Metamorfoza

Îmi era un pic incomod să trăiesc în acelaşi oraş cu Kafka şi să nu-i fi citit cărţile. Măcar un gînd să i-l pipăi, să-i înţeleg gustul amar (cel puţin din spusele altora). Şi mi-am cumpărat cărţi de Kafka în Praga. Alinka îmi sugerase să încep cu Metamomorfoza, adică e mai "uşurică" decît celelalte opere ale lui. Faptul că un om se trezeşte într-o dimineaţă insectă, aparent e una dintre creaţiile sale cele mai comestibile.

Gregor e feciorul mai mare care întreţine o familie întreagă, se trezise într-o dimineaţă insectă. Eu mi l-am imaginat muscă, deşi pe coperta cărţii e un fel de cărăbuş. Şi iată aşa toată nuvela se deapănă în jurul acestei drame în familia Samsa. Familia lui, evident îngrozită...îl ţin prizonier în camera lui. La început sora lui mai mică, Greta, îi aducea lături şi făcea curăţenie în camera lui cînd el se ascundea sub sofa. Mama lui slaba de fire, se asfixia de durere la orice întrevedere. Tatăl său aspru, îl trata ca pe o fiară.

Viaţa lor monotonă şi stabilă, dintr-odată devenise plină de griji şi sacrificii. Trebuiau să meargă la lucru, nu îşi mai puteau permite întreţinerea unei servitoare şi mama îmrepreună cu fiica trebuiau sa spele vesela şi să gătească mîncare. Straniu, nu? Nu e nimic grav în asta, dar autorul ridiculizează foarte fin şi serios aceste scene prin prima unei insecte care gîndeşte şi simte înăuntrul său.

Gregor moare, spre uşurinţa familiei sale care voiau să se descotorosească de fiul lor preschimbat...


5

Amprente

Ţi-am atins cartea bătrînă din care citeai, am lăsat între petalele ei o hartă spre noi. Am ascultat cîntecul meu în patul tău, şi am lăsat un sutien măliniu de gardă rezemat între cutele nesomnului meu. Am umblat nepieptănată, goală prin toate cămarele tale de s-au ruşinat furculiţele de mine şi nu am mai găsit niciuna curată...dar am găsit un pahar vechi ce mirosea a Jack Daniels, mi-am atins buzele de el, simţindu-ţi sărutul şi am stat aşa rezemată de acel păhar pînă am dat cu ochii de portretul meu...şi mi-am amintit cine sunt.

Un alt anotimp

tu mi-ai spus că sunt anotimpul tău preferat
le-am adunat pe toate într-o singură inimă
un soare, un vînt, un fulg şi o ploaie...

August la orizont...

August, pleacă şi el...
şi-a trecut mîna de foc prin coama soarelui, netezindu-l...şi dus a fost.
Frumos cum e, şuierînd în mersul său...a cules toate paserile verii în drumul său, iar verdele pămîntului s-a descleştat de copaci pentru a-l urma...

şi am rămas cu frigul să-mi ţină de cald, şi cu ploaia  - să nu-mi fie urît, să ştiu că după geamul meu înnegrit de noapte...mai bate un suflet..de ploaie..

* Dartmoor National Park

E aproape păcat să fii atît de frumoasă

Muzica asta...mai ales uvertura de pian...cam pînă la flaut mă înnebuneşte. Cum poţi fi atît de frumoasă...cam un val de apă muzica asta, cam un freamăt de apă dătătoare de viaţă mă alină...

O ascult şi nu pot să nu rîd, mai ales primele secunde, unde pianul se reliefează ca un soare roşu ars de apus cînd cîntă trioletele...parcă mă gîdilă îngerii...doar în rai se poate naşte frumuseţea asta de muzică...

eu am o listă secretă cu cîteva lucruri pe care vreau să le fac în viaţa asta...şi să-i ascult muzica în aer liber, undeva într-un uger de vară, în răcoarea unei seri calde...e unul din visurile mele.

Dumnezeule, dă-i sănătate...pînă şi după iulie...

Mai cîntă, Domnule.

Puietul

Cred că azi m-am desprins de un copac în care concrescusem. Posibil că "detaşarea" s-a întîmplat treptat şi lent, dar azi am simţit că nu mai împart cu nimeni plămînii prin care respir. Mă oprisem locului, şi îmi era plăcut să simt cum tot aerul pe care îl absorb filtrează doar fiinţa mea, îmi aparţine mine, şi îmi aparţin. Am simţit că rădăcinile gîndurilor mele au încolţit într-un alt pămînt, departe de copacul vechi şi gros pe care îl iubisem chiar şi după ce i se uscase tot trunchiul şi vlaga...simţeam că seva lui trece prin inima mea şi credeam că inima mea e destulă pentru a fotosintetiza pădurea din sufletul meu...dar copacul nu a înviat. Încet-încet, vedeam cum se chirceşte zi cu zi...într-o zi se umpluse de viermi..şi cum nu mă puteam lepăda de el, mi-au găurit mîinile, mi-au sfredelit ochii, mi-au muşcat inima...şi dragostea mea a început a se împuţina prăpădindu-se prin găurile lor. Am stat lung lîngă copac, lîngă viermi, am aşteptat ani...speram că printr-o minune, el va învia...şi pădurea noastră va înverzi...dar, frumosul meu copac murise...

