Monday, October 20, 2014

Dylan, Derek şi Josephina

Eu închiriez o odaie în Londra şi o împart cu Dylan, Derek şi Josephina. Iniţial cînd luat odaia eram singurică, şi îmi era bine. Aveam uneori simptome de singurătate dar le găseam leac foarte repede, cînd o doză de lucru, cînd una de dans...şi s-au perindat cîteva luni. Puteam lăsa cearşaful mototolit, sutienul fără pază, mărul neterminat pe masa de scris, fereastra deschisă toată vară să mă zvînteze briza Tamisei... şi nimeni nu se sinchisea de extensiile personalităţii mele. 

Într-o dimineaţă mă trezesc şi cum deschid ochii dau de nişte picioare păroase...şi mi se face o silă, şi o frică în acelaşi timp. Sar arsă din pat, şi cu un ţipăt scurt mă pomenesc am ferecat geamul. Din colo de geam, o frumuseţe de păianjen gras se hîţînă în sus şi-n jos în aburii dimineţii. După ce am făcut un rotocol prin odaie, pe sub pernă, pe sub pat, m-am aşezat pe marginea geamului şi am început a-l analiza fără nicio ruşine. De după geam se înzema un soare cald şi frumos, sclipocindu-se în mătasea strunită pe jumătate de fereastră.

Mai mult din frică, am cedat şi am lăsat geamul închis în acea zi. Spre seară cînd am tras acasă, ţupa la geam. După o investigaţie scurtă, am oftat...şi m-am aşezat pe marginea patului. Voi încerca să redau monologul care a urmat în glas...

 - Tu, asta...poate..te muţi la altă casă?
...el se face că nu mă aude...

 - Eu văd că ai croşetat frumos geamul meu, dar mie mi-e cam silă de tine, nu te supăra...poate te muţi cu binişorul sau te ajut eu cumva? Iaca uite...uite, cîte ferestre, chiar la mine ţi-ai găsit să vii...eu şi aşa trăiesc în "flat share"...

aşa a mai trecut o zi...şi încă una. Fiecare dimineaţa şi seară noi dialogam, sau mai bine-zis eu îi făceam nişte cereri la care el rămînea indiferent. Eu îl numisem Dylan. Aşa au trecut cîteva zile.  Fără ca să deschid geamul. Într-o seară venisem acasă şi nu mai suportasem aerul ce se împuţinase şi împuţise. Cu ochii ferecaţi pe Dylan, am înghesuit un pic de aer în cămară printr-o crăpătură de geam lată de un deget. Am stat aşa 10 minute cu ochii pe păianjen pînă mi s-a aerisit odaia. Aşa au mai trecut cîteva zile...am ajuns pînă a lăsa ochii de pe geam şi face alte lucruri mundane cît intra aerul în cameră. Cu timpul şi crăpătura se făcuse mai mare. Am observat că Dylan nu e foarte sociabil şi asta mă bucura enorm.

Uneori, ţeseam un complot obscen în mintea mea. Puneam la cale un omor...şi cum nu aveam curajul să o fac cu mîinile mele, mă gîndeam să "angajez" pe cineva...nişte păsări pe care să le ademenesc cu nişte fărămituri...Dar integritatea mea a cedat..şi l-am lăsat să trăiască.

Fiecare seară şi dimineaţă o petreceam împreună...el împărţea cu mine aceleaşi stele, acelaşi cer, aceleaşi dimineţi.

- Dylan, vine ploaia...ascunde-te undeva. Dylan, azi mănînc cereale cu căpşuni, preferatele mele cereale nu erau ieri la magazin. Dylan, tu oare tot ai găsit un nume pentru mine?...

şi iată aşa m-am obişnuit cu el.

Cînd a apărut Derek, nici nu am dat din nas. De ce nu? Eu par a fi cea mai ospitalieră din zonă...Cel puţin nu îi va fi urît lui Dylan cînd eu voi fi plecată. 

Făceam apelul regulat. Şi îi găseam meream înţesaţi în aceleaţi mreje.

Într-o dimineaţă însă, cu toată domesticirea fricii mele, am simţit un nod în gît cînd am cutreierat geamul. Un nod negru şi gras se legăna pe spiţele de mătase...mai sus de Derek, între geamul meu şi perete. M-au trecut friguri cu sute de picioare, m-au trecut greţuri...pe dihania asta nu o puteam domestici, era prea mare, prea grasă şi posibil prea gravidă....era cît Dylan şi Derek împreună de 3 ori. Şi Dylan are corpul cît unghia mea mare de la picior. Fără exagerări.

