Wednesday, September 30, 2009

Regretele


Nu le văd rostul. Ne servesc doar pentru a ne tortura gîndurile în ştreanguri de întrebări de genul: '' dar oare cum ar fi fost dacă?'', care vin ca un roi de ţînţari însetat de propria-ţi linişte, te înţeapă bine în moalele minţii, secîndu-te de echilibru, te lasă cu gîndurile distorsionate de scenarii, îţi încalecă imaginaţia pe care o mîna în vieţi care POATE ar fi fost, dar care nu sunt...te lasă cu sufletul în sevraj..şi îţi spun ''pa''...adică ''ne mai întoarcem''.

Chiedo scusa, la mine nu aveţi ce căuta. E un principiu. Simplu.

Să nu credeţi că sunt femeia de fier pe care nu o muşcă ţînţarii, ba da...însă am înţeles că ele, regretele sunt nişte cadavre(vise, dorinţe, scenarii neîmplinite...moarte)...şi tot ce moare şi nu e îngropat...pute. De asta nu le las mai mult de 3 zile, stau la capul lor cu lumînarea, încercînd să înţeleg..unde am greşit, unde m-am pripit, unde am tăcut, unde prea amar am spus-o...şi dacă nu-l mai pot învia din morţi (adică schimba ceva)..îl îngrop. Şi uit. Şi merg mai departe cu desaga mea.

Vreau să fac o mică specificare pentru a exclude eventuale...neclarităţi. Am utilizat cuvîntul regret în această postare pentru situaţiile cînd poate aş fi putut schimba cursul vieţii mele printr-o decizie, printr-un cuvînt sau pas şi nu am făcut-o. Regretele însă care se nasc din cauză că am pricinuit suferinţă cuiva şi ne mustră cugetul pentru asta (le voi numi - remuşcări pentru a face diferenţă) nu sunt acoperite de această postare. Ele nu se uită printr-o meditaţie...dar despre asta în altă postare.

Monday, September 28, 2009

Amantul

Nu a avut răbdare şi a venit să mă vadă pe la ultima pereche chiar la universitate. Nu eram surprinsă, căci o mai făcuse şi anterior...spune că-i sunt dragă luni. Mie însă nu-mi prea place să fiu văzută cu dînsul în public, mă rog chestii de reputaţie...şi-l rog frumos şi dulce ca o femeie vicleană ce sunt să mă aştepte în hol...că am lecţie importantă. Nah, nu ai cui îi spune! S-a aşezat chiar lîngă mine şi mă tot giugiulea pe la ochi...mă înmuiasem pînă-n vîrful unghiilor...şi stăteam aşa buimacă la lecţie, cu-n ochi la profesor şi cu doi la dînsul. A trecut şi ultima lecţie..finalmente! Că intram în pămînt de ruşine şi dragoste(*).

- Ai venit prea devreme, ştii, da?
- Da, ştii că o fac luni...eşti mult mai atrăgătoare cînd încerci să mă respingi. Iar luni o faci cu atîta înverşunare de dimineaţă.
- Ne vedem doar seara şi punctum! Şi cît mai rar!


Am mers la mine, ca întotdeauna. El nu e prea romantic şi am renunţat la cină. Am aruncat nişte resturi ale zilei de ieri în microunde şi ne-am prăbuşit ca doi zmei pe canapea cu cîte-o cană aburindă de ceai...şi ciocolată, şi blog.

Îi acord foarte puţină atenţie lui, şi recunosc, îmi vine foarte greu, dar trebuie să-l zădăr şi atunci pornesc ştirile...nu mă pot concentra suficient, un film- nu am puteri, o carte - nu am prospeţime în ochi. Privesc ceasul, apoi blogul. Apoi ceasul. Ora 1 noaptea. Întind ochii spre pătucul meu...el e acolo, doarme dus...doarme dulce. Acum cred că aş putea să-l mîngîi, şi mă apropii încet de patul cald şi moale...adorm ca un înger în braţele lui, amantului meu de luni- OBOSEALA...

Şi voi aţi crezut că oboseala e ea, da? Nu şi atunci cînd cînd îţi face curte o seară-ntreagă...gîndindu-se doar la pat...

gata..mă ispiteşte rău de tot. Noapte buna.

Saturday, September 26, 2009

Plasticul Ucide

Ieri am primit un spam. Dar un spam de calitate, filtrat de o bună prietenă de a mea. Era un prezentare pps despre efectele negative ale plasticului asupra planetei noastre..şi m-am cutremurat. E foarte grav. De asta vă rog să faceţi un scroll rapid, slideurile nu se citesc greu, mai ales că sunt imagini care vorbesc de la sine...










































*Nu ştiu cine e autorul slide-urilor, dar cred că nu se supără pentru că le-am făcut publice.

