur si simplu..ea tăcea. Nu rîdea. Niciodată. În mod normal.

Fetele spuneau că uneori...foarte uneori ea rîde isteric, psihopatic. Dar de obicei, fetele bîrfesc, iar ea de obicei, era tăcută şi plictisitoare. Tăcerea plictiseşte?

Şi totuşi nu puteai să nu o observi, era atît de nedefinită la prima vedere...şi la a doua, şi la a zecea. De departe era întotdeuna la fel..veşnic îngîndurată, ochii de blues. Rochia gri.

Începuse să-mi placă să o observ. Să o descopăr, de la distanţă...nu voiam să o includ în raza mea de social. Mi-era frică să mă complic cu ea. Dar plictisul ei era atît de vîscos şi trăda o înţelepciune. Da! Era înţeleaptă, într-adevăr. Dar de o înţelepciune cu botniţă - o înţelepciune canină, dură, de viaţă, incompatibilă cu dragostea, incompatibilă cu tinereţea...

Chipul ei era mat, iar ochii adînc înfundaţi în găvane emanau o privire blîndă..de felinar. Mîinile lungi, neproporţionale. Părul întotdeauna fixat sobru sus, excludea orice flirt. Nu avea nasturi deloc, pe haine. Oamenii cu nasturi îmi par complicaţi, dar cel puţin ai de unde îi " descheia". Ea însă era ferecată în integritatea ei.

Am cunoscut-o.

va urma...

Cîntătoarele din mărăcini

Am finisat-o alaltăieri. De eram să fiu acasă, deschideam caieţelul meu verde, cîndva de 12 pagini şi însemnam un următor număr de ordine, în dreptul căruia ar fi stat "Cîntătoarele din Mărăcini" de Colleen McCullough, 1977. Nota: 9.

Îmi place să pun note lecturilor mele de la 1 la 10, ca la şcoală. De 10 sunt cele care m-au zbuciumat încît am umblat înlăcrimată o întreagă a două zi...sau veselă fără un motiv aparent, că doar numai eu ştiu că eroii mei s-au liniştit în fericire.

Eh, ce să vă spun nou despre carte? Cred că toţi au citit-o cu mult înaintea mea sau au privit filmul cel puţin. Da, e despre fetiţa ceea Megan care află despre menstruaţie de la un preot...de care se îndrăgosteşte mai apoi, şi el de ea. Şi e o dragoste interzisă, căci preoţii catolici nu se căsătoresc. Şi e o dragoste răbdătoare, şi vicleană..şi nu chiar desăvîrşită.

Apreciez mult cărţile şi filmele care nu exagerează, care ne prezintă personaje duale: cu trăsături uneori bune, şi alteori rele. Aşa cum suntem noi. Buni şi răi în acelaşi corp.

Cred că voi descărca filmul în curînd. Îmi place să juxtapun lectura şi cinematografia, imaginaţia mea vs. imaginaţia regizor.

Toamna e un anotimp dornic de lectură, are ambianţa perfectă cu ploi şi frig după ferestrele reci..cu lumină caldă pe filele cărţii. Ca şi iarna, desigur.

Lectură frumoasă tuturor!

AH1N1. Bioterorism?

Prin august cînd încă mai respiram prin Chişinău, auzisem la euronews o ştire despre răspîndirea AH1N1 în Italia:" Conform Min. Sănătaţii Italiei pînă la Anul Nou vor fi infectaţi de gripă porcină 40% din populaţie. Pentru a preveni pandemia se va vaccina în masă" ..Şi eu ce mă fac? Mă speriasem eu cu tot cu bagajele mele care se aşteptau împachetate. Am vreo 50% la sută şanse să dau ortul popii pe la iarnă dacă merg încolo nevaccinată - îmi ziceam. Dar peste cîteva zile mi-am luat inima şi bagajele în dinţi şi..Ciao, Italia!

Şi parcă toate bune şi frumoase, dar revin la subiect deoarece am primit un email interesant...patetic şi descurajator ca un spam, dar totuşi nu m-a lăsat indiferentă...pentru că nu l-am putut nega cu vehemenţă. Sunt aspecte care m-au alarmat..spuneţi-mi de e alarmă falsă.

E acuzaţia unei jurnaliste austriece Jane Burgermeister aduse companiei farmaceutice Baxter care cică (nu am de unde şti) "confecţionează" vaccinuri menite să provoace genocid şi instaurarea a unui control unic de către New World Order (cred că aţi mai auzit de masoni). Explică dînsa cum. Deci,

Una la mînă, vaccinul conţine un virus foarte virulent care urmează să sufere mutaţii devenind mortal. (Acum întrebarea mea: Cui naibii să-i trebuiască să nimicească 90% din populaţie? Companiilor farmaceutice? Nu prea convingător...Rockefeller-ilor? De ce?)

