Omul frumos...

Începuse Gabriel's Oboe de Morricone..El închise încet ochii, aplecîndu-și urechea spre muzica ce venea ca o mireasmă de floare, lin...îmbătător...mușchii feței i se mișcau la fiecare sincopă, la fiecare motiv ce ajungea la peak, explodînd în zîmbete cu ochii închiși (cît de sincere și frumoase sunt zîmbetele cu ochii închiși!)...iar între timp mîinile lui căutau umerii soției...mîngîindu-i, simțind-o aproape, parcă vorbindu-i non-verbal despre cîtă plăcere se strecoară prin tot corpul lui...apoi din cînd în cînd deschidea ochii, se apleca din nou peste femeia lui și o saruta pe creștet..., îi apuca cu o palmă fețișoara, întorcînd-ui capul și-și apasă buzele peste ale ei...apoi revenea adînc în scaunul său, îndreptîndu-și spatele...absorbind cu aceiași ochi închiși fiecare sunet...și doar buzele îi fremătau de plăcere..încordîndu-se la fiecare acord...

și toată seara acest om cu suflet frumos mi-a acoperit scena cu spatele lui...cu ochii lui frumos închiși, cu mîinile ce-i căutau femeia...și totul mi se părea un video clip live...sub o muzică superbă.

Film Music Gala și omul cu suflet frumos

Ieri, prea fericitelor mele urechi le-a fost dat să fie sfințite de o muzică nepămîntească în interpretarea Orchestrei Filarmonice Regale din Anglia. Mai mult ca atît, a fost un eveniment de gală dedicat în exclusivitate coloanelor sonore. Cine știe ce fel de muzică zace în toate player-ele mele, pc-uri, youtube-uri, prea iubitul meu blog..știe că în toate pulsează același gen...OST-uri...dragele mele OST-uri...pătucuri moi pentru sutele mele de gînduri zdrunciunate.

Dar nu asta voiam să zic..

Precum am obiceiul meșteșugit acum cîteva luni, sau nefericită circumstanță, de a merge mai mult singurică pe la toate plăcerile sufletului (și gurii)...am mai mult spațiu pentru observarea altor oameni. Îmi place să îi privesc în neștire, admirîndu-i de cele mai multe ori...privindu-le degetele, linia gîtului și ridurile ce se încrețesc  pe el, imaginîndu-mi cine îl sărută, cărțile ce sunt citite, lungimea rochiilor, machiajul ce se decupează de pe fețele obosite, ceasurile vintage ce ticăie mai ales tare în metrourile pustiite de ore grele, ojele potrivite frumos, forma unghiilor, creioanele ce sublianză cărți...mai puțin ochii, risc să fiu observată...

Ieri, în aceeași lojă cu mine erau două cupluri, dintre care drept în fața mea un bărbat...să fi fost de vreo 42 de ani...blonduț...cu un spate lat ce mi se răsfira drept în fața ochilor, văzîndu-i despicat coloana vertrebrală cînd se apleca de-asupra soției lui ce stătea în fața lui.

Trebuie să menționez că coloanele sonore sunt foarte...sensibile, touching and inspiring. Deși cunosc bărbați care ascultă astfel de muzică acasă și pun like pe facebook...nu cunosc din cei care ar da un pumn de bani ca să asculte muzică de orchestră la distanța de un click pe youtube. Astfel, de la bun început, văzînd acești bărbați la acest eveniment, le-am acordat respectul meu în mod tacit (deși nu am exclus posibilitatea că au venit la cheremul soțiilor).

Ah, s-a început! Arcușul a dat startul primul melodii...prin mine au trecut toate frigurile Siberiei...sufletul meu cînd se emoționează lansează un val de friguri de la piept în jos...iar în cele mai acute momente de fericire, îmi amorțește tot corpul pentru cîteva secunde...

Ieri..sufletul meu risca o degerătură ...nu alta.

Dar nu despre asta voiam să vă povestesc...și matincă (cuvînt ce nu există în dex, dar pe care eu îl utilizez des) vă voi povesti altă dată...căci e trecut de miezul nopții, și mîine e totuși vineri...

Noapte bună,

va urma...

p.s. vă las un zumzet de trailer din fericirea mea..