Eu plătesc 4 cenţi pentru fiecare săculeţ care ar putea să sfîrşească în stomacul unui păsări şi am atîtea torbiţe din pînză care stau fără treabă...

Eu renunţ la plastic, tu?




Friday, September 25, 2009

Instinct




Azi s-a întîmplat să trec prin supermarket pentru nişte cumpărături domestice. O fac săptămînal şi am deprins o cursă fixă printre departamente ceea ce-mi economiseşte considerabil timpul, şi banii... uneori.

Deci, la Esselunga(supermarketul la care merg eu de obicei) mă întîmpină coşurile cu fructe şi legume felurite care stau aşa exhibiţionist în culori ce au supt soare. Pac-pac..dacă am poftă mare mă mai sminteşte vreun kil de banane sau poamă, sau cireşe sau ...gata (e prea tîrziu să trag o fugă de bicicletă pînă acolo). Apoi, lactatele, apoi cărnurile, ceai, brutărie, chestii de damă şi acasă. Treaba-i scurtă mai ales cînd nu ai bani.

Dar azi s-a întîmplat să merg la un alt supermarket. Pe ăsta nu-l cunosc bine şi cum rătăceam printre compartimente căutînd ceai verde, m-am aciuat în faţa unui stand plin cu creioane, carioci, pensule şi acuarelă..toate atît de viu colorate, personalizate...pentru fetiţe pinky cu kitty, pentru băieţei - spider man...ochii îmi alergau sălbatic peste o întreagă împărăţie pînă i-am înfipt într-un set imens-imens...cam de-un m2 de creioane. Vă imaginaţi cîte creioane, cîte culori?!

DA! Iată pe ăsta aş vrea să-l cumpăr finuţului meu Vlăduţ! E adevărat că are doar 4 luni, dar..hm..le va folosi pe la 4 ani..oare ce se întîmplă cu creioanele timp de 4 ani? Poate atunci vor fi alţi eroi desenaţi pe creioane şi spider man nu va mai fi in vogă..(nişte gînduri ce treceau prin mine atunci)..şi m-a pocnit.

M-a pocnit o căldură micuţă şi plăcută ca zulufii unui îngeraş...o stare inexprimabilă, instinctuală cred, se cuibărise undeva în piept şi se desprinse într-un zbor prin suflet. A fost pentru prima oară cînd am vrut-o atît de conştient, atît de clar, atît de mult să fiu mamă..să ţin un pumnişor alb în mîna mea pe care l-aş conduce într-un contur de desen...peste căpuceanul căruia m-aş apleca pe înserate în şoapte de poveşti...

Nu vreau să exagerez în simţirea mea. De fapt, cred că toate fetele simt asta, chiar mult mai devreme decît mine..am văzut multe prietene (mai mici decît mine) aprinzîndu-şi ochii la vederea unui muguraş din ăştia, întinzînd mîinile să-i ia în braţe, să se joace cu ei..în timp ce eu îi priveam mai mult cu frică pentru fragilitatea lor. Conştientizam că voi fi şi eu mamă cîndva, dar nu simţisem gustul acestei fericiri...nici acum nu pot spune exact ce simt, dar simt că aş vrea să ajung să cumpăr creioane colorate pentru piciul meu cîndva.


Tuesday, September 22, 2009

Scrisoare către Isidor


Isidor,

Te-am visat aşa precum te pot visa doar pe tine.

Eram într-o sală imensă, împodobită solemn în spiritul unei festivităţi importante în care mişunau zeci de crăiţe care mai de care mai frumoase şi mai rumenite, şi mai parfumate, şi mai coafate. Toate ele se învîrteau în jurul unei mese copioase cu bucate alese, cu tacîmuri aurite, cu ulcioare împărăteşti...şi numai eu nu ştiam cum să mă fac de ajutor, stăteam într-un ungher cuminte şi tăcută, ca un spectator nevăzut. Nu mă vedeam pe mine (că era vis), dar cred că nu-mi strălucea veşmîntul şi nici nu-mi licăreau privirile pentru că nimeni nu mă oberva în acea vîltoare..

Dintr-odată ai apărut tu, ca un zeu în straie albe. Înalt şi trist. Mergeai rar, dar fiecare pas al tău părea a fi un cuvînt, o rugăciune. Toate crăiţele amuţiseră la vederea ta şi nu ştiau ce fel de zîmbet să îmbrace: ispititor, pios, strădalnic sau indiferent..oare ce zîmbet ar fi putut atrage acei doi ochi trişti?

