Isee

Trebuie să îi găsesc un nume. Trebuie neapărat să îi găsesc un nume...numele ei va fi numele meu...ştiu că e încă devreme, abia încep să plămădesc ideea ei, fericirea şi împlinirea pe care mi-o va aduce, trebuie să învăţ a o ţine în braţe mai întîi... a o înţelege, dar cel mai important trebuie să mă înţeleg eu..şi ea trebuie să mă înţeleagă. Ştiu că vom deveni nedespărţite..ea îmi va oferi mult mai mult decît îi voi oferi eu...dar ea va fi martorul lumii mele, şi ea îmi va deveni ochii..ea îmi va fi glasul..

Oare să fie Mira...ca pămîntul mare plin de minunăţii..sau să fie Katherine Ave..ca o stradă mică dar scumpă..sau să o chem Charlotte..căci sună nobil..sau poate Charlie...sau poate un nume criptic, ca un cod de nedezlegat..sau poate mai întîi să o educ un pic şi apoi să îi dau numele..şi oare are nevoie de nume?

Simt că da..

Isee.

Emoţiile moldoveanului

Suntem seci. Nu doar ne pescuim în gură pentru cuvinte...ne mai şi "bîlbîim" cînd vrem să schiţăm un zîmbet sau o 'nnodătură de cap în semn de da sau nu, în semn de bine sau rău, de mulţumire sau nemulţumire..nu ştim a ne exprima emoţiile simplu, natural, omeneşte. Şi nu snopesc pe nimeni..căci protagonistul întîmplării mele e o mîcă de la ţară căreia nu îi poţi reproşa nimic...

Urcasem cu spatele covrigit de ger în microbusul călduţ. Numai mă lăsase frigul din şale, mi se pitulase o foame otomană în stomac şi am scos harnic nişte "grissini" din geantă ( pîinică în formă de bastonaşe cu susan din Italia). Îndrept pachetul spre toate drumeţele din maşină şi le poftesc voios să îndrăznească a lua şi ele. Una cîrnise suspicios din nări ceea ce eu am interpretat ca "nu", alta continua să molfăie ceva şi printre cocoloaşele din gura ei am înţeles că nu vrea, iar a treia se uită a bastonaşele netradiţionale, băgă mîna ca pe  macara în pachet, o scoase mototolind-o printre celelalte bastonaşe (eu asistînd şi cum ieşise din baie fără a se spăla pe mîini), se uită în depărtări cu bastonaşul în mînă şi scoase un sunet...pe care eu nu ştiusem cum să-l interpretez:"- Ei."

După ce îl terminase pe primul o întreb:
 - Mai vreţi?
 - Ei.
 - V-au plăcut?
 - Ei.
 - Mai luaţi..
 - Ei.....şi mîna iar i se cufundă în pachet.

Şi în cele 3 zile cît am mai stat pe acasă...după ea au mai urmat interjecţii din astea..care nu exprimă nimic..decît faptul că ne pierdem uneori..nu ca intelectualitate, ca oameni.

Back in time..

They say there are perfumes that bring you back in time, there are flavors, there are seasons, there are people who bring you back to the beginning...In my case it's the sound...Subtly, it abducts your memory and flash it into the past, into the best or worst of you...into the moments that have both..or all..perfume, image, sound, pulse..

Triumful Iubirii ~ Magda Isanos

As vrea sa fiu ca aerul usoara
si sa ma sui la cer si sa-l sarut
de bucurie ca se desfasoara
deasupra mea si-a ta si c-a facut
sa ne-ntalnim mereu in cate-o stea,
la care inca de copii priveam
cand rasarea-n anume ceas la geam,
si eu si tu spuneam:"E steaua mea!".

Si-asemeni stelei va fi fost si-o carte
care-n aceeasi vreme sa ne placa
mie-ntr-o parte, tie-ntr-alta parte
a stramtei lumi; si cine stie daca
ne-am despartit candva cu-adevarat
privirile pe cer si pasii pe pamant,
de vreme ce ni s-au amestecat
intr-un universal si orb alint...

Tii minte limba-n care mi-ai vorbit
intaia oara, si-n ce tara-anume,
si cate trupuri am schimbat si nume,
cand trecatoare morti ne-au adumbrit?
Eu nu mai stiu, dar amintirea ta
e ca un fir pe care-l simt prin vreme,
si nu m-as rataci si nu m-as teme
decat in clipa-n care m-ai uita.

Atunci, atatea lumi ce plamadira
cu truda lor fiinta noastra, una,
s-ar sparge-n haos pentru totdeauna
ca sa desfaca ceea ce-mpletira.
Din cer, ca dintr-un pom, cand s-ar desprinde,
ciocnindu-se bezmetice-ntre ele,
ca focuri de-artificii; si din stele,
ca la-nceput, un soare s-ar aprinde,
imprastiind pe-ntinderea albastra
noi sateliti, ca viata n-o sa stea...
si fiecare, surghiunit pe cate-o stea,
am astepta-o seara la fereastra
si-am spune tresarind:"E steaua mea!".

Paradise

Indeed, it is an amazing tune. But there is more to it. And it is not just touching, seeing this little elephant girl escaping from London and flying back to her world...world that she doesn't simply respect, the world that she actually loves. And still, there's more to it.

There's a man who runs back to his job...and he calls it paradise... How many of us do the same? I hope you do.

Pe stînga

E o senzaţie atît de ciudată cînd te simţi (mai) mare, cînd imaginea imaginară despre tine nu corespunde cu ce vede oglinda, cînd doar cu un email mai puţin păreai mai mic, şi acum peste un click eşti mai mare. Este o senzaţie plăcută deşi sinucigaş de obositoare cînd în mijlocul tîrziu al serii, cobori scările în clădirea golită de suflete, tai uşa cu ecusonul şi intri pe strada luminată de învierile de lumini de Crăciun şi galbenul frunzelor. Iar afară un aer rece şi proaspăt pentru că nu a trecut om pe stradă să-l guste la acea oră. Şi mergi pe tocuri, cu geanta mică şi feminină, cu paltonul cald şi fularul moale, mergi lăsînd cu fiecare pas oboseală să cadă din gînduri, din umeri, din creştet...scoţi telefonul ce îşi încreţeşte ecranul sub respiraţia caldă..şi culegi un număr.