Doi la mînă, prin vaccin în organismul uman se vor introduce nano chipuri care ne vor controla orice mişcare..şi iată ordinea supremă. (Chiar să fie atît de mici aceste chipuri încît să fie introduse prin seringă?).

Dna Burgermeister a făcut multe apeluri în judecată şi a recurs chiar şi la FBI ca aceia să cerceteze cazul, să facă investigaţii. Toate dovezile că a corespondat cu şi a remis plîngerea la Consulatul USA din Austria le are pe site-ul ei:

http://www.theflucase.com/

Avertizările ei au stîrnit interes şi lumea se arată tot mai îngrijorată de subiect. Tot mai mulţi oameni refuză sa fie vaccinaţi.

Ideea e că atîta timp cît pandemia nu a fost declarată de gradul 6, oamenii sunt liberi să decidă dacă vor sau nu să administreze vaccinul. Alarmant e altceva, că odată ce pandemia e declarată de WHO (Organizaţia Internaţională a Sănătăţii) de ordinul 6 - controlul asupra situaţiei revine în totalitate WHO care conform prevederilor sale va impune pe orişicare să se vaccineze. Cine nu se va supune va fi obligat prin deschiderea unui dosar penal.

Această informaţie o prezintă însăşi doamna în următorul film:

http://dotsub.com/view/b0fb7146-8477-4851-910d-d68fc90b6f6d

Eu l-am privit în întregime şi v-am expus careva idei din el. Nu ştiu dacă să le cred, cel puţin nu trag concluzii dintr-o poziţie unilaterală doar, de asta aştept comentariile voastre şi informaţii care ar suplini, ar pune la îndoială sau ar discredita mesajul.

Made in Moldova: Cumătrism

* Literele au fost alese aleator. A nu se face asocieri.

M-am pomenit să caut loc de practică în una din vacanţe, că de, ce să stau degeaba un amar de 3 luni cînd mişună Chişinăul de bănci şi eu sunt dornică de noi experienţe. Pregătesc un dosar bunicel cu CV frumos şi cu matricola sub braţ merg la Banca B., că e cea mai aproape de casa mea. Poate nu cel mai tare criteriu, dar asta e irelevant subiectului.

Intru cuminte, pregătesc în minte un salut plin de formalitate cît aştept la uşa dnei D. şi plină de încredere păşesc înăuntru cînd îmi veni rîndul. Dna D. mă privise curios o singură dată după care îşi îngropă ochii în nişte hîrţoage. Deloc entuziasmată la auzul frumoaselor mele intenţii de a-mi dedica vacanţa intereselor lor, îmi răspunse uscat:

- Totul e ocupat deja. Ne pare rău. Încercaţi în altă parte.

Eu holbată de indignare şi amărăciune la atitudinea ei dispreţuitoare, înlemnisem. Cum aşa ocupat? Vin cu jumătate de an înainte pentru a-mi ocupa un loc bicisnic de practică şi deja totul e ocupat? Ah, ce scuze ieftine!

Mai încerc să fac vînt cu CV-ul meu încărcat, cu matricola mea ţanţoşă, dar zădarnică ispravă, căci dna îmi spuse clar: Totul e deja ocupat!

Ei, bine atunci, fir-ar să fie. Dau să deschid uşa să ies, cînd colo...de pe partea cealaltă a uşii intră domnul D1, bun cunoscut al tatălui meu. Intră vesel şi foarte lejer în biroul Dnei D., mă salută cald, îl salut şi eu cum pot roşie de oftică, la care domnul zîmbind se adresează dnei D:

- Cu ce aţi supărat fetiţa asta?, asta urma să fie glumă desigur, căci domnul nu avea de unde şti ce bucurii mă poartă pe aici precum nici eu nu aveam habar (dar aflasem mai tîrziu de la tata) că domnul D1 e cu pondere la sediul central al băncii.

La care dna D. dezorientată îmi strigă-n spate:

- Da' de ce nu mi-ai spus că nu eşti din stradă?

Din stradă? Din STRADĂ? DIN STRADĂ?

- Din stradă???, întreb eu tîmpită.
- Da, de ce nu mi-ai spus de la bun început că îl cunoşti pe dl. D1? Normal că avem locuri şi te luăm numaidecît la practică. Pentru studenţi buni se găseşte neapărat un locuşor!

Voiam să plîng şi să rîd la un loc, cît spectacol, cîtă nenorocire, cîtă nedreptate şi cumătrism!

- Nu, mulţumesc, dar nu mai sunt interesată.

Succes şi baftă la toată lumea! Să aveţi de toate după merite!