Te-ai apropiat de masa îmbelşugată şi o scrutai cu o privire flămîndă şi însetată..ele ca un roi de albine s-au năpustit peste bucate să te îmbie cu darul hărniciei lor..bucate delicioase, aromate..dar nu ai poftit să guşti din niciuna, nici rom nu ai poftit. Ai mai privit o dată şi încă o dată masa întinsă căutînd ceva anume cu privirea abătută şi amărît ai dat să pleci..cînd deodată m-ai observat.. aşa cum stăteam nevăzută şi speriată în acel colţ. Te-ai apropiat de mine. Simţeam că toate privirile nedumerite s-au îndreptat spre mine...căci ce aveam eu? Se pare că nimic din toată frumuseţea şi nobleţea lor, decît o bucată de pîine pe care mi-ai luat-o recunoscător din palme şi ai dus-o înfometat la gură..

Nu sunt încă nebună de dor, doar de vise.
S.

Saturday, September 19, 2009

Recviem

Te aud.

Nu şoaptele-ţi cînd plimbam cromatic degete pe degete, închizînd ochii de plăcere între sincope de parcă mi-ar fi fost frică să nu-ţi scap din strînsoare...

Nu murmurele înăbuşite de degetele mele ce te călcau adînc pe carnea buzelor, iar tu suspinai piano-piano sub trosnetul atingerilor mele despletite în preludiu...

Nu clarul vocii tale cînd te desfătam clasic, sufocîndu-mă în corsetul unei sonate...

Te aud cum te dezlănţui în sun
ete demente muşcîndu-mă frenetic de degetele desculţe de inele...sorbind sîngele ce-mi ţîşnea de sub unghiile roase. Cerşeam răgaz încleştîndu-mă în acorduri, adîncimea cărora mă odihnea ca răcoarea unei fîntîni..şi apoi mă ridicam smerită ca un abur spre pieptul tău de unde izvorau cele mai splendide sunete ...mă inunda un sentiment zburător atunci, ce mă smulgea din veşmîntul meu mundan, umplîndu-mi plămînii de răcnet, de o libertate singulară, irepetabilă ..şi atunci credeam în Dumnezeu cu toată fiinţa mea căci tu mă înălţai spre El...

19 Septem
brie 2008 ziua cînd mă despărţisem de pianul meu Akkord.


Thursday, September 17, 2009

Nunta alfabetului





- Şi cum adică, ăsta nu se va căsători?
- Normal că nu. Uite cît de urît e! Uite, ce nas mare şi cîrnos are, sperie pe oricine.
- Mmm..dar uite vecina lui e tot urîtă. Poate îl va plăcea, a? Cum crezi?
- Nu, nu cred. Cred că se vor speria unul de altul. Vai, ce grasă e! Sărmana "i" va rămîne singurică, iar dacă se va căsători cu "B" vor avea copii urîţi căci sunt ambii hidoşi. Mai bine e să îi faci pe toţi frumoşi, aşa se vor îndrăgi unul pe altul şi vor trăi împreună pînă la adînci bătrîneţe..[după o pauză] Cine-i ăsta? E copil orfan?
- Nu, e copilul "t-ului"..
- Şi de ce nu-l ţine de mînuţe atunci? De ce e singurel de capul lui între cuvinte?
- Ăă....a mers să se joace poate.
- Copiii mici se ţin de mînă, cînd vor la joacă cer cratime. Aici nimeni nu a cerut cratime, deci se ţin de mîini. Bine?
- Tu de unde ştii că nu vrea să se joace?
- Ştiu, căci l-am trimis şi eu de mai multe ori la joacă cînd eram mică şi am început a pricepe cînd îi este a juca cu adevărat şi cînd nu. Cu timpul vei întelege şi tu dacă vei asculta atent la ce spune doamna Învăţătoare.
- Eu cred ca ea (doamna Învăţătoare) nu ştie să se joace.
- Poate, dar ea ştie cînd copilul are nevoie să fie îmbrăţişat..şi iată în " biciclet a"... îţi dau cuvîntul meu că vrea să stea de mînuţă.
- Bine atunci... [oftat neîncrezător]. Ce greu e totuşi să scrii, trebuie să am grijă să fie toate literele fericite..