Poezia fără titlu

Este un nerv care mai zvîcnește împovărat de o amintire
de sunetul unul cîntec care nu se mai risipește din creștet
este un zîmbet care dezgolește rînd pe rînd un rînd de pietricele albe
atît de aproape..încît mai simt căldura buzelor descleștate de sufletul meu

și mîna ce abia de mă găsește, și ochii ce tac, și vocea straniu acordată
și totul e un vis...chinuitor.

Main tenu samjhawan ki

Pentru o vară atît de neînțeleasă în care a încercat să încapă o dragoste și un Dumnezeu...și pentru că vara a început în aprilie...îi las cîntecul aici

Cu mîna prin iarbă...

Rătăcisem pînă tîrziu prin orașul ruginit de apus...gîndurile mele răvășite de căldura văratică, de vîntul ușurel ce se strecura prin mîneci, de mirosul de iarbă umedă...se împleteau în drum spre căsuța ei. Știam că deja trebuie să fie acasă la ora asta, ea nu prea ieșea nicăieri după amurg...

Era atît de liniște în tot sătucul ăla micuț încît pașii mei se cotileau pînă în hăul pustiu răsunînd ca niște fărîme de roci mici..Ajunsesem la portița ei pe care o deschisesem cu mare grijă și precum un hoț intrasem tiptil în ograda ei...voiam să îi fac o surpriză.

În casă nu se zărea nicio lumină, un mic felinar răspîndea lumină în grădina de după casă.. Am pornit să caut lumina. Respiram încet...era un asfințit..sfînțit de o lumină mai rară, și acel miros de iarbă proapăt culeasă îl trăgeam prin nări cu poftă măsurînd-mi respirațiile...cînd la colțul casei...o zării în iarbă.

Stătea culcată cu obrazul lipit de pămîntul rece, plimbîndu-și o singură palmă peste pieptul pămîntului...încet și apăsat, după care își apăsă degetele în iarba moale și-și trecu degetele prin firele ei..precum ar fi mîngîiat un piept de bărbat. Era atît de senzual și intim modul în case își ferecase pumnișorul printre firele de iarbă...încît avui impresia că asist la o scenă de dragoste și pentru o clipă am închis ochii rușinată.

Era cea mai frumoasă scenă de dragoste pe care o văzusem vreodată...își descleștase pumnul, și a început să își plimbe din nou agale buricele degetelor peste pămîntul puternic și tăcut ca un bărbat...apoi rîzînd își băgă nasul în pieptul lui, luînd o gură plină de aer din rădăcina gliei...mușcînd iarba verde și mustoasă...

Niciodată nu întîlnisem un oximoron mai puternic decît această senzualitate inocentă...

Femeie

Azi vă voi povesti o istorioară despre Sofia. Împărțisem cu ea odaia cîțiva ani în urmă pe cînd eram studentă.  Ea nu era cea mai frumoasă femeie pe care o cunoscusem vreodată, dar avea un nu-știu-ce și un nu-știu-cum...Era, mai ales, atrăgătoare cînd povestea cu gurița ei mică lucruri complicate aranjate frumos și logic. Era atrăgătoare cînd scria la masă lăsînd umbrele părului ei lung să scalde podeaua...și fruntea ei mică părea atunci grea și îngîndurată, și departe-departe de chipul ei...

Deși eu mă ascundeam sub pătură prima, încercînd să prind cît mai mult somn odihnitor...mă odihneam privind-o atît de concentrat aplecată peste vreo carte năprasnică sau scriind scrisori...sieși cred, pentru că le ascundea sub o plapumă în dulap...sau poate le scria cuiva, dar nu avea curajul sau motiv să le trimită....Să nu speculez totuși.

Sofia lucra de cîțiva ani. Era independentă financiar. Nu avea iubit. Se îmbrăca modest și uneori atît de monoton încît de nu ar fi avut licăriri în ochi, s-ar camufla. Se machia aproape niciodată. Nu își colora părul, nu ar fi avut nevoie de altfel. Era de frumusețea mărului copt, fraged, tînăr...dar prea asemeni multor alte mere pentru a fi observat. Cam așa era și Sofia.