Thomas Newman

Dacă în starea de concepere... (staţi să-mi imaginez cum ar fi asta) aş avea opţiunea să aleg ce formă să iau, atunci eu aş fi muzica lui Thomas Newman (sper mama mea să nu citească aceste rînduri :) , să vă cutremur sufleţelele la toţi cînd m-aţi asculta.

E aer muzica lui, un aer cu aripi care te infioară, te pompează cu emoţii, te smulge de lacrimi şi de inimă...ah, ce face muzica asta din mine!

Sunt sigură că l-aţi auzit chiar dacă numele nu vă pare cunoscut. El compune coloana sonoră pentru cele mai frumoase filme...Meet Joe Black, Wall-E, Road to Perdition, American Beauty, Revolutionary Road, etc.

Mmmm...

Haideţi să ascultăm ceva :)

Vela

azi nu mai vreau să priveghez pe proră,
nu vreau să fiu eu valul ce duce şi aduce...
spre maluri de la adîncimi
corabia făr' de ancoră.

azi nu mai pot lupta cu vînturi
asemeni pînzei care cică-i dirijorul,
am obosit să tot vîslesc a noastre doruri,
în albii ce revarsă-a lor amoruri în lumi străine, lumi-ecouri.

azi nu mai vreau să iscodesc în stele,
să strîmb din nas cînd vremea vrea să plouă
şi las' să plouă, poate măcar ploaia va spăla
a nostre cioburi rătăcite de busolă.

azi nu mai pot fi eu catargul,
furtunile în păr să-mi împletească
bucăţi de dor, picuri de-amor
şi zeci de amintiri din altă viaţă.

azi stau cuminte, şi sunt albastră
ca cerul ce de-asupra mea respiră
ca marea ce desubtul meu se joacă
ca ochii tăi...ce neclintiţi m-admiră.

şi stam aşa cuminţi pe maluri,
privind a noastre reflectări de mir
iar între noi o albie aleargă
şi zeci de clipe, zeci de fericiri.

Bucură - Te

- Tu dormi?
- Deja nu.
- Te rog, lasă-mă să adorm prima, ştii că am frică noaptea...
- Iar?
- Da.
- Atunci roaga-te.
- Tocmai de asta şi mă tem, gîndidu-mă la îngeri mă pîndesc şi luciferi...şi mi se năzăresc tot felul de lucruri.
- Te voi învăţa o rugăciune care te va îngrădi cu zid de cei răi, căci însăşi Maica Domnului îţi va priveghea liniştea. E o rugăciune foarte puternică. Vei simţi. Repetă după mine. E scurtă şi o vom spune de multe ori pînă o vei învăţa.

Bucură-Te, Născătoare de Dumnezeu - Fecioară care eşti plină de dar. Marie, Domnul este cu Tine. Blagoslovită eşti între femei şi blagoslovit este rodul pîntecelui tău, căci ai născut pe Mîntuitorul sufletelor noastre. Amin.

O şa, două şale :)

Azi dimineaţă cînd am urcat pe şaua (şa - piesă de harnaşament care se pune pe spinare calului) Bicăi mele mi-am dat seamă cu nu ştiu cum ar fi "şa" la plural...mă pierdusem între şale şi şele...voi cum credeţi că e "şa" la plural? Poate e evident...dar eu am dat de răspunsul corect abia seara în DEX:

ȘA, șei, s.f. 1. Piesă de harnașament confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul.

Deci o şa, două şei...şi totuşi îmi sună straniu..hm.

The idea is to die young as late as possible. ~Ashley Montagu

Şi totuşi este bine că îmbătrînim...

Acolo unde este moarte, trebuie să fie şi bătrîneţe, trebuie să fie durere, trebuie să fie zbîrceală, trebuie să fie uitare...pentru a te putea descleşta de viaţă. Mi-e chinuitor gîndul la moarte, mă sfîşie uneori de neputinţă cînd CONŞTIENTIZEZ şi ADMIT (ca Buddha) că odată voi muri, voi crăpa, imi voi da duhul...şi atunci mă gîndesc că poate îmi va fi mai uşor să-l concep (pe acest gînd răutăcios) atunci cînd voi îmbrăca acele straie de plumb, pline de junghiuri şi de colici sau poate atunci voi avea mai multă minte, sau mai mult curaj, sau mai multă curiozitate, sau destulă nebunie, sau scleroză, sau mulţi morţi...sau poate nici nu voi ajunge pînă atunci.

Nu mi s-a întîmplat nimic rău, sunt foarte senină...şi obosită.

