Vis din copil

Pînă ieri credeam că nu mai am niciun vis, doar scopuri. Şi ieri, haţ, se izghise unul tocmai hăăt din copilărie! A venit aşa colorat, dansînd şi săltînd ca un copil să-mi amintească că mai trăieşte şi e neîmplinit!

Era cel mai mare vis al meu de vreodată, aşa cum numai copiii pot avea: naiv, sincer, şi frumos! De 2 zile mă zbengui prin casă cu gîndul la dînsul. :) Sunt fericită. Uitasem cum e să ai o dorinţă mare care să te trezească dimineaţa, care să adoarmă sub pernă după ce imaginaţia extenuată a trecut în vis.

A trecut o zi. Mă trezesc cu frică să nu-l mai găsesc atît de vibrant în inima mea, să nu găsesc cumva vreun alt gînd raţional pe alături care să-l detroneze sau om raţional să-mi spună că sunt un copil mare în cel mai bun caz.

Azi mai sunt fericită...de-o fericire specială, una copilăroasă, mînjită de acuarelă, dansîndă desculţă, mîncînd salcîm şi ploaie, ritmuri de tobe şi unduiri de sitară. Mă prinde bine fericirea asta :)

Azi mă culc cu ea, iar mîine vom vedea de o mai găsesc...

P.S. Nu mă întrebaţi ce e, dacă îl îndeplinesc - fiţi siguri - acest blog va fi plin de urmele lui!

Gheorghe - omul fără ani

Gheorghe căzuse în fîntînă cînd era mic. De frică îşi pierdu minţile şi se îngrozise de apă. Cred că din acea clipă Gheorghe nu s-a mai spălat de bunăvoie, iar forţat e ca şi cum l-ai fi supus unei biciuieli afurisite. De atunci cred ca sunt vreo 60 de ani.

Familia lui Gheorghe era numeroasă, vreo 7 copii. Bunica mi-a spus că părinţii lui s-au dezis de dînsul de ruşine. Frica îi declanşase incontinenţă (făcea cacă şi pipi pe el) şi unde mai pui că avea fobie de apă... nu comentez.

Bunica mea era fată mare pe atunci, şi tot cam pe atunci cred ca se măritase cu bunelu' şi l-au luat pe Gheorghe cu dînşii la casă nouă. Aveau grijă de dînsul. Bunica îi spăla hainele- tofîlcuţe manual, îl hrănea, aveau o cămeruţă pentru dînsul. Iar el la rîndul lui îi ajuta prin gospodărie.

Mi-am dat seama cît va timp în urmă că Gheorghe nu îmbătrîneşte. E tot aşa ca şi atunci cînd eu mă căţăram prin cireşii buneilor, e tot aşa ca şi atunci cînd mergeam cu gîştele la păscut..cînd ne jucam de-a raţa împuşcată prin mahală..e tot aşa.

Verzui la piele, cu barbă, părul creţ, pas clătinat ca pendulul unui ceas, cu mîinile crăpate şi ochii trişti. Şi veşnic în zîmbet cînd vede vreun om ce îi acorda atenţie. Aşa l-am ştiut tot timpul.

Cîtva timp în urmă l-am văzut pe Gheorghe şi atunci pentru prima dată am întrebat de bunelu' cîţi anu are Gheorghe (Gheorghe nu ştia că nu ştie şi de fiecare dată are un nou an de naştere). E destul de bătrîn, mult mai bătrîn decît mă aşteptasem...mult.

A început a îmbătrîni după moartea bunicii.

De ce-mi iubesc limba

Dacă m-ar fi întrebat cineva vreo 2-3 ani în urmă de-mi iubesc limba, cred că eram să întreb: ce înseamnă să-ţi iubeşti limba? Să vorbeşti corect româna? Dacă asta, atunci-da, iubesc româna precum iubesc şi rusa, precum iubesc şi engleza...căci pe toate îmi place să le vorbesc corect. Eu nu ştiam pe atunci că este dragoste de limbă...şi nu e vorba de o atitudine nepatriotică, pur şi simplu nu am fost pusă în situaţia de a o preţui. Ştiţi povestea cu doar atunci cînd pierzi îţi dai seama cît de mult a însemnat pentru tine...