Nu și noaptea...poate de asta nu mă prindea somnul, poate de asta deschideam ochii cînd auzeam cum foșnesc hainele pe care le dădea jos de pe dînsa, lăsînd să se întrevadă o lenjerie fină, mătăsoasă, de culoarea coralului, sau al trandafirului veșted...uneori de culoarea cerului obosit cu niște danteluțe gingașe ca norii puhavi. Pielea ei mirosea văratic..de era parfum, sau cremă de corp, nu mai știu...dar știu că mirosea de toată pofta...și întotdeauna, chiar și sub cei mai groși ciorapi de lînă..încălțată în cei mai invernali papuci...avea pediuchiura îngrijită, ojată în culori naturale...

De ar fi avut iubit, de ar fi dăruit această grijă de sine unui bărbat,  nu aș fi scris istorioara asta, căci ar fi fost ceva banal...dar ea era atît de fidelă femeiei din sine, încît nu avea nevoie de ochii nici unui bărbat pentru a se iubi...pentru a rămîne femeie...

Unul din cîntecele ei preferate..We had today...

Testament

Nu demult mi-am deschis un nou cont bancar. Dintr-o normă procedurală, presupun, pentru banca respectivă, m-au interogat, încercînd evident să îmi propună serviciile lor, despre toate activele mele, modul în care le administrez, pensii, asigurări pe viață și pe moarte...și s-a ajuns și la testament.

Mă întreabă: Aveți testament?

Am încercat să îmi imaginez ce a-și putea lăsa drept testament...și i-am răspuns scurt: Nu.

Eu sunt conștientă că mîine, sau chiar azi s-ar putea întîmpla ceva...(ieri la știri povesteau despre o frumusețe de copiliță ce fusese zvîntata sub roțile unui camion în Anglia...fuseseră vînturi foarte puternice pe aici) și într-o clipă nu mai sunt. Se întîmplă cu toți cîndva. 

Dar ce nu aș vrea..ce m-ar durea cel mai mult, dacă mai este vreo durere după moarte, sau vreun gînd lîncezind...nu aș vrea ca acest blog să rămînă tăcut și singur. 

De asta azi las o cheiță spre el bunei mele prietene și străjer matinal al acestui blog...și din tot sufletul sper că atunci cînd eu nu voi mai fi, dar din fericire, vor fi copiii mei, o voi ruga să le dea cheia spre grădina gîndurilor mele...să intre și ei, și să-mi sădească flori..pe blog, nu pe mormînt.

E cel mai scump dar pe care îl am pînă acum...și cred că ofițerul bancar nu m-ar fi înțeles, de lăsam testament parola la blogul meu :)

Cea mai mare fericire

Eu nu mai știu ce culoare are fericirea, de miroase amărui, de are gustul dulceag. Eu nu mai țin minte cum i se preling lacrimile cît mugurii peste buzele fierbinți, eu nu mai țin minte ce veșminte înaripate poartă...eu nu o mai aud glăsuind...dar eu îi ascult tăcerea. Îi simt pulsul calm, îi simt fruntea dezmorțită de gînduri, și din umbra ei, nevăzută de ea...încerc să o cunosc. Nu vreau să o sperii, nu vreau să fugă de mine, de asta stau cuminte și tac și eu...și poate nu i-am simțit vîrtejul, poate nu mi-am ieșit din minți în tainele celei mai mari nebunii în care să mi se sfarme tîmplele de rai și iad...dar am învățat să o descopăr de la distanță, în doze mici, încercînd să o domesticesc...să o învăț cu prezența mea cuminte. Și ea se rușinează tot mai puțin de volatilitatea ei...uneori îngenunchează lîngă mine obosită...și mă lasă să îi privesc cea mai mare dragoste...

Eu vorbesc premoniții, dar dintr-un instinct animalic sau matern...știu care îmi va fi cea mai mare fericire și cea mai mare dragoste. Știu pentru cine mă voi dărui pînă în brațele morții, și pentru cine voi dori să fiu cea mai bună, cea mai corectă, cea mai înțeleaptă...eu știu cine mă va inspira cel mai mult...și cine îmi va deveni tot rostul vieții mele... cea mai mare dragoste, cea mai mare fericire...

Iar pînă atunci stau în umbra tuturor utopiilor...într-un calm de zen.