Uneori sunt costipată de gînduri ce nu vor să mă lase, şi atunci nu simt timpul. Şi serile îşi pierd farmecul. Dacă tot le port cu mine, prefer să merg să luăm cina împreună. Am observat că nu mai ştiu ce se cumpără la un magazin alimentar...nu am mîncat demult. Nu ştiu a-mi decide foamea, poftele, meniul, hainele...dar e incredibil că în cîteva clipe am decis că pot conduce..şi încă pe stînga.

Ce n-a văzut Parisul

Toamna aceasta a văzut cele mai multe ceruri şi nouri, a aterizat în zeci de aeroporturi, a făcut sute de drumuri, a întîlnit mii de oameni..şi a rămas tristă în fond, dar şi împlinită de zbor dacă zbor voia.

Am sosit din Paris unde Crăciunul deja miroase a crizanteme pe Champs-Élysées şi a aburi de supă fierbinte. Am trăit zile intense la serviciu şi seri nebune de bune şi relaxante în inima Parisului. Mi-ar fi plăcut să filmez secvenţe din seara de vineri unde într-o lumina lounge între nişte măsuţe mici pe care se odihneau paharele cu Merlot, dansa un cuplu...dansa simplu, dansa cu dragoste, dansa inghesuit pe mai puţin de un metru pătrat, dansau cu feţele, dansau cu ochii, dansau cu vocea, se iubeau în dans, se jucau în dans...doi tineri..de vreo 30 de ani, el simplu, ea simplă..iar pe ei toţi ochişorii noştri. Dacă aş şti ce cînta Edith Piaf atunci!! 


Am cioburi de Paris în telefon..şi în inimă..

Hitul acestei toamne

Am descoperit cîntecul care îmi va răsuna această toamnă. The Perishers sunt în lista preferaţilor mei, primul lor album..l-au ascultat nopţile şi kilometrii. Apoi, cînd am văzut că nu scot niciun alt sunet pentru mai bine de 2 ani, m-am mulţumit cu cinemix.us unde pescuiesc coloanele sonore pe care le expun aici. Aşa s-a născut postul meu de radio preferat. Dar azi, azi am descoperit noul lor album From Nothing to One şi mi-am ales hitul toamnei de acolo...

Didn´t I tell you to leave it all behind
Didn´t I tell you to let it slip your mind
Didn´t I tell you to let it fade away
Didn´t I tell you that some day you´ll be ok 

Now I know love can turn to hate in the blink of an eye
Another lie another alibi
When your curtain fell heaven turned to hell
What was real I could never tell 

I wish I would have known 
Wish I would have seen
I wish I´d had some lines to read between 
I just can´t understand why you cared to stay
You never truly loved me anyway
I just can´t understand 

Didn´t I tell you to leave it all behind
Didn´t I tell you to hide all things you find
Didn´t I tell you to let it slip away
Didn´t I tell you to do all you can to be ok 

I never thought love could turn to hate in the blink of an eye
And without you it would have passed me by
And heaven turned to hell when your curtain fell
What was real I still can´t tell 

I wish I would have seen wish I would have known
I wish I wouldn´t have to feel alone
I just can´t understand why you cared to stay
You never truly loved me anyway
I just can´t understand

Claire de lune

Pentru cei ce nu ai binevoit sa iasa la plimbare in aceasta zi de noiembrie, pentru cei care nu au cu cine ride sau privi un film, pentru cei ce nu gatesc bucate la bucatarie, pentru cei ce nu au gasit altceva decit sa hoineareasca la mine pe blog in aceasta...unica zi precum toate celelalte..va las un clar de luna...ce va va plimba pina dincolo de toamna, dincolo de frig...va va potoli o foame interna, o neliniste, sau o liniste prea mare..

A fi tatic

Gindurile unui tatic despre fiul sau de 5 anisori...

Abia astept sa vina miine. Copilul meu e racit. Avea febra azi dimineata cind am plecat. Miine Laura pleaca..si vom ramine doar noi doi si cu febra. Ne vom inchide in dormitorul mic tolanindu-ne pe intreg patul..Ne vom acoperi cu o plapuma calda si vom privi un film la volumul pe care doar 2 barbati il pot incapea. Vom rontai french fries cu maioneza  intre pernele moi si vom ride ca doi durlii pina la sughit..

apoi amindoi ne vom ghilosi intr-o cada de apa fierbinte si inainte de culcare ii voi citi Divina Comedie dintr-o carte pentru copii..

si vom adormi asa..el in bratele mele...Miine va fi o zi extraordinara.

Frunzele în noiembrie

De cel mai înalt braţ al plopului se desprinde galben o frunză. Şi deşi căderea ei pare o mică nenorocire, o mică moarte..pentru ea, acest sejur ar putea fi cel mai pasional episod...Pentru ea care nu a cunoscut decît un ram, decît o umbră, decît acelaşi răsărit şi tristeţea aceluiaşi apus..pentru mica de ea care nu s-a aventurat în viaţa ei estivă spre nicio destinaţie, care nu a cunoscut niciun risc decît freamătul vîntului sau clipocitul ploii...pentru ea această cădere ar putea fi o înălţare, cînd dusă de vînt ar cuprinde văzduhul pe suprafaţa ei mică ca în faldurile unei rochii şi lăsîndu-se în grija vîntului precum în braţele unui iubit, l-ar urma ... şi în căderea ei ar atinge oamenii ce se mişcă, clădirile amorţite, băncile reci, pămîntul înfrigurat...

Moartea e un final pentru toate frunzele..de asta zburaţi...

You lost me

Vocea ei...ameţesc.

Picuri de viaţă

De cîteva zile lucrez la un cîntecel care mă umple de viaţă. E a doilea cîntec compus de mine vreodată...şi acele cîteva minute pe zi pe care le dedic la făurirea lui..mă umplu de sens...i-am compus cuvintele mici şi l-am culcat pe clape.. Dacă reuşesc să îl înregistrez săptămîna viitoare, îl voi pune fundiţă blogului...dar pînă atunci sper să nu uit versurile..

Katherine Avenue

There's a Katherine Avenue
Where my little dream came true
On a Sunday in L.A.
Lost my luggage and my way..


In the smallest house there
we decided who we were
We were happy, we were young
And together we were strong


Mom would say you shouldn't say:
There are bad folks in L.A.
I was young, I was naive
I was weak, I chose to leave.


It all happened long ago
Now I am walking all alone
But my old dream is still new
Meeting you on Katherine Avenue.

Vis de busuioc

Mă voi scrie pentru că nimeni nu ne va înţelege şi pentru că nimeni nu va citi, şi dacă risc fericit să o faci tu..atunci nu vei afla nimic nou...dar vei afla că sunt amintiri ce mai miros a busuioc şi peste ani..