Sunt într-o ţară străină, unde tre' să manipulez 2 limbi, niciuna materna. Amîndouă aceste limbi îmi plac, pe amîndouă încerc să le descopăr în fiecare zi cuvînt cu cuvînt...şi mă descopăr şi eu fiecare din aceste limbi.

Sunt diferită cînd vorbesc engleza, sunt diferită cînd vorbesc italiana şi cu totul alta cînd vorbesc româna. Voi sunteţi la fel în toate limbile?

Cred că nivelul de cunoaştere a limbii e un factor importantisim, dar îmi permit să fac abstracţie de el...pentru că mă voi limita în această reflecţie doar la română.

Sunt naturală în română. Românească şi naturală, muşchii feţei mele nu fac niciun efort pentru a simula accente, creierul meu cuprinde ideea şi nu vocabularul, jonglez cu cuvintele după plac, le arunc, le prind, le las să cadă jos să tronească, sau le cuprind în tonalităţi naturale şi le legăn cum îmi vine în interjecţii şi construcţii deocheate care pot fi subtile, care pot fi glumeţe...

E atît de uşor. E flexibil. Sunt eu.

Celelalte străine nu că m-ar incomoda, nu le iubesc pur şi simplu...le învăţ din curiozitate, ambiţie sau necesitate, dar nu le iubesc, nu simt nicio fericire particulară cînd le vorbesc. Şi e totul altceva cînd după o zi grea, în care creierul meu a trecut printr-un storcător lingvistic, să am ocazia să mă exprim româneşte.

Din păcate, dragostea de limbă e ca oricare altă dragoste..cînd e prea multă, îşi pierde gustul, poate de asta cîţiva ani în urmă de m-ar fi întrebat cineva de îmi iubesc limba...nu aş fi ştiut ce să răspund.

Copilul care plînge

Dacă Dumnezeu mi-ar da să aleg între necopil şi copil suferind, eu aş alege necopil.

Poate aţi prins de prin alte lecturi de prin bojdeuca asta că fac un part-time, foarte-foarte "part" desigur, dar se mai întîmplă să merg cîteodată la careva şcoli elementare.

Azi l-am cunoscut pe Alberto. Alberto e un copil, de nu ştiu cîţi ani. După mărimea corpului părea a fi de clasa 2-3-a. Cînd a intrat în clasă în cărucior, pe obrajii lui cugeau lacrimi, răzleţe...debusolate, ce fugeau repede la vale pe obrajii ce se ridicau de un zîmbet. Cînd zîmbea la atigerea educatoarei, deschidea guriţa de-o lăţime de degeţel...prin care i se întrezăreau gingiile sîngerînde, guriţa fără dinţişori. Ochişorii îi erau prea apropiaţi, de parcă se lipiseră de frică. Pe tîmpla dreapta avea o pată roşie, precum urma unei arsuri mari. Mînuţele stăteau ca la iepuraş, nemişcate, înţepenite...precum întreg corpul încătuşat în cărucior. Şi genele luuungi, stufoase şi negre, acoperau ochişorii ca două măslinele.

Nu înţelegeam de ce plînge cu ochii şi zîmbeşte cu guriţa acest copil. Părea a fi fericit sub mîngîierile calde.

Şi totuşi plîngea. Alberto întotdeauna plînge chiar şi cînd e fericit. Lacrimogenele lui sunt afectate şi lăcrimează întruna. Dar ochii lui nu sunt trişti...cred că cei mai trişti ochi, cei mai trişti ochi de pe acest pămînt îi are nu Alberto, ci mama lui Alberto.

Eu nu cunosc mai mare nenorocire pe acest pămînt decît asta...şi deseori mă pun în faţa crudei întrebări: dacă ar fi să alegi între necopil şi un copil precum Alberto...să mă ierte Dumnezeu căci nu se întreabă lucrurile astea, dar eu am un răspuns. Poate greşesc. Poate nu ştiu.

Alberto nu se mişcă, nu vorbeşte, Alberto nici nu vede măcar. Alberto plînge, şi uneori zîmbeşte cînd simte pe creştetul lui mîngîierea...Alberto e doar un copil.

Seminţe de pin

Au trecut aproape 20 de ani (ce mult e!) de cînd nu le-am mai simţit gustul...pe atunci trăiam în Rusia, iar acolo sunt răspîndite. Uneori, în toţi aceşti ani îmi aminteam gustul şi de fiecare dată îmi spuneam că voi le voi căuta, că le voi găsi eu printr-un supermarket.

