Nu clefăiţi

Autobusul făcuse popas şi tatăl meu lăsînd volanul obosit de atîta drum mă trezi.

- Hai să mîncam.
- Tata, eu nu vreau, mormăisem cu vocea cleioasă.
- Hai că nu mănînci degrabă.


M-am supus şi tîrîndu-mi amorţeala din picioarele înţepenite şi gîtul sucit îl urmasem. Localul înconjurat de camioane şi încolţit de drumeţi flămînzi de-al de noi nu puţea a ţigară, gîndii eu fericită aburită încă de somn.


Ne apropiasem de masa la care statea cel de-al doilea sofer, proprietarul autobusului - dl. Fedea si fecior-su. Dl. Fedea vorbea raspicat si tare ca un sef ce era. La prima ciulire de ureche, ti se parea ca dintr-o intimplare nefericita potentialul lui vesnic in costum se limitase la o dihanie de autobus. Dar dupa cum am spus, doar la prima vedere. Dar sa nu ne oprim prea mult la dinsul. Fecior-su cu vreo 2 ani mai mic ca mine, cu cercei in urechi si cu apucaturi italienoase, că na - e scolit pe acolo, nu mai tacea din gura, aflasem ca avuse o rabla de moped pe care o vinduse pentru ca nu mai avea ce face cu dinsa in Genova si mai aflasem ca trebuia sa se insoare anul trecut, dar brusc se razgindi-se si anul asta iar la insuratoare se gindeste...Si toate neghiobiile astea treceau fara vama prin capul meu imbatat de somn inca.

- Doua ciorbite de vacuta, zise tatal meu chelneritei.

Mmm..mi-i foame totusi, gindii eu in tacerea mea somnolenta. Dl. Fedea plictisit de asteptarea bucatelor striga dintr-odata:

- Dle Marcelus, ia vino pina la mine!, o spuse ca un actor ce mimeaza accentul romanesc parca culcindu-se dupa fiecare silaba. Ii placea sa se simta important.

- Da, dl. sofer, ce poftiti? raspunse un domn chel de vreo 35 de ani, probabil manager-ul sau cine-o fi el.

- Mai, Marcelus, da cum se poate de vazut cu directorul vostru?

- Da ce s-a intimplat de aveti nevoie de el?

- Uite, nu e bine, nu e bine, iti zic eu, nu e treaba buna de la o vreme. Ce asta e piine ce ne puneti pe masa? Ati avut piine coapta, gustoasa inainte. Da acum ce va bateti joc de noi?

- Am intrat in Europa, dom'le, nu mai avea voie sa punem mina pe dinsa, trebuie sa cumparam feliata gata.

Dialogul continua mult peste interesul meu si eu ma scufundasem din nou intr-o stare de moleseala.

Venise chelnerita in sfirsit. Smintinica, ardei iute si ciorbite de vacute abureau sub nasurile noastre. Stomacul meu batu toaca si eu tresarii pe data. Ah, ce foame totusi imi era. Stateam toti 5 inarmati cu linguri si ca niste veritabili soldati împlîntasem cu ele în fiertură ca la comandă.

Bine, eu simtii cu privirea ca ciorba e fierbinte de mama focului si am inceput a visli cu dezamagire cu lingura printre legumele rare. Dintr-o data, un sunet sfichiutor pentru sistemul meu nervos imi sfredela mintile. Stiti senzatia cind creta zgirie tabla, de altfel, deloc suparatoare pentru mine, păi, asa lame taioase simţii eu că mă pilesc drept în măduva creierului. Fără să-mi dau seama mi-am băgat unghiile în lemnul mesei de care m-am ancorat năprasnic şi m-am ridicat în vîrful picioarelor păstrînd poziţia de aşezat. Văzînd că încep a scrîşni din dinţi m-am ridicat sub pretext că merg la baie, de fapt acolo şi mersesem pentru a mă linişti.

Eu am boala asta demult şi nu că aş face-o din pretenţii mondene şi educaţie excesivă, pur si simplu, mă doare în cap cînd aud acest sunet. Nu am ce să-mi fac, nu mă revolt pe cît pot, încerc să mă abţin de la replici cînd mă apucă aşa accese acasă sau în public, dar uneori este peste puterile mele să-l îndur şi atunci strig:

- Vă rog, nu clefăiţi!