Şi deşi inima mea e anemică, preocupată de cele mai neimportante lucruri de pe acest pămînt care au fost inventate vreodată, noapte reuşeşte să o fure..să o poarte peste ţări, peste ani şi să o arunce în braţe..imaginar calde.

Cele mai rezistente amintiri vor fi ale tale. Cele mai moi cuvinte, tot ale tale vor fi. Şi tinereţea mea - va fi a ta.

___________________________________

Uneori avem un mare-mare vis...şi suntem neîmpliniţi, suntem agitaţi, suntem plini de speranţă că acel vis ne va face fericiţi, va umple viaţa noastră de un sens..necunoscut pînă atunci. Şi facem sacrificii, facem rugăciuni, facem planuri pentru a ne îndeplini visurile...şi ce mici suntem noi, ce necunoscători suntem noi în a ne apropia visuri ce nu sunt ale noastre, ce nu ne vor pe noi...doar ca suntem prea mici pentru a şti unde ne vor duce...unde ne vor lăsa, de ce ne vor priva...de asta nu cere nimic decît ceea ce ţi se dă spre binele tău...E prea ortodoxă fraza pentru un tînăr cu aripi lungi...dar numai Icar ştie despre ce vorbesc..

Doriţi-vă drumurile pline de lumină, drumurile pe care le cunoaşteţi ca finalitate pentru a nu sfîrşi pe un final de vis ce nu vă aparţine. Şi atunci cînd marele vis nu s-a îndeplinit...e doar motiv de fericire...La urma urmei, visuri sunt cu duiumul...alege un altul, unul mai mic, unul mai al tău, unul mai aproape...

Italia

Deşi nu îmi amintesc cînd timpul s-a scurs atît de încet şi chinuitor, sunt ultimele luni pe un meleag ce mi-a fost pămînt în ultimii 3 ani. Şi deşi de fiecare dată cînd aterizez în Milano din alte capitale mă încreţesc un pic din umeri, e totuşi oraşul şi ţara care mi-au descoperit cele mai multe din experienţele mele. E ţara în care am învăţat să iubesc ploaia ce miroase a cafea, ţara care mi-a descoperit spremuta, care m-a îndulcit sicilian, care m-a învăţat să muncesc din greu, să trăiesc din greu, care mi-a oferit o diplomă şi un loc de muncă.

E ţara care mi s-a dezgolit de mare, mi-a întins văile, mi-a încins munţii în cele mai măreţe ipostaze...e minunat de frumoasă această ţară..cu cele cinci pămînturi, cu toată arheologia, istoria şi Biserica, cu tot alaiul de gesturi şi emoţii..ce sunt atît de..numai ale lor.

Şi deşi nu a reuşit să mă absoarbă, să mă facă să mă îndrăgostesc de ea, mi-a oferit dragoste..pe care o voi lua cu mine..

Sunt ultimele luni aici şi vreau să îmi agit simţirile nobile, simţirile dulci..pentru a lua cu mine cele mai frumoase amintiri, pentru a fura în mintea mea cele mai splendide peisaje, cele mai calde veri, cele mai lungi plimbări de bicicletă, cele mai gustoase fructe de mare şi linguine, cele mai frumoase amintiri...

Ştiu că o dată ce voi pleca, îmi va fi dor..şi mă voi întoarce..pentru a-i mirosi cafeaua şi portocalele..

27 Septembrie

Vorbeşte-mi în clape
pe timp de holeră
pasta mi s-a încleiat pe pagini
şi Dumitrelu plînge şi se naşte

obosită precum întotdeauna
în zile violete
rezolv probleme cu avocatul lui Michael Jackson
şi las uşa deschisă...

să se termine fotbalul
să nu-mi mai flluture din mîini în explicaţii scurte
de parcă-s eu la muncă de cînd au inventat băncile

să nu-i mai văd chipul
să stea în lumea lui V
să fie acei 2000.1
să fie banane

şi timp liber

Iar măturătorii?
azi îi invidiam
liniştit curăţau păienjeniş
iar eu cu o mînă am cuprins în om orb.

pendulez între Milan, Paris, Londra..

cînd se vor termina zilele astea?
Cînd voi termina de alungat zilele?

Aştept februarie ca pe un botez.

...

The moment we have everything we feel the emptiest we could ever be. There always must be something we strive for, we dream of, we suffer from...in order to render us complete.

Vivara

De curînd mi-am schimbat parfumul...aveam nevoie de o schimbare, de o detaşare de mirosurile lîncede ce mi-au împăiejenit augustul şi septembrie, de o aromă care mi-ar colora un pic cearcănele. Am intrat în parfumerie debusolată şi am întins mîna ezitant spre cutii atrăgătoare adulmecînd dîrele de arome..apoi auzind o voce ce părea să aibă şi un nas expert...m-am îndreptat spre domnişoara asistentă ce vîna un cuplu.

Domnişoara mi-a obervat licărirea din ochi presupun încît veni hotărîtă spre mine şi mă stropi cu o licoare. Toate mirosurile astea grămadă mă tulburaseră, nu mai înţelegeam ce, a ce şi unde miroase...

....

Îmi mirosisem din nou braţul une mă stropise ea cu parfum şi pufnisem în rîs..mi se făcuse vesel, mi se făcuse bine nu ştiu cum...

eu nu schimb parfumurile des..sunt în căutarea celui care va fi al meu pentru totdeauna..

If you can't explain it simply, you don't understand it well enough. ¬ Albert Einstein

am scris o pagină întreagă...plină de frustrări, dar cred că fraza nu are acompaniment..e foarte simplu spus, cred că Einstein înţelegea foarte bine sensul cuvintelor sale.

If you can't explain it simply, you don't understand it well enough.

Scrisoare mie

Eu utilizez acest blog pentru a mă exprima, fie urlet, fie hohot, fie un gînd obosit...şi atunci cînd nu mai pot fi eu însămi şi scrie ce vreau eu pe blog , prefer să nu mai fiu eu însămi.

un gînd obosit

Am devenit un ceas căruia i-au fost furate orele. Am devenit o  odaie în care hîrîie cool-erele computer-elor, în care cămăşile obosesc clacă pe speteaza scaunului, în care pianul stă mîndru şi singur, în care eu mă simt un drumeţ.

Sunt plină de gînduri ce nu am timp să le zidesc aici, de dorinţe pe care nu le pot scrie căci ele nu sunt în orar, de planuri pe care nu le pot pentru că nu încap în cele 365.