A trebuit să mă resemnez, să accept că unele lucruri pe lumea asta pur şi simplu, mor...precum oamenii. 

Am lăsat scorbura goală şi seacă vîntului şi pămîntului. Mi-am desprins părul din ramurile lui uscate, mi-am zmuls venele din trunchiului lui veşted...şi am călcat în iarba firavă şi proaspătă care mă sărutase dintrodată...

un fir de gînd mă va purta mereu spre el, ca spre un mormînt, ca spre o pădure pe care nu am reuşit să o creştem...

dar precum unui muribund mi-am promis cîndva că voi înflori, şi azi pentru prima dată am simţit că am dat ramuri, am încolţit, şi frunze mici şi gingaşe cresc din mine...

să fie oare o altă o altă pădure...

the way you see me...the way I see you

Широк и желт вечерний свет,
Нежна апрельская прохлада.
Ты опоздал на много лет,
Но все-таки тебе я рада.

Сюда ко мне поближе сядь,
Гляди веселыми глазами:
Вот эта синяя тетрадь -
С моими детскими стихами.

Прости, что я жила скорбя
И солнцу радовалась мало.
Прости, прости, что за тебя
Я слишком многих принимала.

Anna Ahmatova

'til we're 70

Da' voi credeţi în iubire pînă la bătrîneţe? Să-mi spuneţi cînd veţi fi bătrîni.

Ar fi totuşi frumos.

oameni şterşi

e o fărîmă de gînd pe care o trosnesc între sprîncene cînd se întîmplă să descopăr cum unii oameni se dezleagă de alţi oameni din viaţa lor şi dintr-odată o jumătate din istoria lor pe facebook dispare. Dispar poze...vacanţe aparent frumoase, îmbrăţişări şi săruturi...poze de cuplu care au fost "aplaudate" cîndva de o întreagă comunitate de "friends"...E hazliu cînd dintr-un teanc de album al celor doi undeva la mare...rămîne cîte o poză răzleaţă cu el sau ea, că e totuşi reuşită poza...se văd bine picioarele lungi sau muşchii răscopţi...de ce nu?

Nu, eu nu critic. Eu nu ştiu cum e corect. Dar eu ştiu că trecutul nu se şterge cu radiera, şi ascunzînd porţiuni de trecut din viaţa noastră, ne ruşinăm de noi înşine...e ca şi cum ne-am acoperi o bucată de nas cu batista...şi am pretinde că acolo nu este nimic...şi de fapt, nici nu am avut vreodată nas.

E totuşi timpul pe care l-am petrecut cu cineva, sunt clipe care au fost binecuvîntate cîndva, în tot acest răstimp noi am crescut şi am învăţat să ne descoperim...pînă am descoperit că nu-i mai vrem sau ei nu ne mai vor...şi e natural să ne dăm drumul...

aceşti oameni la "perfectul compus" din viaţa noastră...au fost parte din noi cîndva, e un act de autonegare să ne prefacem că nu au existat...

sau cel puţin asta e părerea mea mică.

Sonet de iarnă

A intrat obosit precum o iarnă înzăpezită...uşa scîrţîise de frig ca un schelălăit de cîine din urma lui. Îşi scoase fesul cu o mînă, pe cealaltă şi-o trecuse peste genele ninse..şi se opri în prag. 

Focul mocnea în voie, rugumînd mici aşchii de pin ce trosneau în lumini mici. Ea stătea în faţa focului, răscolind jucării de brad într-o cutie de carton. Îl privise nedumerită, plecase acum jumătate de oră...şi revenise...

Stătea aşa înţepenit la uşă, cu bocancii lăsînd şiroare de apă, cu mîinile îngheţate...

Nici ea nu se clinti, nu îl întrebă nimic, nu îl invită se se descalţe. Coborî privirile în cutie de carton şi porni să rînduiască jucăriile mai departe.

 - Tu crezi că eu ar trebui să ştiu cînd e acel moment? 

Ea nu se pricepuse despre ce vorbea el, dar îl lăsă să continue.

- Şi dacă acel moment e acum, dar eu nu ştiu despre asta? S-ar putea să treacă pe lîngă mine fără ca să-l recunosc? De ce bărbatul trebuie să ştie cînd e acel moment?