Şi le-am găsit. Şi am mîncat seminţe de pin. Şi ce straniu, cu totul alt gust! Şi mă întreb de e pinul altul sau pofta de copil e altfel?

Despre emoticoane, mascote sau smilicuri

O ţîră de timp în urmă citisem un post despre smilicuri la Natan pe blog :un post despre cît de ilichizi am devenit în ale cuvintelor :"[...]emoticoanele ne sărăcesc mult din limbaj și imaginație și capacitate de a ne face înțeleși prin cuvinte. Pentru scriitori până acum 20 de ani cuvintele erau suficiente pentru orice...[...]".

Este adevărat că aceste mascote substituie cuvintele. Mai mult ca atît, ele substituie emoţii, substituie intonaţii, subtilităţile unei voci sau ale unei priviri pe care ai fi inserat-o în interpretarea mesajului tete-a-tete. Dar din moment ce noi sfidăm istoria de acum 20 de ani cu messengere şi twittere şi ce vrei printr-un click...noi nu ne mai vorbim, noi ne scriem. Limbajul non - verbal e practic inexistent într-o convorbire scrisă.

Scriitorii de acum 20 de ani nu vorbeau pe skype, aveau treburi mai nobile - scriau cărţi în care redădeau emoţii pline doar prin cuvinte, adevărat, dar o făceau printr-un adaos al autorului..adică :

- Nu mai pot!, strigă Miruna, frîngîndu-şi tîmplele. Sau - Mi-e dor, zîmbi ea trist...

Ei desenau în adaosuri de cuvinte emoţiile, descriau personajul, intenţiile lui încît cuvintele lor aveau o anumită frecvenţă de interpretare. Acum imaginaţi-vă cum ar fi să spun ceva hilar şi la capăt de frază să adaug: eu acuma rîd - hihi. Sau eu acum casc, scuze, dar merg să dorm.

Poate ar fi o idee, dar nu şi una "economică", căci nu avem timp mai tot timpul...

Însă nu pot nega că ne este sărac vocabularul, că nu găsim cuvinte pentru a ne exprima CLAR...unde să mai spun de intens sau plastic...de asta tre' de stat mai puţin pe messenger, skype sau facebook, da? Ştiţi voi ce se recomandă pentru un vocabular bogat.

Fiecare să scrie cum vrea. Contează să ne facem înţeleşi. (Eu dau din ochi, din dreptul. Şi acum zîmbesc..)

Doruri

Dorurile sunt precum culorile, diferite nuanţe...diferite intensităţi, şi atît de neîmplinite cîte una. M-am obişnuit cu dorul alb. El e cel mai cuminte. Vine cu vreun gînd cald în palme, după care dacă mă vede ocupată se retrage supus lăsînd o aromă de...gînd cald...e ca şi aroma de pepene galben.

Dorul galben e mai neastîmpărat, precum un copil...dibuie nu doar prin căsuţa de gînduri, mai dă un rotocol prin suflet, mai scînceşte niţel în vreun ungheraş şi apoi adoarme dulce...sub un cîntec de leagăn (a se citi "fotografie" sau ceva substituent de acest gen).

Dorul negru e veninos. Vine cu remuşcări şi regrete, cu amintiri hidoase şi urîcioase, e un dor mort...atunci cînd nu ar mai trebui să-mi fie dor, dar din păcate-mi este...

Cel verde e vesel, vibrează căci ştie că apropierea e aproape (sună straniu, dar nu e tautologie, nu-i asa?). Cel violet e nostalgic...

Dar dorul roşu e foc, e zvăpăiat...e flacără vie, e mii de gînduri încovoiate de povara aşteptării, e orice decît linişte...şi e unicul dor în care se topesc mai multe culori. El vibrează cel mai strident...stîrneşte o furtună în inimă şi creier, dar e o suferinţă atît de dulce..pentru că în vîrf de ţeapă are o mică gămălie unde stă pitulată speranţa...şi bine că ea trăieşte mai mult decît noi muritorii.