Ştiţi de ce mi-i dor..mi-i dor să ţin în mînă o carte de suflet..să o ţin în mînă fără să am remuşcări, fără să negociez cu timpul încă 5 minute, fără să mă simt vinovată..că citesc ceva în plus...

Îmi doresc să mănînc, să scriu pe blog, să scriu scrisori, să merg să cumpăr pîine şi cartofi, să gătesc mîncare, să privesc un film, să fac curat între zecile de cămăşi ce mi-au inundat camera..cred că îmi doresc să trăiesc.

De asta, preţuiţi orice clipă..ştiu că toate vi se par banale..pentru că le aveţi prea multe..pînă nu le pierdem într-un fel sau altul.

Flexibilă

Sunt obosită. Poate pentru că dealul la poale pare mare, poate pentru că zăpuşelile mi-au înălbit nopţile, poate pentru că îmi e aşa serviciul, pentru pentru că nu ştiu să gestionez stresul, dar totuşi sunt obosită...

De cîteva  săptămîni tot plănuiesc o seară să ieşim cu colegii de la vechiul meu serviciu, şi nu reuşesc să ajung acasă la o oră omenească. Azi în sfîrşit m-am hotărît să stabilesc luna cînd ne vom întîlni.

Dragii mei prieteni,

Vă invit la un apperitivo/pizza/cină în luna Septembrie. Alegeţi voi ziua, ora, locul. Eu sunt foarte flexibilă. Ne putem vedea oricînd, dacă e zi de vineri, cu excepţia Sep.2 şi Sep 16, după ora 9 seara. 

Orarul meu a devenit un corset...în care nu mai încap mulţi oameni scumpi, multe lucruri dragi..un orar  în care nu ştiu cum de încap eu..

În căutarea mea

Cît de puţin mă cunosc. Şi cînd te gîndeşti că pe mine mă cunosc cel mai bine. Dar atît de des mi se întîmplă să reacţionez neaşteptat, să rostesc emoţii subite, să mă uimesc prin ceea ce ştiu sau nu ştiu, să descopăr lucruri ce îmi plac, sau lucruri ce îmi displac şi să mă întreb cum de le-am ascuns pînă azi de mine..Cred că am plămădit un ideal din toate poveştile pe care le-a privit, din toate virtuţile pe care mi le-am scrijelit în creştet, din toate poveţele pe care le-am luat aminte, din toate cîte fac fiicele ascultătoare, mamele blînde, copilele nevinovate, prietenele adevărate, iubitele fidele..cred că le am pe toate undeva scrise..dar nu sunt toate. Nu sunt.

Cred că primul pas în căutarea mea va fi să mă accept..aşa cum sunt un pic defectă, infectă, neperfectă..E greu să recunoaştem că nu suntem bune.. cel puţin că nu întotdeauna suntem bune, dar e important să fim sincere cu noi înşine..să ştim a (ne) recunoaşte cînd suntem vipere..să admitem, să ne înţelegem..capriciul, viciul, motivul...şi nu e vorba de crime..sau mai bine-zis nu e vorba de crime mari..ci de crime mici...un cuvînt în plus, un zîmbet sarcastic, o replică de rea-credinţă, o sentinţă penală adusă norocului cuiva..sau un cuvînt în minus..atunci cînd a trebuit să mulţumim şi am tăcut molcom, cînd a trebuit să recunoaştem efortul cuiva, şi am dat vina pe noroc...sau mici păcate de toate zilele. Fiecare le facem...mai des sau mai rar..mai mult sau mai puţin.

Un al doilea pas în căutarea mea a fost să mă întreb ce îmi place să fac. Nu ce fac..ci..ce îmi place cu adevărat să fac, cu toată inima, cu toată atenţia mea, cu tot timpul meu..Şi a trebuit să încep de la întrebarea..este ceva ce îmi place să fac cu toate celulele mele? Eu caut răspunsul acum..

Să înţelegeţi că răspusuri de gen..să privesc filme, să ies cu prietenii la plimbare, să călătoresc..nu sunt răspunsuri. Un răspuns la această întrebare trebuie să fie specific. Trebuie să poţi formula acel ceva. Să ştii ce gust, culoare, dimensiune are. Să ştii cum să îl practici, să explici de ce fiecare celulă e infiorată de activitatea ta...şi cel mai interesant e că ar putea fi şi un răspuns banal...să ascult muzică...pentru că atunci cînd eram mică mă visam pe scenă, pentru că am eşuat să ajung pe scenă, pentru că fiecare notă...mă înjunghie cu arome şi fiecare melodie e precum un vehicul futuristic de viteză nemaivăzută ce mă duce pînă în Limbo şi înapoi..pentru că muzica îmi dă puteri, pentru că ea mă inspiră, pentru că atunci cînd mă simt ca un cîine mizerabil..mă face luceafăr, mă face cea mai puternică..pentru că e mai puternică decît o rugăciune pe care nu am învăţat a o spune..pentru că mă pătrunde fără dicţionar..

Cred că muzica e unicul lucru pe care îl pot descrie clar.

Am descoperit ceva. Îm timp lucrurile pe care ne place să le facem se schimbă foarte puţin...şi visele copilăriei mele au rămas visele tinereţii mele. De asta voi porni de aici..voi reveni în timp..în căutare mea..spre cea care era cea mai aproape de toate idealurile, de toate dorinţele, de toate miracolele...

Blue Valentine

E un film atît de tensionant...plin de momente cînd zici: ah, mai repede de s-ar termina..bătaia, cearta jenantă, sex-ul..


E un film trist, ca o ruptură din cotidian..din viaţa unei familii, unde unul mai iubeşte like crazy, face sacrificii, iartă, îşi cere iertare..iar altul nu mai iubeşte, pur şi simplu.

E un film care ne întreabă cum să ştim care sentimente sunt durabile, care "te iubesc" va rămîne acelaşi "te iubesc" şi peste ani..în timp..for better and for worse..

Carry you home

Îmi place. E cel puţin cîntecul zilei...

Trouble is her only friend and he's back again.
Makes her body older than it really is.
She says it's high time she went away,
No one's got much to say in this town.
Trouble is the only way is down.
Down, down.
As strong as you were, tender you go.
I'm watching you breathing for the last time.
A song for your heart, but when it is quiet,
I know what it means and I'll carry you home.
I'll carry you home.
If she had wings she would fly away,
And another day God will give her some.
Trouble is the only way is down.
Down, down.
As strong as you were, tender you go.
I'm watching you breathing for the last time.
A song for your heart, but when it is quiet,
I know what it means and I'll carry you home.
I'll carry you home.
And they were all born pretty in New York City tonight,
And someone's little girl was taken from the world tonight,
Under the Stars and Stripes.
As strong as you were, tender you go.
I'm watching you breathing for the last time.
A song for your heart, but when it is quiet,
I know what it means and I'll carry you home.
I'll carry you home.