Regretele

Nu le văd rostul. Ne servesc doar pentru a ne tortura gîndurile în ştreanguri de întrebări de genul: '' dar oare cum ar fi fost dacă?'', care vin ca un roi de ţînţari însetat de propria-ţi linişte, te înţeapă bine în moalele minţii, secîndu-te de echilibru, te lasă cu gîndurile distorsionate de scenarii, îţi încalecă imaginaţia pe care o mîna în vieţi care POATE ar fi fost, dar care nu sunt...te lasă cu sufletul în sevraj..şi îţi spun ''pa''...adică ''ne mai întoarcem''.

Chiedo scusa, la mine nu aveţi ce căuta. E un principiu. Simplu.

Să nu credeţi că sunt femeia de fier pe care nu o muşcă ţînţarii, ba da...însă am înţeles că ele, regretele sunt nişte cadavre(vise, dorinţe, scenarii neîmplinite...moarte)...şi tot ce moare şi nu e îngropat...pute. De asta nu le las mai mult de 3 zile, stau la capul lor cu lumînarea, încercînd să înţeleg..unde am greşit, unde m-am pripit, unde am tăcut, unde prea amar am spus-o...şi dacă nu-l mai pot învia din morţi (adică schimba ceva)..îl îngrop. Şi uit. Şi merg mai departe cu desaga mea.

Vreau să fac o mică specificare pentru a exclude eventuale...neclarităţi. Am utilizat cuvîntul regret în această postare pentru situaţiile cînd poate aş fi putut schimba cursul vieţii mele printr-o decizie, printr-un cuvînt sau pas şi nu am făcut-o. Regretele însă care se nasc din cauză că am pricinuit suferinţă cuiva şi ne mustră cugetul pentru asta (le voi numi - remuşcări pentru a face diferenţă) nu sunt acoperite de această postare. Ele nu se uită printr-o meditaţie...dar despre asta în altă postare.

Amantul

Nu a avut răbdare şi a venit să mă vadă pe la ultima pereche chiar la universitate. Nu eram surprinsă, căci o mai făcuse şi anterior...spune că-i sunt dragă luni. Mie însă nu-mi prea place să fiu văzută cu dînsul în public, mă rog chestii de reputaţie...şi-l rog frumos şi dulce ca o femeie vicleană ce sunt să mă aştepte în hol...că am lecţie importantă. Nah, nu ai cui îi spune! S-a aşezat chiar lîngă mine şi mă tot giugiulea pe la ochi...mă înmuiasem pînă-n vîrful unghiilor...şi stăteam aşa buimacă la lecţie, cu-n ochi la profesor şi cu doi la dînsul. A trecut şi ultima lecţie..finalmente! Că intram în pămînt de ruşine şi dragoste(*).

- Ai venit prea devreme, ştii, da?
- Da, ştii că o fac luni...eşti mult mai atrăgătoare cînd încerci să mă respingi. Iar luni o faci cu atîta înverşunare de dimineaţă.
- Ne vedem doar seara şi punctum! Şi cît mai rar!


Am mers la mine, ca întotdeauna. El nu e prea romantic şi am renunţat la cină. Am aruncat nişte resturi ale zilei de ieri în microunde şi ne-am prăbuşit ca doi zmei pe canapea cu cîte-o cană aburindă de ceai...şi ciocolată, şi blog.

Îi acord foarte puţină atenţie lui, şi recunosc, îmi vine foarte greu, dar trebuie să-l zădăr şi atunci pornesc ştirile...nu mă pot concentra suficient, un film- nu am puteri, o carte - nu am prospeţime în ochi. Privesc ceasul, apoi blogul. Apoi ceasul. Ora 1 noaptea. Întind ochii spre pătucul meu...el e acolo, doarme dus...doarme dulce. Acum cred că aş putea să-l mîngîi, şi mă apropii încet de patul cald şi moale...adorm ca un înger în braţele lui, amantului meu de luni- OBOSEALA...

Şi voi aţi crezut că oboseala e ea, da? Nu şi atunci cînd cînd îţi face curte o seară-ntreagă...gîndindu-se doar la pat...

gata..mă ispiteşte rău de tot. Noapte buna.

Plasticul Ucide

Ieri am primit un spam. Dar un spam de calitate, filtrat de o bună prietenă de a mea. Era un prezentare pps despre efectele negative ale plasticului asupra planetei noastre..şi m-am cutremurat. E foarte grav. De asta vă rog să faceţi un scroll rapid, slideurile nu se citesc greu, mai ales că sunt imagini care vorbesc de la sine...

*Nu ştiu cine e autorul slide-urilor, dar cred că nu se supără pentru că le-am făcut publice.

Eu plătesc 4 cenţi pentru fiecare săculeţ care ar putea să sfîrşească în stomacul unui păsări şi am atîtea torbiţe din pînză care stau fără treabă...

Eu renunţ la plastic, tu?