Maestrul îmi explicase că Giulia e fetiţa de care urma să am grijă în următoarea oră. Îmi spusese că e un pic neobişnuită...are Down, şi necătînd că te priveşte cruciş, e o fetiţă foarte isteaţă şi..alertă, de asta să am grijă să nu mă pocnească cu ceva.
O aşteptam.
Giulia e în clasa întîi. Venise cu papa, cu frăţiorul mai mare şi cu ghiozdanul. Imediat ce intraseră Maestrul îmi făcuse semn..adică iat-o! Era toată roză şi de cum intrase se învîrtea în jurul osiei ca o planetă. Mă privise simplu, de parcă ne cunoşteam dintotdeauna şi reveni la mişcările ei de titirez. Tătal ei îşi sărutase degetele şi le lipi de obrajii neastîmpăraţi ai fetei. După care plecă.
O luasem de mînă. Docilă - ea. Intrasem în clasă şi ia-o de unde nu-i. Se băgase sub masă, apoi o pierdusem în miezul unei bătălii între picii care îşi făcură un mic ring din jacketele lor. Apoi, cînd reuşisem să pun mîna pe dînsa îi zic: " hai să desenăm!". Şi spre uimirea mea, acceptase din prima. Mi-a spus să-i desenez un diamant. Eu am desenat un triunghi. Nu pot desena. Să fost un alt copil, poate rîdea de mine, dar ei îi plăcuse. Mi-a spus să-i desenez o "piciulă". Ce e asta o piciulă? O întrebasem pe dînsa, dar ea îmi răspunse rigid. " Piciula e o piciula!"
Desenează, Irina, o piciulă îmi spuneam eu. Disperată, m-am întos la un pici mai măricel de lîngă mine şi-l întreb încetişor: " Che cos'e una piciula?". El nu ştia. Clar.
Am desenat un omuleţ, unicul pe care-l pot desena. I-am făcut ochii mari ca la Mickey Mouse, nasul...şi cînd am ajuns la guriţă, ea îmi înşfacă carioca din mînă şi trasează o linie dreaptă de riglă. De ce nu rîde, o întrebasem eu. "Pentru că nu vrea să rîdă!". Am insistat, desenînd un alt omuleţ, şi apoi un alt omuleţ..şi încă unul.
Toţi erau trişti.
Apoi începuse lecţia şi a trebuit să o conduc în clasa 1C.
Ciao, Giulia...
Trista istorie. Biata fetita! :( Si totusi, ce e o/un piciula? Sau era doar imaginatia fetei?
ReplyDeleteașa oameni ca Giulia reflecta realitatea, și sunt uneori mult mai perceptibili la mediu, mult mai sensibili, și mult mai profunzi decât noi, cei ”sanatoși”
ReplyDelete@ star77,
ReplyDeleteCred că pentru părinţii fetei e foarte dureros. Aici văd foarte mulţi copii cu handicap, care au peste 30 şi tot purtaţi de mama sau tata sunt...şi e atît de jalnic, căci părinţii îmbătrînesc şi devin neputincioşi...Mi-e straniu căci în Moldova nu văd astfel de familii pe stradă şi mă întreb dacă pur si simplu, sunt mai puţini numeric copii născuţi aşa, sau părinţii renunţă la ei din prima sau îi ascund undeva acasă între pereţi. Foarte trist..cred că e cea mai mare nenoricire pentru o mamă şi un tată.
Aaa, cred că piciula ţine de imaginaţia ei..nu am găsit pe nimeni să-mi răspunda la întrebare. Ar mi putea fi vreun personaj, dar..totuşi înclin să cred că l-a inventat sau nu pronunţa bine, căci schimonosea intenţionat multe cuvinte.
@ Cosânzeana,
poate, eu în timp de oră am ajuns să cred că avem multe în comun, noi am dezvoltat reţineri, norme de societate pe care ei nu le acceptă ca obligatorii. Mi-i frică să mă pronunţ mai mult, căci s-ar putea să nu am dreptate.
Ei ce face detaliu retinut de capsorul tau...e tot ce e mai dulce in scrierea ta...te tine intr-o permanenta framintare si parca te astepti porcnita dar nu stii de unde va veni...
ReplyDeletefrumos! profund! ;)
ReplyDeletedoru, m-ai inundat! Atît de plăcut e să ştiu că m-ai vizitat! Cred că ţi-am răpit o grămadă de timp. :)
ReplyDeletemersi, dumitrelu :*
"Desenează, Irina, o piciulă îmi spuneam eu." :)) mi-ai furat un zymbet larg :d
ReplyDeleteeu am zîmbit cînd te-am văzut revenit pe la mine pe blog :). Sper să scrii şi tu..
ReplyDeleteam scos la un capat sesiunea. Acu o sa am mai mult timp pt lectura si scrieri. :) o sa scriu si-o sa postez.
ReplyDeletehai să vedem..şi să citim!
ReplyDelete