CUC - Întrebarea zilei

Please continue the quote adding one word:

The only place success comes before work is in the ***.
Vince Lombardi 

Nunţi de peste hotare

Ieri colegul meu pregătea o lista...printre pauzele de Lavazze..tot pomenea el de o "lista nozze" ce urma să îi umple toată seara. Eu ştiam că el se căsătoreşte în curînd şi am presupus că lista se referă la luna de miere..o lista de destinaţii..şi mă gîndeam cu jind la unde oare mai pot ei zbura după Seychells...Pentru că am văzut că presupunerea mea nu întotdeauna încape în contextul discuţiei am hotărît să precizez:

- Ce înseamnă "lista nozze"?
- E o listă de cadouri pe care le vrei la nuntă..Mergi la un magazin, scrii pe foaie ce îţi place, preţul, adresa magazinului şi pui lista în plicul invitaţiei. Voi nu faceţi la fel?
 - Nu, noi de obicei oferim bani...Mai mult ca atît o astfel de listă în plicul invitaţiei m-ar putea ofensa.
 - Pe mine m-ar ofensa banii primiţi de la un prieten.
 - Da..probabil.

Cititorul de acuarelă

Se zice că ne place ceea ce cunoaştem. Poate de asta mă pierd de dragoste în librării între zecile de cărţi pe care le pot citi, pe care le pot deschide, dezghioca...înfrupta. Poate de asta mă înalţ cînd ascult muzica instrumentală..pentru că pot aprecia un acord mai deşirat, un arpegiu cocoţat, treizecidoimi zvăpăiate, ştiu cît de mult a săltat degetul pentru a ochi intensitatea  şi ritmul...poate de asta suntem gurmanzi, cinefili, sportivi, fani...pentru că cunoaştem ceea ce ne place. Poate de asta simt un gol şi un plictis cînd intru în galeriile de artă....şi în acelaşi timp o ruşine că în timp ce alţii sunt emoţionaţi de Monalisa sau Şcoala din Atena...eu le privesc şi zic: frumos...dar mai mult de atît nu pot zice, căci nu ştiu cum să citesc pictura, nu ştiu cum să deosebesc un rococo de un gotic, nu ştiu cum se iubesc culorile şi ce ascund umbrele...dar mi-ar plăcea.

Am  început un curs de artă...e ca şi cum aş învăţa o nouă limbă. Sunt primii mei paşi prin acuarelă.. E un tablou ce mi-a atras atenţia..pe care îl pot un piculeţ cuprinde..dar nu îl voi comenta, cel puţin nu aici pentru a vă lăsa loc pentru imaginaţie.

Cabinet of Curiosities. Domenico Remps. c.1690s

Imaginea preluată de aici: https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiMyWA6P2Ap3FNoZvf_6y5QCg_XR0Imy5u7RKOVLGzP0UDmUSAktTMwIk6k7USBLVtxoIqSJmBIHga5tx0mbmO0uPLaaVQlEXTcaLbxyhTmfvMzaMJdkY0aI8R_GWz51hlNkcd6vgUZeuA/s1600/Cabinet_of_Curiosities_1690s_Domenico_Remps.jpg

Quebra Ae

Cred că nu am venit la 4 dimineaţă acasă de pe cînd lucram la RGIS. Sunt revenită de la concertul lui Asa de Aguia ce a vizitat Milan-ul în sezonul Festivalului Latino-American.

Invitaţia a fost spontană, simplă, veselă şi eu am acceptat fără a sta pe gînduri... Să zic că stilul lui Aguia mă fascinează ar fi exagerat. Dar seara a fost fascinantă. Concertul a început la 10 cînd zăpuşeala ultimilor zile ţîşnise într-o ploaie caldă de vară cu picuri rari şi mari. Acum imaginaţi-vă sub picăturile ploii, sute de oameni rîzînd şi dînd din fese..ăştia-s brazilienii. E o energie şi o emoţie vibrantă precum cea din filmul Dirty Dancing. Toţi dansează şi nu dansează cu o bucată de mînă sau fluturînd telefonul...sar, cîntă, chiuie, dansează toţi în aceleaşi mişcări...şi femeile, şi bărbaţii. În mijloc se crease un mini-ring pentru un cuplu ce mă tîmpise la cît de frumos şi senzual dansa...Dirty Dancing NU E FILM, e viaţa lor...Braziliencele au picioare lungi cocoţate pe tocuri înalte de carnaval, au funduri cărnoase pe care le rotesc ca pe nişte elici, au sînii precum nişte burdufuri de lapte pe care le echilibrează din umeri în ritmul lor latino. Este o senzaţie stranie la început cînd vezi atîta lascivitate în jur, apoi cînd obervi că toţi sunt aşa inofensivi în mişcările lor....dansezi şi nu mai priveşti în jur critic.

Ce mi-a plăcut mult e că nu doar Ele dansează, Ei sunt foarte plastici..au omoplaţii încrustaţi într-un val, genunchii un pic îndoiţi, şi fac aceleaşi mişcări de morişcă..lumea asta ştie a se descleşta, dezlănţui..ştie a dansa.

Las aici cîntecul serii:

Brasil

mi-am prins ritmuri de Brasil în păr
sunt mărul ce cade copt în iarba plină de sevă
sunt pasărea ce face dragoste în zbor
sunt floare ce nu crede în anotimpuri



hai să cîntăm, să zîmbim cu 2 ochi, să mîncăm căpşuni, să ne sărutăm, să dansăm desculţi, să ne culcăm pe pămîntul cald, să ne aruncăm în apa rece, să rîdem clinchetitor, să iubim nopţile şi zilele deopotrivă, iernile şi verile, bobii de sudoare şi bobii de ploaie...hai să fim fericiţi

simplu,
nu?

Din primul

Am umblat halucinată cu o droaie de dorinţe şmîrcîind ca nişte sugari toate în lupta pentru primul salariu. Am lunecat de la Canon, la HTC, la lenjerie, la cărţi, la cămăşi, la tot ce am vrut cîndva...ca în final...să nu mai vreau nimic. Sunt fericită...de zilele mele lungi, de orarul meu nebun ce mă ţinteşte într-un mediu pe care l-am căutat lung, un serviciu ce îi dă timp liber puţin încît să ajung să îl administrez ca pe un medicament.