Vis (haos nocturn)

Priveam cerul. Pe cer 2 avioane: unul normal (aha, călătoria la Londra) şi altul foarte exotic (prea mult Avatar). Bah, celui de de-asupra îi cad motoarele, ambele (Donnie Darko - film, privit acum vreo 2 zile). B-A-H!!!!!! O căzut pe undeva pe lîngă mine, la vreo 50 m. (Trebuiau să-mi cadă drept în moacă ca să reflecte adecvat starea mea de acum vreo săptămînă, dar sunt lucruri care îţi scapă de sub control uneori, ca aceşti 50 m de exemplu).

Ok, a căzut avionul, au murit vreo 200 de oameni (am o frică nebună de zbor). A doua zi trebuia să zbor undeva prin China sau India (vedeţi ultimul comentariu) ca să susţin NUMERICAL TEST (cred că al o sutălea deja) pentru Credit Suisse (ultimii de la care mai aştept răspuns).

Straniu, m-am pornit la drum cu torbe, dintre care cîteva, inclusiv cea în care era adresa exactă a centrului unde trebuia să suţin testul, au rămas la Ion Galoi ( sper să nu plouă mîine, Veneţia e mai frumoasă în soare), unul din noi, matincă eu am încurcat avioanele..se mai întîmplă.

Eu am ajuns în...undeva. Posibil că Asia. No internet (ştiţi cum eu veşnic nu am internet, da?). Olala, Natta Munteanu şi Tanea Vorojbit tot aici. - Fetelor, voi ce faceţi aici? Da, apropo, unde suntem?

- Am venit să susţine test petru Credit Suisse.
- Eu tot. Ce fericire că v-am întîlnit aici. Îmi daţi şi mie adresa centrului, vă rog. Cum a fost zborul? Mă bucur că nu aţi murit. Presupun că aici cad des avioanele. Ah, daţi-mi şi mie adresa vă rog frumos.... (...). Doamne, ce face doamna ceea acolo, se joacă cu leii? Ştiţi cumva la ce oră e testul? La 4? Şi adresa?

........................................................................................................................................................

Şi apoi acelaşi final - alarma. Şi oare ce adresă căutam? Sau caut.

Alb

Azi mi-am amintit de zilele albe,
de straiele albe, de dragostea albă.
Mi s-a făcut atît de dor de mine.
De ţărmul tare şi zările clare.

De cîteva sute de ani trăiesc în barcă,
vînez orizonturi cu-o singură armă
binoclul.

Am uitat culorile. A. L. B.

Cel mai fericit om

Cred că încep anul nou. Am încheiat oficial era băncilor de investiţii, după o ceremonie funebră timp de un weekend leneş, pe care l-am meritat pînă la urmă...plin de somn, de cearşafuri mototolite, de laptop în vîrf de pernă. Atît.

Ah, e februarie. Mîine e ziua de naştere a unui prieten bun. De fiecare dată uit să îl felicit la timp. Mîine o voi face.

Azi mă voi trezi devreme, voi merge la lucru, seara în drum sper casă voi trece pe la bibliotecă, voi găsi o carte, una din lemn, cu copertă, cu cerneală, cu miros. O voi citi, poate.Voi merge spre casă în tram şi-mi va părea că e cea mai obişnuită zi din viaţa unui om de rînd.

Voi călca pe tălpile mele, simţind în călcîie povara zilei, dar voi merge patronîndu-mi singurică paşii şi ritmul, şi destinaţiile, aş putea chiar să alerg...de fericire. Voi privi oamenii, şi voi discerne culorile, şi mi se va încreţi stomacul la mirosul gustos ce se furişează de pe sub uşi. Sunt cel mai fericit om, precum eşti şi tu...tu care citeşti cu ochii tăi, alergi independent, strigi de furie sau dragoste...suntem cei mai fericiţi, nefericiţi că nu putem zbura...dar cîţi nu pot...cîţi nu pot nici merge măcar.

Deseori mă întreb unde mergem după ce murim. Sunt sigură că te întrebi şi tu. Şi simt frică.

Ţii minte cînd mi-ai spus că ţi-e frică de bătrîneţe? Ţi-am spus că nu o poţi evita, dar îi poţi evita gîndul măcar cît eşti tînăr. Acum mi-o spun mie...şi adorm.

Adorm fericită, nu pentru că ştiu răspunsuri, ci pentru că nu pun întrebări la care nu ştiu răspunsuri...şi mi-e destul să fiu liniştită precum mi-e destul răsăritul soarelui.

Un februarie fericit!