Tuesday, September 15, 2009

atunci vino

- Şi dacă vreau în braţe să mă iei, să mă ridici pe umerii tăi sus, eu soare-n palme să culeg, iar tu din palme să-l săruţi?
- atunci vino...
- Şi dacă vreau, lipindu-mi spatele de pieptu-ţi ancorat peste-ai mei umeri mici, pe dealul nostru nemişcaţi să stăm ca două raze de apus, rostogolind priviri peste oraşul trist şi liniştile să ne cînte amintiri?
- atunci vino...
- Şi dacă vreau în miez de noapte să mă duci, la umbra unui felinar murind, acorduri de ghitară împletind cu sărutări cu gust de nuci?
- ...
- Şi dacă vreau să mă opreşti din drum, ca pe-un copil năluc în braţele-ţi vînjoase să mă ţii, s-arunci valiza peste şinele de tren, cu tine pe peronul rece să rămîn?..
- ...
- Şi dacă peste ani mă voi întoarce venind pe-acelaşi drum de mii de ori, te voi găsi cu-aceeaşi ochi albaştri, cu-aceleaşi braţe calde, cu-aceleaşi buze mirosind a nuci?




Saturday, September 12, 2009

Diagnostic: Tumoare pe limbă.


"Great people talk about ideas, average people talk about things, small people talk about people."
Author Unknown

Dacă şi este ceva mai urît într-o femeie decît un călcîi murdar pe toc sau o coajă pătrată de răsărită între dinţi ap' vă spun eu pe dată ce e.


E o bubă neagră şi păroasă cocoţată drept pe moalele limbii, umplută cu o coptură galben-verzuie de venin. E horifică priveliştea asta bucală, şi nu mai are importanţă dacă dama e foarte fin machiată, elegantă pînă în vîrful unghiilor ei franţuzeşti sau şcolită de cîteva ori, odată ce deschide guriţa, împroşcîndu-şi fierea, cade într-o dizgraţie penală şi nici cea mai mărinimoasă gagică de bulevard nu mi-e atît de respingătoare, precum această mironosiţă cu deprinderi orale.

Băşica asta puroioasă provoacă usturimi herpesiene în caviatatea bucală, şi limba neantrenată cu un pic de bun simţ şi omenie începe a se " scărpina" şi se scarpină cu o ţesală de cal pînă-şi scuipă toată otrava din gură peste cele care sunt mai frumoase, peste cele care au bărbaţi mai iubitori, peste cele care au portofele mai grase şi inele mai aurii, peste cele mai nebune de dragoste, sau peste cele mai bune de iubit..peste femeile deştepte ce spun vorbe cu duh şi se încaieră cu bărbaţii în polemici, sau peste cele ce stau tăcute şi se ascund de ochii lumii în unghere de sărăcie, peste cele ce-şi etalează portjartierele sub o croială generoasă de rochie sau peste cele pudice cu metanii la gît...viperele astea expectorează
peste tot ce le complexează.


Astea nu mai sunt femei, căci ce fel de femeie îşi sfîşie cu proprii ei dinţi demnitatea, tăvălindu-se în putoare gurii ei, devorînd ca o hienă fericirea sau nefericirea cuiva, asumîndu-şi mult rîvnitul drept de a judeca şi de a da indicaţii, de a scorni calificări băgîndu-şi trompa de muscă în crevasa unei vieţi de familii, în păcatele unui muritor sau ale unei muritoare, în durerea sau înălţarea unei inimi îndrăgostite, în singurătatea unei tinere mame abandonate, în chiloţii unei tîrfe... Nu, astea nu mai sunt femei.


Şi să ştiţi că nu le scutesc de biciuială nici pe cele care stau molcom lîngă aceste ploşniţe şi gîndesc "nobil": " Doamne, ce mai bîrfeşte..ce bine că eu nu sunt aşa şi mă abţin pe cît pot de la bîrfă." Ba nu, eşti exact aşa căci de nu ai fi aşa cuminte şi ai plesni-o usturător peste fălci cu un cuvînt de mustrare sau cu o privire dispreţuitoare nu ai fi complicele ei...dar tăcerea ta absoarbe larvele ei de cuvinte şi-ţi infectează cinstea ta de femeie corectă ce eşti.


Ah, te rog să nu taci, te rog să nu dai privirea în jos sperînd că acuşi îţi va reuşi să divaghezi de la acest subiect neplăcut spre o discuţie neutră căci nu e vorba că data viitoare s-ar putea să vorbească despre tine exact aşa ( însă îţi garantez că aşa va fi), e vorba despre altceva..despre verticalitatea ta, despre moralitatea ta, despre demnitatea ta pe care o perforezi prin supusul act de tăcere. Şi ce pierzi dac-o izbeşti peste băşică ei veninoasă? Nu cred că pierzi un prieten la cataramă şi nu cred că ţii prea mult la ce va crede ea despre tine...iar dacă ţii...atunci mai citeşte o dată de la început pentru că poate nu ai înţeles cît de jalnice sunt bîrfitoarele în prostia şi urîţenia lor.