Şi totuşi ce îmi voi lua din primul salariu? Cred că e mai plăcut gîndul decît actul în sine..

Исполняя наши желания мы их теряем.. (Petrov Dumitru)


Un OST blînd..

Întrebarea zilei CUC

E prima mea întrebare "construită" pentru Ce?Unde?Cînd?.

Replaced word: shine.

In the July edition 2011 of NewScientist there is an article: The children who shine before they grow up.

" Leslie Gordon and her husband Scott Berns could not figure out what was ailing their infant son, despite the fact that they were both paediatricians. He was failing to get weight, had cut no teeth and his hair was falling out. The diagnosis, whe it came out in the summer 1998, was devastating. Sam had progeria, full name Hutchinson - Gilford progeria. Only 80 children in the world are known to have this syndrome and on average they die at the oge of 13..

This article reminded me of a movie directed by David Fincher that 3 years ago seemed pure science-fiction.

Question: what word is replaced by shine?

Tînăr

Simte-te. Orice parte a corpului tău e uşoară şi sprintenă ca o pană. Nici măcar nu-ţi dai seama de masa membrelor tale, nu le observi, nu le acorzi atenţie..deoarece nu te dor. Nu ştii unde exact stă priponită fierea ta, unde lucrează de zor ficatul, unde plămînii tăi stau cocoţaţi, unde se covrigesc intestinele...nu ştii pentru că nu ţi-au atras atenţia nicicînd organele tale tinere, organele tale sănătoase.

Uneori, rareori, dar totuşi uneori..îmi place să mă opresc din mers, păşind pragul bucătăriei sau ieşind din baie, conştientizînd că îmi duc uşor mîinile, că îmi port lejer paşii, că nu mă doare nimic..sunt tînără..şi vreau să mă bucur de acest dar, de această anatomie, de această construcţie viguroasă...care ştiu că va păli în timp..dar azi..azi sunt tînără.

Milan-Milan

De nu ar fi norii ăştia bureţoşi, cred că nu aş sta pe blog să scriu despre Milan în Londra. De fapt, aş sta..vara 2011 îi adună pe mai mulţi prieteni de ai mei în Milano...de asta voi încerca să vă descopăr cele mai splendide şi delicioase ulicioare şi atracţii milaneze.

Cînd voi pleca din Italia, cel mai mult îmi va lipsi bucătăria..nu Buenos Aires (stradă în Milan) unde se tolănesc vitrine fancy, nu soarele înăbuşitor, nici vocile înalte, nici gesturile accentuate..ci anume bucătăria. De asta, o sugestie pe care o recomand tuturor celor care vor să guste din viaţa italiană, e să nu vă precupeţiţi pentru un restaurant italienesc. Italienesc. Milano e plin de restaurante din toate colţurile lumii, dar dacă sunteţi pentru prima dată în Milano pentru un sejur mai mic de 2 săptămîni, renunţaţi la McDonalds, la sushi, la bucătăria chineză...pentru a vă înfrupta din bucătăria mediteraneană...cucina italiana. E delicioasă, e sănătoasă, e variată.

Ce comandaţi depinde de preferinţele individuale, dar şi de oraşul în care vă aflaţi în Italia. Fiecare regiune/oraş are o specialitate. De exemplu, in Milano se pregăteşte Cotoletta alla milanese - ce e un schnitzel de vită. E imens şi foarte delicios cînd e servit cald. Tot în Milano se mănîncă bine Risotto alla milanese care se pregăteşte cu şofran galben. Eu nu sunt foarte entuziasmată de orez, dar cred că o dată merită de încercat. Sau o altă alegere ar fi Ossobuco alla milanese. Sinceră să fiu, încă nu l-am gustat. Dar o voi face neapărat. Dacă încercaţi voi primii, spuneţi-mi cum e.

În dependenţă de oraşul în care vă aflaţi, informaţi-vă despre specialitatea acelei regiuni. O regulă generală, din practica mea personală..înspre sud bucatele devin tot mai delicioase. Înspre mare - nu rataţi bucatele din peşte şi fructe de mare..gnaaam.

The Tree of Life

Ieri am privit "The Tree of Life" fiind instigată de un reportaj de la Jurnal TV în care jurnaliştii păreau a fi confuzi, retinceţi în a recomanda filmul, pierduţi în esenţa lui, calificîndu-l drept un film complex, profund şi lipsit de sens...

E un film..nici greu, nici lipsit de sens, nici simplistic..e un film despre VIATA. Şi din cauză că viaţa nu poate fi definită uşor, fimul e sucit.

Terrence Malik introduce scene filmate feeric..de la Geneză pînă la viaţa post-mortem, tot asta fiind egal cu viaţa, despre asta fiind filmul. Scenele Big Bang-ului..foarte National Geographic..m-au făcut să mă simt atît de infimă, dar sunt comparabile cu durerea unui om ce pierde un om iubit. Cred că simţim aceleaşi explozii, ardem în acelaşi foc. Deşi Malik nu pare a fi creaţionist, familia din obiectiv  e foarte religioasă..şi viaţa se termină dacă nu cu rai, cel puţin cu un mal de mare unde ne vom revedea cu toţii. Deseori între scene apar luminiţa unei lumînări..cred că sunt suflete..cred ca după moarte arătăm aşa.

Filmul nu e doar despre Geneză şi Moarte, e şi despre scobitura dintre astea două..despre cum creşte un om, suferă, se face mare, înţelege, învaţă, se revoltă, iubeşte, suferă..moare. Unii vor adormi privindu-l, alţii se vor plictisi, alţii se vor deprima de la Lacrimosa lui Mozart, alţii se vor inspira din seva filmului şi frumuseţea vieţii, alţii vor pleca pierduţi..

E doar o interpretare - una foarte frumoasă deşi cu precădere pesimistă..ceea ce mi-a displăcut. Dar e un film pentru care s-a oferit premiul Palme d'Or..şi e frumos.

Tu eşti o carte

Analizam relaţiile în care m-am încîlcit din inimă, din tinereţe, din avînt, din durere, din speranţă, din curiozitate, din..dragoste...Toate au fost nişte cărţi. Şi fiecare dintre noi e o carte. Exact ca o carte avem un nume, avem autori, avem un început, avem istoria noastră, întîmplarea noastră...stilul nostru de a fi, de a ne purta hainele şi parfumurile, scrisorile şi prietenii, iubirile şi minciunile..toate aparţin unui personaj..şi noi suntem o carte. 

