Un an.

Octombrie s-a maturizat şi el. M-am trezit cu inima mică, dar nu am plîns. L-am privit prin ochii balconului. Era trist, dar nu uitase evenimentul şi-şi puse un soare zgîrcit la piept. Se parfumase cu un miros de iarnă, proaspăt, rece, puternic.

Şi eu sunt puternică, Octombrie. Sunt atît de puternică încît te privesc fără reproşuri azi, peste un an. M-am dezvăţat s-o visez, să-i vorbesc prin somn, să nu accept că nu mai e.

Mă ţii minte anul trecut? Eu te ţin minte foarte bine. Erai un mucos, veşnic cu ploaia pe obraz. Şi eu o nebună fără umbrelă. Era vreo 4 de zi. Cerul parcă luase ploaia-n gură, avea milă de mine pe semne şi aştepta să ajung acasă înainte de a-şi dezmorţi maxilarele. Ar fi trebuit să măresc pasul poate, în semn de respect. Nu-mi păsa, oricum ghetele îmi smiorcăiau zoile străzilor şi tălpile ude nu mai simţeau frigul. Aveam o tristeţe de asta aleasă, cu spirit de observaţie...Priveam ziarele bălăcite în apa ploii de pe asfalt, şi oamenii gîrboviţi de frig, şi tramurile cu geamurile aburite...e plăcut să vezi că toţi sunt trişti. Numai că nimeni, nimeni nu e mai trist ca mine azi.


Am luat un ziar de jos şi căutam pagina sudoku, apoi am intrat într-un tram şi am căutat o fereastră. Am scos un creion, mi-am scos mănuşa dreapta şi iar căutam pagina sudoku. Apoi, mîzgîleam pătrăţelele, apoi am început a plînge încetişor...în mănuşă.
- Signorina, [...]...

A trebuit să ies din tram, că aici se cheamă ambulanţa daca cineva plînge. Am ieşit cu ziarul după mine. Pierdusem o mănuşă. Izbucnisem..hohote, sughiţuri şi cerul odata cu mine...vărsa o ploaia adunată, deasă, zgomotoasă. Să nu chemaţi ambulanţa, şi nici poliţia! E doar ploaia! Iar eu mă duc acasă. Fără umbrelă. Fără mănuşă. Fără bunica.