Ea îi descheie paltonul, îl desfăşură de fularul gros...se lipi de pieptul lui rece...

- Acum e timpul să împodobim bradul, iar toate celelalte au un timp al lor.

p.s. de ce mi-e atît de dor de iarnă în plină vară? ce senzaţie stranie, să îţi fie dor de ceva ce simţi că se va întîmpla în viitor..

Tu m-ai învăţat

* A se citi pe muzica sub care a fost scris:

Tu m-ai învăţat că dragostea nu are hotare, nici vămi nu are, nici limite de viteză sau altitudine. 

Tu m-ai învăţat că dragostea poate aştepta zile, luni şi ani...şi în tot acest răstimp ea speră şi luptă. Şi lupta ei e frumoasă, căci ea răscoleşte colinele sufletului şi dăruieşte ce e mai frumos în noi celuilalt. Tu m-ai în învăţat că dragostea e darnică, e plină de imaginţie, e romantică.... E plină de mister şi intimitate, de simboluri..

Tu m-ai învăţat că dragostea le înfruntă pe toate, le poate pe toate...dragostea poate zbura, înota, răscoli avioane şi aeroporturi, trăi printre străini, suferi printre cei apropiaţi, evada spre o altă lume, dormi în trenuri sau pe plaje...dragostea le poate pe toate, ea le înţelege pe toate, le înfruntă pe toate...şi e fericită.

Tu m-ai învăţat că dragostea doare, că dragostea poate minţi, tu m-ai învăţat că doi oameni se pot plictisi în doi. Tu m-ai învăţat să mă aştept la puţin, la şi mai puţin, şi mai puţin...să mă aştept la nimic. Să nu mai aştept nimic. Tu m-ai învăţat să plîng. Tu m-ai învăţat să iert. Tu m-ai învăţat că pot ierta ce am crezut că nu se iartă, tu m-ai învăţat că încrederea rănită se cicatrizează foarte greu, tu m-ai învăţat să îţi permit să mă răneşti, dar tot tu m-ai învăţat să-mi oblojesc aceste răni, să nu mai sper nimic, să nu mai cer nimic.

Tu m-ai învăţat să fiu puternică, tu m-ai învăţat să mă respect, tu m-ai învăţat să ştiu ce vreau de la viaţă, tu m-ai învăţat să trăiesc fără de tine, tu m-ai învăţat să-mi fie vesel cînd altcineva, nu tu, spune glume...tu m-ai învăţat să mă simt frumoasă chiar dacă tu ai uitat demult despre asta, tu m-ai învăţat să învăţ să fiu fără tine...şi să fiu fericită...

Tu m-ai învăţat că dragostea e fără hotar, vamă, paşaport, limită de viteză sau altitudine...dar tot tu m-ai învăţat că dragostea expiră dacă e neglijată, dacă nu mai are principii sau valori în care să se regăsească...

De aş putea alege doar cîteva din toate aceste lecţii, tot pe toate le-aş alege...căci doar aşa învăţăm...trăind.

Rochie de mireasa

Eu niciodată nu mi-am dorit cu dinadinsul rochie de mireasa. Ştiam că va fi rochie, şi nu o pereche de blugi, dar o vroiam simplă de tot...simplă precum liniştea unei mănăstiri. Îmi aduc aminte cînd m-am gîndit pentru prima dată la această simplitate...eram la mănăstirea Căpriana, şi deşi nu cred că voi fi cununată acolo, aşa cum mi-o doream pe vremuri...dar cel puţin, acea simplitate pe care mi-am propus-o, o vreau transpusă peste ani...

Mi-am imaginat-o lungă, cu mîneci scurte, cu talie înaltă, de o mătase fină ca firul de păianjen...dar nu prea lungă, aşa..comod de lungă...să o pot purta şi după nuntă cînd mi se va face dor de emoţiile trăite, sau voi fi năpădită de vreo amintire sau vreo nostalgie....sau voi dori să sărbătoresc o altă nuntă (mă refer desigur la "hîrtie, argint, aur, diamant"..şi cîte mai sunt acolo).

Dar simplitate nu e simplă...

sunt şi eu curioasă cu ce rochie mă voi alege...cînd îi va sosi ceasul.

***

Faţă de Londra nu simt iubire, ataşament, exaltare. Poate un pic de nostalgie uneori, şi mult respect. Îi sunt recunoscătoare că e plină de artă. În toamna asta îmi aduce 3 compozitori excelenţi. Mă simt răsfăţată...în do major.

Septembrie...Yann Tiersen
Octombrie...Hans Zimmer
Decembrie...Danny Elfman

Dacă mi-l aduce pe Thomas Newman de Anul Nou, zău că ar putea să-mi cadă tronc oraşul ăsta...

Şi pentru că Yann Tiersen e primul...Amelie, s"il vous plait