Să ne-auzim numai de bine.

Thursday, September 10, 2009

Bucurii în inflaţie


Mi-i dor de măruntele nimicuri de cîndva ce-mi aruncau atît de uşor sufletul în cascade de voiebună. Unde sunt acele bucurii mici ale copilăriei care dezlănţuiesc hohote de fericire cînd ochii dau de preferatele desene animate sau de mult iubitele rafturi cu jucării? Ce simplu era să fii fericit pe atunci.

Unde sunt acele pofte de copil ce au puterea de a ferici o zi întreagă prin dulceaţa unui ecler ce stă ţanţos în gălbeneaţa lui de pluş, iar eu cu nasul lipit de vitrina rece şi lipicioasă îl topesc cu ochii, găbjind între degete pînza buzunarului?...



Ah,
ce mi-i dor de aceste ieftine bucurii de copil! Nu le vreau tot pe ele, las' să vină altele..mai mature, mai fiţoase, mai năprasnice, mai costisitoare..dar vreau acea bucurie galbenă pe care nu o mai simt de ceva timp, acea bucurie simplă, uşoară, lucioasă ca ambalajul de caramelă, să rupă măcar o oră din plictis, din deznădejde, din cotidian, inundîndu-mă de acea bucurie simplă, dar plină!

E mult mai complicat să-ţi desfeţi maturitatea. N-o mai momeşti cu poveşti persane, cu Griliaj, cu visării înainte de somn...ea vrea povestea sa deloc simplă, deloc uşoară, cu sacrificii şi drame căci ce se dă uşor deja se numeşte " superficial" în nomenclatorul ei, căci tot ce e ieftin, nu e calitativ, căci tot ce e mult, nu mai e valoros...ea nu vrea dulciuri, ea vrea un dulce-amar, un nu-ştiu-ce, un du-te-vino, un dă-o-naibii...ea e scîrbos de pragmatică, ea ştie ce e aia inflaţie.

Tuesday, September 8, 2009

Ba se merită, toate se merită în viaţa asta.

* Numele personajelor sunt fictive în această postare.


Cu familia Lisnic ne cunoşteam demult. Părinţii mei îi cunoscuseră la un hram după care relaţiile interfamiliale s-au înteţit. I-am cunoscut şi eu. Doamna Lisnic nu avea studii superioare, dar avea un post decent şi mama îmi povestea că toţi o stimau la serviciu. Doamna era foarte frumoasă, deşi trecută de prima tinereţe, puteam desluşi pe chipul ei umbra deasă de cîndva a genelor lungi ce adăposteau doi ochi mari, căprui. Deşi nu era cultivată prin şcoli, era atît deschisă spre a cunoaşte, spre a se rafina, accepta ca un copil chiar şi ironiile unora. O admiram deschis pentru asta la care ea îmi spunea: " Sunt ca o vale, accept orice rîu ce vine spre mine şi încerc să învăţ din toate.". Şi mai era şi mamă bună şi o soţie grijulie..şi multe încă ar trebui să spun, dar mă opresc aici.

Domnul Andrei Lisnic avea şi el studii medii, dar toată viaţa fusese şofer. Foarte blînd din fire, meşter în toate ale gospodăriei, avea însă patima beţiei care uneori îl cufunda într-un somn adînc şi cuminte, dar alteori erupea în zvîcneli de gelozie . Nu a lovit-o niciodată pe soţia sa, dar în cele cîteva nopţi în care s-a întîmplat să rămîn la ei (mă împăcam foarte bine cu fiica lor) am fost un martor involuntar la scandaluri de familie.

El se întorcea beat criţă de unde venea şi dacă consumase mai mult decît se cuvine pentru a dormi strîns, atunci nu mai dormea nimeni în casă..cuvinte puturoase o biciuiau pe Dna Lisnic, cuvinte nemeritate care o pălmuiau cu ticăloşie la care dna printre hohote striga: " Mai bine aş fi fost o curvă să merit cu adevărat cuvintele pe care le spui!". Alteori, cînd dl. Andrei nu venea acasă noaptea, dna Lisnic intra în odaia fetei unde dormeam şi eu, o trezea încetişor şi amîndouă ca două umbre mergeau în miez de noapte în căutarea tatălui care poate zace pe undeva fără simţuri... şi fără simţ.

O dată s-a întîmplat ca după o plimbare de asta nocturnă nereuşită, stăteau amîndouă fără somn în bucătărie cu ochii lipiţi de sticla geamului..poate-poate o să apară.

