Suflet de tei

A înflorit teiul în Londra...îl așteptam demult. Teiul e o bucățică din țara mea, din copilăria mea, din sufletul meu pe care reușesc să-l găsesc înrădăcinat și departe de casă...Îl așteptam demult, din mai. Treceam în fiecare seară pe lîngă parcul în care crește...și întorceam privirea spre el să văd de l-au năpădit florile. 

Azi avusesem o zi lungă, ceasul arăta trecut din opt cînd am ieșit din oficiu. Oboseala a cerut să meargă acasă cu autobuzul, dar ceva mai puternic decît ea s-a dorit plimbat/ă. Și am mers...oricum acasă nu mă așteaptă nimeni, cît de dragă nu mi-ar fi căsuța mea...e pustie..și am mers.

Era un apus frumos. Cald. Soarele se oglindea auriu prin ferestre, pe parbrize, pe piele..

Teiul m-a întîmpinat de departe..cu o aromă de ceai. Se gîdilea vîntul prin el...așa frumos încît să-i foșnească frunzele, iar soarele se pitulase printre ramuri pătînd ruginiu scoarța-i.

M-am oprit sub faldurile lui, dînd ochii peste cap...și am stat așa..cu ochii în sus..retrăind veri din copilărie cînd ne urcam cu David pe acoperișul poliției să culegem flori de tei din copacul lui...o făceam în fiecare vară..și iarna

(nu pot termina postul...plînge un bebeluș în apartamentul vecin)

cîteva ore mai tîrziu...

tot ce am vrut să spun că sunt lucruri gratuite în viața asta, mici, triviale, atît de ordinare prin naturalețea lor, încît nu le mai observăm...

sunt o fericită pentru că pot fi fericită cînd dau ochii peste cap și privesc un tei...știu că sună straniu, dar ce contează...