Cărţile se vor citite...se vor pîndite cu saţ, cu jind pentru a fi atinse, răsfoite şi răscolite..Unele au coperţi arămii, strălucite, amăgite..şi se lipesc de ochii copiilor..dar nu rămîn mult interesante căci copiii se plictisesc uşor. Altele au conţinut, sunt groase şi grele şi sperie ochii tineri ce nu se vor implicaţi într-o lectură serioasă şi complicată, altele sunt subţiri şi luciose cu multe imagini, altele au foile parfumate precum o damă, altele au colţurile roase de vechime şi înţelepciune, altele sunt goale...uşoare...ca nişte..foi.

Nu ştiu care dintre aceste cărţi eşti tu...tu ştii. Şi doar tu să ştii.

decizii

Recent am privit un film foarte fantastic The Adjustment Bureau. A fost un moment cind  Matt Damon este in fata unei decizii bestiale..si atunci mi-am zis ca tot ce am decis eu vreodata in viata asta e puf de rata. Dar cum nu ar fi, cind vine vorba despre decizii ce tin de vietile noastre mici, ele (deciziile) devin dintr-odata toate mari, cruciale, pe viata si pe moarte...

Mie nu imi plac deciziile...dar ele nu asteapta de multe ori..si aminatul unei decizii este in sine decizia de a amina, de multe ori una foarte nereusita..

De asta, atunci cind nu stiu care e decizia cea mai buna, ma gindesc simplu: care e decizia cea ma corecta...decizia pe care as lua daca as sti ca sunt in fata mortii, atunci cind nu mai exista...nimic din ce mi-ar permite sa iau o decizie stingace.

A, da..priviti filmul..

Lust Caution

În grădina casei mele miroase a curpeni uzi. Ştiţi mirosul ăsta verde care se ridică de la sol tulburat de apa furtunului? Mirosul ăsta gîdîlă nările...e proaspăt şi poartă picăturile de apă cu el...aşa miros nu creşte în Milano...

Da' ştiţi cireşele? Eu am în grădina mea unul..copt, stacojiu de dulceaţă...plin de viermi! În Italia nu găseşti viermi în cireşe...nici viermii nu le vor...

Italia însă are alte merite...şi e adevărat. Dar nu despre asta am vrut să scriu, şi în general, introducerea a fost una ad-hoc..o aberaţie ad-hoc..de fapt, voiam sa postez ost-ul unui film pe care nu-l recomand nimănui "Lust Caution" - e o porno-erotică patriotică chineză...care mi-a răpit vreo 2 ore. Tragic..şi filmul tot.

Azi am auzit aceste clape la radio..şi mi-am dat seamă că e unica amintire pe care vreau să o păstrez de la acel film..

Despre fotografii şi fotografi

Понаехали în ultimul rînd un stol de aşa-zişi fotografi, care de cum au descoperit butonaşul ŢAC. primul lucru de artist înrăit, incurabil şi naiv, pe care l-au făcut - şi-au inventat semnătura. Să fie clar cine a aruncat un pumn de bani pe o cameră ce scoate imagini decente printr-un singur click. Cred că e un trend. Şi nu e o tendinţă moldovenească, căci am descoperit aspiraţii artistice neinspirate şi peste hotar, dar la noi dacă ai bani, poţi cînta, scrie versuri în cărţi, fotografia semnat...

Şi mie îmi place fotografia, dacă aş avea bani, mi-aş cumpăra şi eu o jucărică de asta fiţoasă, poate mi-aş inventa ba chiar şi semnătură...dar cred că fotografia e mai mult decît un click, un meniu prestabilit, şi lentilă de ultim zvîcnet...fotografia e şi gust, e şi ochi, e şi artă, dar e şi tehnică, e şi fizică, e şi studiu...de asta nu m-aş grăbi să pretind la o semnătură ce nu ar fi decît un capriciu...aş prefera ca fotografia per se să mă semneze.

Ultimele zile

Sunt în mijlocul unui ropot intelectual...sunt coridoarele împodobite cu Study Points pe care le-am vizitat des în ultimii 3 ani. Sunt sălile stinse de lumină în care învăţam italiana şi franceza, săli ce urcă în sus într-un semi-amfiteatru. Sunt studenţii preponderent italieni ce se exprimă prea tare şi prea pompos pentru a-mi trezi vreun interes...sunt uşile cabinelor sculptate de formule proaspăt scrijelite de nişte tocilari ce au repetat în glas ce au învăţat pe de rost acasă...sunt înaltele balcoane lungi şi subţiri unde se încheagă fumul de ţigară printre un ghem de plante căţărătoare ce îmbracă scara de urgenţă...este a doua mea universitate, unde petrec ultimele zile.

Mi-am dorit din tot sufletul să scap de ea cît mai repede, cît mai urgent, cît mai ireversibil...de asta acum nu mă hăituieşte vreo nostalgie. Dar îii sunt recunoscătoare...mi-a dat ceea ce am vrut de la ea, am stors din ea un ţelul meu mic sau mare şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. Îi voi dedica un discurs la ceremonia de absolvire...niciodată nu mi-am dorit mai mult să ţin un discurs pe scenă. Acum însă vreau să îi spun ce mi-a oferit, ce mi-a luat, ce m-a învăţat, ce nu a reuşit să mă înveţe...

Sunt poate ultimele ore pe care le petrec aici...şi nu mă trece niciun fior...e bine, e rău? Nu ştiu...ştiu că începe partea a treia a vieţii mele.

Quote of the day

Success is like being pregnant. Everybody congratulates you, but nobody knows how many times you were fucked to achieve it. ¬ Unknown author

Ocupaţi

Sunt amarîtă de un sindrom ce-l descopăr tot mai des în ultimul timp..de unde am crescut, de unde ne-am maturizat, de unde vrem bani, de unde vrem cariere, de unde avem lucruri mai importante, dar tot mai des suntem ocupaţi. Nu-mi plac oamenii ocupaţi. Activi - da, dar ocupaţi - nu. 

Ah, scuze..nu pot nici mîine seară, şi mîine am treabă, sunt extrem de ocupat/ă..zici că a fost ziua ta? A, daa...dar tu ştii ce regim nebun am eu..nu-mi văd capul de trebi..am atîtea responsabilităţi încît numai am loc şi pentru tine... Deadline..da..iarăşi. M-am culcat la 2..şi mă trezesc în fiecare dimineaţă la 5..noul meu job e surmenant..doar nu crezi că refuz din neomenie şi inimă rea? Ce naiba nu e clar că sunt ocupat/ă?