- Mamă, el (tata) nu te merită! De ce anume tu, anume tu, mămica mea, ţi-ai găsit acest nenorocit pentru o viaţă?..fata plîngea, dar o spunea cu înverşunare, cu răzvrătire.
- Merit, dacă asta mi-i dat să îndur înseamnă că merit, răspunse doamna blajin după o pauză.

Dar cuvintele-i plîngeau în adîncul sufletului, cred că acolo încerca şi ea să înăbuşe aceleaşi gînduri. Fiica ei se revolta în zeci de argumente, demonstrîndu-i că soarta e nedreaptă în a uni două suflete care sunt din două caste diferite, care sunt atît de incompatibile intelectualiceşte, care se regăsesc în moralităţi contrare...

Eu stăteam după uşă încurajînd-o tacit pe Carmen, răscoleam prin toate amintirile să demonstrez şi eu că nu întotdeauna oamenii se merită, că sunt blegi care nenorocesc fete de aur şi proaste care pun juponul pe cap la nişte băieţi de mai mare dragul.

"Cum oare de s-o uitat la dînsa/dînsul, el aşa simpatic, cu facultate, cu serviciu, din oameni aleşi la fericita de dînsa care nu ştia nici doi ori doi în şcoală, o ştia tot satul de fată uşoară şi la urma urmei..nici nu e frumoasă.." şi cîte din astea am auzit, şi cîte din astea am spus în sinea mea învinuind soarta, viaţa, pe Dumnezeu.

Credeam că nu toate se merită.

Şi au trecut ani. Acum cîteva zile îmi amintii de acest subiect după ce am întîlnit un cuplu pe care îl cunosc de vreo 3 ani şi de vreo 3 ani împreună sunt. Ea o drăgălăşenie de fată, a terminat Conservatorul şi cîntă ca o luscinie la pian, fină, foarte atentă şi deschisă,găteşte ca un Chef, e mereu veselă cu chipul luminat de zîmbet, ştie 3 limbi străine şi citeşte ziare pe lîngă beletristica în volume groase ca tulpina de stejar ....cred că aţi înţeles că o agreez mult. El e rupt din soare de frumos, înalt, spătos, un fel de Ben Affleck..usucă inima la oricare într-un cuvînt, dar voi mai adăuga: şi-a băgat piciorul în studii cînd era prin clasa 10-a, nealtoit la vorbă deşi poartă Adidas şi goneşte pe maşina lu' tăticu. E bun la suflet, e leneş, e naiv. Cred că am fost obiectivă.

Ea nu-l merită. Precum nu merită să meargă singurică de fiecare dată la mult-iubitele ei concerte de muzică clasică de la Sala cu Orgă pentru că el " adoarme" acolo, precum nu merită să-i facă scene stupide de gelozie pentru că e frumoasă şi pe deasupra se îmbracă frumos. S-o-mbrace el, ar fi bucuros să-i pună un sac peste cap şi ar scoate ochii la oricare care s-ar uita înspre ea chiar şi din curiozitate, ea nu merită să se arunce în prezenţa ei vulgarisme chiar şi la adresa unui bou care l-a enervat pe iubitul ei şi iată-l cu ţigara între măsele şi cu dînsa de mînă. Ea speră că el se va dezvăţa de acest obicei prost de dragul ei. Ea îl iubeşte.

EA NU MERITĂ. Dar ea nu face nimic pentru a merita ceva mai bun, pentru a schimba ceva în viaţa ei, ea rabdă cu smerenie, ce să-i faci dacă-i frumos Marchiz al ei, ea crede că el se va schimba de dragul ei, ea crede că el o iubeşte mult. Şi e adevărat că o iubeşte, dar asta nu schimbă nimic timp de 3 ani.. şi peste ani văd o altă familie Lisnic.

Acum nu le merită, dar odată ce va îmbrăca inelul pe deget şi va jura iubire..le va merita pe toate, căci decizia ei a fost şi nu contează că au ajuns să fie împreună...din cauza unui test de sarcină, din cauza unei iubiri oarbe, din dragoste adevărată sub clar de lună, din cauza unei naivităţi adolescentine, din lipsă de creieri, din cauza unui preludiu de relaţie scurtă care s-a sfîrşit în grabă la altar, din cauză că anii treceau şi toţi îi spuneau fată bătrînă, din cauză că îi era frică că nu va găsi pe nimeni mai bun...asta nu mai contează, contează că şi-a ales drumul vieţii de bunăvoie şi nesilită de nimeni...şi a ajuns să le merite.

Nu clefăiţi

Autobusul făcuse popas şi tatăl meu lăsînd volanul obosit de atîta drum mă trezi.

