Scrisoare către Isidor

Isidor,

Te-am visat aşa precum te pot visa doar pe tine.

Eram într-o sală imensă, împodobită solemn în spiritul unei festivităţi importante în care mişunau zeci de crăiţe care mai de care mai frumoase şi mai rumenite, şi mai parfumate, şi mai coafate. Toate ele se învîrteau în jurul unei mese copioase cu bucate alese, cu tacîmuri aurite, cu ulcioare împărăteşti...şi numai eu nu ştiam cum să mă fac de ajutor, stăteam într-un ungher cuminte şi tăcută, ca un spectator nevăzut. Nu mă vedeam pe mine (că era vis), dar cred că nu-mi strălucea veşmîntul şi nici nu-mi licăreau privirile pentru că nimeni nu mă oberva în acea vîltoare..

Dintr-odată ai apărut tu, ca un zeu în straie albe. Înalt şi trist. Mergeai rar, dar fiecare pas al tău părea a fi un cuvînt, o rugăciune. Toate crăiţele amuţiseră la vederea ta şi nu ştiau ce fel de zîmbet să îmbrace: ispititor, pios, strădalnic sau indiferent..oare ce zîmbet ar fi putut atrage acei doi ochi trişti?

Te-ai apropiat de masa îmbelşugată şi o scrutai cu o privire flămîndă şi însetată..ele ca un roi de albine s-au năpustit peste bucate să te îmbie cu darul hărniciei lor..bucate delicioase, aromate..dar nu ai poftit să guşti din niciuna, nici rom nu ai poftit. Ai mai privit o dată şi încă o dată masa întinsă căutînd ceva anume cu privirea abătută şi amărît ai dat să pleci..cînd deodată m-ai observat.. aşa cum stăteam nevăzută şi speriată în acel colţ. Te-ai apropiat de mine. Simţeam că toate privirile nedumerite s-au îndreptat spre mine...căci ce aveam eu? Se pare că nimic din toată frumuseţea şi nobleţea lor, decît o bucată de pîine pe care mi-ai luat-o recunoscător din palme şi ai dus-o înfometat la gură..

Nu sunt încă nebună de dor, doar de vise.

S.