Cîţi prieteni ocupaţi din ăştia aveţi prin preajma? Eu am unul foarte aproape...atît de aproape încît aş apuca-o de păr uneori cînd văd că e buimăcită de muncă, că aleargă cu un titirez, pretextînd cît de ritmică e viaţa ei, are cîte 10 rînduri în agendă..între care eu nu încap niciodată, sau rareori...e buimăcită de ocupaţia ei..încăt uită de mine, de sufletul meu, de dorul meu, de prietenii mei, de amintirile mele...uită de toate şi nebună de valul vieţii ei accelerate..se îndreaptă spre o destinaţie...de asta, uneori..apăs pe frînă, căci despre mine era vorba mai sus, apăs tare de tot pe frînă...şi îmi amintesc că viaţa asta e o clipă..şi nu aş vrea să zbor pe lîngă ea într-un val de deşertăciune...iau o coală, mă gîndesc la oamenii care îmi sunt scumpi..şi încerc să-i găsesc..prin telefon, prin email, printr-o scrisoare...

Eu am avut ocazia în viaţa mea să lucrez şi în companii de afaceri ce forfotă de proiecte, deadlineuri şi bani fierbinţi, dar am avut şi "job-uri" de ocazie..la bibliotecă, magazin...care comparativ sunt mai lejere, cu mai puţine responsabilităţi...dar unde nu aş fi lucrat..oamenii erau mereu necăjiţi de prea mult lucru, de prea multă presiune, de prea mare responsabilitate, de nopţi nedormite, toţi erau veşnic şi mereu ocupaţi..imposibil de ocupaţi...şi atunci mi-am dar seama...că fiecare din noi se vrea important..fiecare..şi credem că suntem cu atît mai importanţi cu cît suntem mai ocupaţi..şi ne place să fim ocupaţi, să dormim puţin, să povestim regimul nostru infect de viaţă...lamentîndu-ne şi scuzîndu-ne că nu avem timp..mai bine am tăcea..şi acele 10-15 minute de văicăreală le-am dezocupa...

Sunt oameni ocupaţi. Sunt oameni ocupaţi rău şi sunt oameni care au priorităţi. De obicei, omenia şi oamenii dragi sunt o prioritate.

YESSSSSSSSSSSSSSSS!!!!!

Nu ştiu de ce îmi exprim bucuria prin "yes". Mă  gîndeam să scriu " FREEDOM" sau "Şampanie", dar "yes" a fost primul meu cuvînt după ce am închis telefonul...şi un salt atletic în braţele  unui om ce se găsea lîngă mine în acea clipă.

Ce simt? Simt..un fel de libertate, simt că unul din nervii mei s-a dezcordat..cel pecuniar. Simt că viaţa mea va începe altundeva, altfel...voi avea acelaşi tumult, dar de altă culoare, de altă intensitate..o intensitate ce nu vreau să ştie de frîne. Voi fi preocupată, dar preocupările mele de acum încolo vor fi altfel.

La orizontul meu apare o cărare pe care o voiam demult, pe care o caut de 3 ani...deseori grei. Acum cînd această cărare finalmente mi se descoperă...simt că vreau să o rup la fugă..să sar precum Tarzan..cu paşi tari, cu paşi mari..într-un viitor ce va fi deja altfel.

O pagină nouă.

Şampanie la toti!!!!

Zi de Duminică

Se spune că Domnul veghează de-asupra noastră, urmîndu-ne paşii îndeaproape...


Era pe lume un om creştin ce îl iubea mult pe Domnul. Omul era pescar şi serile cînd îşi purta rugăciunea din mers peste nisipul mării, vedea cum lîngă paşii lui, răsar urmele Celui care îl însoţeşte mereu. Şi omul se întărea în rugăciunea lui, în credinţa lui..şi fericit era. 


Într-o zi se îmbolnăvi rău..şi plasa lui goală deveni grea, şi pasul lui bonav deveni greu..dar el continua să se roage..să meargă pe mal îngînîndu-l pe Domnul.


Dar paşii Domnului nu mai răsăriră..şi era trist pescarul privind urmele lui solitare..


Zilele treceau..omul se întremase, revenise la îndeletnicirea lui, la valul mării, purtînd aceeaşi credinţă în piept..şi într-o seară paşii Domnului se iviseră din nou pe nisipul cald al plajei..


- Doamne, de ce m-ai lăsat singur cînd mi-a fost mai greu? Cînd trupul meu se sleise, cînd paşii mei deveniseră grei ca roca mării?
- De ce crezi că te-am lăsat?
- Nu am mai văzut paşii ce mă urmau în fiecare seară...păşeam singur, eram singur..atunci cînd aveam nevoie de tine, cînd tu erai unica mea alinare şi speranţă...
- Nu te-am lăsat. Te-am luat în braţe şi te purtam aşa în fiecare seară pînă te-ai făcut bine..

Doamne, dacă-mi eşti prieten

Copii ai lui iunie,

nu vin cu vreo reflecţie, subiecţie, predilecţie, erecţie, circumspecţie, infecţie verbală...sunt obosită, sunt hăituită de materii incompatibile, de ambiţii ce gîlgîie în guşa mea, de formule ce nu ne fac fericiţi, de limite..de asta nu am cînd să-mi mai drumul pe aici. Stau ţeapănă în fericirea mea de ultim semestru, într-o speranţă că cetăţenia mea nu îmi va fi botniţă, că mi se va spune "da"...după recidivişti "nu"...

ţin toate emoţiile într-un buzunar..şi cînd va veni timpul (pe după iunie în colo) să îl deşert..o voi face într-un pahar de şampanie, sau într-o bocitură pe blog...

iar pînă atunci vă alint cu rînduri de aur, cu rînduri pline de duh...pe care le citesc şi eu...cît de apusă nu aş fi.

Hristos s-a înălţat!

Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum te lauzi la toti sfintii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii.

Doamne, daca-mi esti prieten,
N-asculta de toti zurliii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu copiii.  

Doamne, daca-mi esti prieten,
Nu-mi mai otravi ursita,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu iubita.  

Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum sustii in gura mare,
Moaie-ti tocul in cerneala
Si-nainte de culcare  

Da-i in scris porunca mortii,
Cand si-o ascuti pumnalul,
Sa-l infiga-n mine, Doamne,
Si sa lase-n viata calul.  


(Spiridon Popescu)