- Hai să mîncam.
- Tata, eu nu vreau, mormăisem cu vocea cleioasă.
- Hai că nu mănînci degrabă.


M-am supus şi tîrîndu-mi amorţeala din picioarele înţepenite şi gîtul sucit îl urmasem. Localul înconjurat de camioane şi încolţit de drumeţi flămînzi de-al de noi nu puţea a ţigară, gîndii eu fericită aburită încă de somn.


Ne apropiasem de masa la care statea cel de-al doilea sofer, proprietarul autobusului - dl. Fedea si fecior-su. Dl. Fedea vorbea raspicat si tare ca un sef ce era. La prima ciulire de ureche, ti se parea ca dintr-o intimplare nefericita potentialul lui vesnic in costum se limitase la o dihanie de autobus. Dar dupa cum am spus, doar la prima vedere. Dar sa nu ne oprim prea mult la dinsul. Fecior-su cu vreo 2 ani mai mic ca mine, cu cercei in urechi si cu apucaturi italienoase, că na - e scolit pe acolo, nu mai tacea din gura, aflasem ca avuse o rabla de moped pe care o vinduse pentru ca nu mai avea ce face cu dinsa in Genova si mai aflasem ca trebuia sa se insoare anul trecut, dar brusc se razgindi-se si anul asta iar la insuratoare se gindeste...Si toate neghiobiile astea treceau fara vama prin capul meu imbatat de somn inca.

- Doua ciorbite de vacuta, zise tatal meu chelneritei.

Mmm..mi-i foame totusi, gindii eu in tacerea mea somnolenta. Dl. Fedea plictisit de asteptarea bucatelor striga dintr-odata:

- Dle Marcelus, ia vino pina la mine!, o spuse ca un actor ce mimeaza accentul romanesc parca culcindu-se dupa fiecare silaba. Ii placea sa se simta important.

- Da, dl. sofer, ce poftiti? raspunse un domn chel de vreo 35 de ani, probabil manager-ul sau cine-o fi el.

- Mai, Marcelus, da cum se poate de vazut cu directorul vostru?

- Da ce s-a intimplat de aveti nevoie de el?

- Uite, nu e bine, nu e bine, iti zic eu, nu e treaba buna de la o vreme. Ce asta e piine ce ne puneti pe masa? Ati avut piine coapta, gustoasa inainte. Da acum ce va bateti joc de noi?

- Am intrat in Europa, dom'le, nu mai avea voie sa punem mina pe dinsa, trebuie sa cumparam feliata gata.


Dialogul continua mult peste interesul meu si eu ma scufundasem din nou intr-o stare de moleseala.


Venise chelnerita in sfirsit. Smintinica, ardei iute si ciorbite de vacute abureau sub nasurile noastre. Stomacul meu batu toaca si eu tresarii pe data. Ah, ce foame totusi imi era. Stateam toti 5 inarmati cu linguri si ca niste veritabili soldati împlîntasem cu ele în fiertură ca la comandă.


Bine, eu simtii cu privirea ca ciorba e fierbinte de mama focului si am inceput a visli cu dezamagire cu lingura printre legumele rare. Dintr-o data, un sunet sfichiutor pentru sistemul meu nervos imi sfredela mintile. Stiti senzatia cind creta zgirie tabla, de altfel, deloc suparatoare pentru mine, păi, asa lame taioase simţii eu că mă pilesc drept în măduva creierului. Fără să-mi dau seama mi-am băgat unghiile în lemnul mesei de care m-am ancorat năprasnic şi m-am ridicat în vîrful picioarelor păstrînd poziţia de aşezat. Văzînd că încep a scrîşni din dinţi m-am ridicat sub pretext că merg la baie, de fapt acolo şi mersesem pentru a mă linişti.


Eu am boala asta demult şi nu că aş face-o din pretenţii mondene şi educaţie excesivă, pur si simplu, mă doare în cap cînd aud acest sunet. Nu am ce să-mi fac, nu mă revolt pe cît pot, încerc să mă abţin de la replici cînd mă apucă aşa accese acasă sau în public, dar uneori este peste puterile mele să-l îndur şi atunci strig:


- Vă rog, nu clefăiţi!




Monday, September 7, 2009

Sensul vieţii


Tot mai des îmi atîrn gîndurile în arcuri de ceas. Mi-e frică de timp cînd dau mîinile la spate şi abia de pot pipăi un trecut anemic. Şi nu-mi spuneţi că am în faţa mea o viaţă, căci nu mă tem de moarte. Este ceva mult mai straşnic. Este gîndul că voi privi în urma mea şi voi vedea aceeaşi pîclă fără umeri pe care o văd acum, pe care nu o pot cuprinde, pe care nu o pot săruta, cu care nu mă pot alina zicîndu-mi: " A meritat să trăiesc!" Mult, puţin..oricît, dar a meritat căci iată cuprind cu vlaga ce mi-a mai rămas în gînduri Sensul Vieţii, îl cuprind eu, dar cel mai important e că mă cuprinde el în braţele lui, mă pune pe genunchi şi mă adoarme. Aşa mi-ar plăcea să plec.

Oare ce braţe va avea Sensul meu? Braţe de copil, de soţ iubitor, de carieră, de dragoste de Dumnezeu?

Sunt gîndurile care-mi ticăie acum cînd dau privirea peste umăr şi văd acest tînăr de aproape 24 de ani, de o frumuseţe încă nedefinită, cu buza de sus subţire ca lama, cu braţele lungi, visător şi flămînd. Mercuriu în pribeaga lui fericire se zbuciumă încercînd să-şi găsească
straiele care l-ar proteja şi încălzi, care nu s-ar învechi niciodată deşi-ar fi roase la mîneci şi guler de timp, care nu i-ar fi mici nici peste 50 de ani dacă va ajunge să-i trăiască, straie în care nu i-ar păsa de ce zice lumea, horcăind pestea viaţa lui, dar în care ar însăila chipuri de oameni buni, cuvinte binevoitoare şi sincere, prietenii adevărate...straie de care s-ar dezbrăca cîndva în pîlpîitul lumînării şi prividu-şi veşmîntul curat l-ar lăsa într-un inel, într-un leagăn şi poate într-un blog.

Friday, September 4, 2009

Reţetă gramaticală

Postul e tare nelalocul lui avînd în vedere că azi urmează bagaje pline cu despărţiri. Poate pentru a le sfida pe ele, vă voi scrie iar gramatică...nucă de perete.

Corect e " reţetă" şi nu " recetă", deşi varianta greşită pare a suna corect, mai latineşte nu ştiu cum, dar e absolut inexistentă în dicţionar.


REȚÉTĂ, rețete, s.f. 1. Formulare în scris a unei doctorii și a modului de a o prepara; prescripție a medicamentelor necesare unui bolnav; p. ext. hârtia pe care medicul a scris această prescripție medicală. 2. Ansamblu de indicații privind materiile prime, proporția, modul de preparare pentru obținerea unui anumit produs, a unei mâncări, a unei băuturi etc. 3. Fig. Soluție practică pentru rezolvarea unui lucru, a unei situații dificile etc. ♦ Mijloc, procedeu. 4. Sumă de bani realizată din vânzarea unui spectacol. – Din ngr. reséta. Cf. it. r i c e t t a, fr. r e c e t t e.
Sursa: DEX '98


dams, cred că nu mai am ce adauga aici.

Wednesday, September 2, 2009

Cinci minute

Dimineţile de toamnă sunt femei cu mîinile reci ce-şi strecoară degetele subţiri prin crăpături de ferestre mîngîind plapuma ce asemeni unui mugure te înfăşoară într-o căldură leneş de plăcută. Nu e căldura soarelui ce-ţi colorează celulele, nici căldura unei îmbrăţişări ce te topeşte pe dinăuntru, nici căldura buzelor...e o cu totul altfel de căldură. E, pur si simplu, caldă. E caldă plapuma ce-ţi acoperă umerii, e cald cearşaful sub greutatea somnului tău, e caldă pernuţa moale. Visele în acest moment al dimineţii îţi leagănă foarte lent imaginaţia pentru a nu te trezi din dulceaţa somnului matinal. "Tu dormi, dormi dulce, toate vor avea grijă să nu-ţi bruieze liniştea...dormi.", îţi spune visul moale-moale în care nici nu păşeşti de lene...

Zîîîîîîîîr---zîîîîîîîr-----zîîîîîîîîr.

Cel mai nemilos obiect existent - alarma...ca un barbar cotropeşte regatul moale şi cald, fugărind resturi de vise, sfredelind în aburul ermetic de căldură, trăgînd cu un cleşte de gîndul
trebuie să te trezeşti...

Şi într-o ultimă sforţare de a reface acea dulceaţă de somn, scoţînd o mînă trîndavă de sub plapumă, îndreptînd-o orbeşte spre ţipătul implacabil...alergînd după visele ce au pornit să se spulbere în răcoarea dimineţii, zici rugăciunea de dimineaţă:

" Mai daţi-mi cinci minute, doar cinci minute, cele mai dulci minute...şi gata".