Cînd mi-am revenit din şoc, gîndurile mele de complot au încolţit din nou în inima mea. Precum nu mă puteam lăsa în mila păsărilor, căci Josephina putea naşte în cîteva zile (Josephina i se potrivea foarte bine...ştiţi femeile renascentiste...aşa grăsuţe, elegante cu pasul grăsuţ) şi eu nu puteam suporta ideea unei colonii de păianjeni la geamul meu.

Am recurs la avioane....de hîrtie. Am făcut vreo 3 şi am început a bombarda hamacul ei gros. 

 - Jios, Josephina...dă-te jios. Morojel, caută-ţi altă gazdă, noi şi aşa ne înghesuim aici...

După ce i-am dărăpănat pe jumătatea casa, văzînd cum se agaţă ca o maimuţă de liană cu pîntecul rotunjit şi gros...în braţele spaimei, mi se făcuse milă de ea. Şi am lăsat-o în pace...

Azi cînd am venit acasă, după o plecare de cîteva zile...nu i-am mai găsit nici pe unul. După o mică ancheta, am depistat trupul uscat al lui Derek vestejindu-se pe geam (exterior)...ceilalţi doi au dispărut.

Straniu, dar m-am întristat puţin.

Mai jos e Josephina...nu e foarte fotogenică.




Thursday, October 16, 2014

Paradoxul frumos al prieteniei

Eu am un om de suflet foarte scump. Din aştia am puţini, o singură mînuţă ar fi de-ajuns. Despre ea am mai scris, mai demult. Au trecut ani. Deşi drumurile noastre au luat-o razna, pe ea nu mi-o fură nicio distanţă, nicio mare, niciun bărbat. Şi sper că nu mi-o vor fura niciodată.

Am adunat ani amîndouă, ne-am format ca femei între timp, ne-am angajat în servicii, în relaţii cununate sau mai puţin, ne-am găsit îndeletniciri în timpul liber, am descoperit lumea....fiecare în lumea sa. Şi deşi de cele mai deseori trăim viaţa în paralel, atunci cînd se întîmplă să ne intersectăm vocile, privirea sau braţele...ne depănăm cardiogramele...

Ea poate intra în sufletul meu fără cheie, ea are access la toate gîndurile mele...de la obscene pînă la pudice, ea îmi cunoaşte zeii şi demonii, ea ştie despre dorul meu, ea ştie despre visul meu, ea îmi cunoaşte toate aluniţele trupului, ea ştie despre metoda mea contraceptivă, despre tot ce scriu aici pe blog...dacă m-ar întreba.

Ea mă poate întreba orice, pentru ea am toate răspunsurile. Dar paradoxal, ea care are cheia sufletului meu, nu va intra niciodată neinvitată. Nu va profita niciodată de acest privilegiu de a-mi scruta sufletul neînarmat. Nu îmi va pune întrebări, nu va căuta răspunsuri, nu-şi va ţinti curiozitatea spre sufletul meu obosit..şi se va retrage atît de deschis în faţa slăbiciunilor mele, de parcă aş şti că tăcerea e cel mai mare dar pe care mi-l poate oferi. 

Eu nu ţi-am spus-o niciodată despre această virtute. înţelepciune sau instinct pe care l-am detectat în relaţia noastră, dar ştiu că tu citeşti aceste rînduri acum...şi trebuie să ştii că eu te iubesc, şi mi-e scumpă mult prietenia noastră.

Perfect Health by Deepak Chopra

M-am simţit vinovată cînd doctorul pronunţase numele lui Deepak Chopra precum ar fi spus Iisus Hristos...fără a mă căuta de priviri să vadă dacă eu habar am cine e. Ruşine, ruşine, dar am scos un icnet:
- Deepak Chopra...indian? (de parcă ar fi putut fi chinez cu aşa nume...dar 3 cuvinte tot înainte)
- Yes, born Indian.
...

aşa a început prima mea vizită la o clinică Ayurveda. Era o clinică pe care o vedeam în fiecare dimineaţă şi seară în drum spre serviciu. Într-o zi am hotărît să o descopăr.
....

Doctorul mi-a recomandat cartea. Azi am ajuns să o citesc. Voi transcrie un fragment din această carte:

"You may find it hard to believe so let me offer the example of Timmy, a perfectly seeming-ordinary 6-year boy who suffers from multiple personality disorder.Timmy has more than a dozen separate personalities, each with its own emotional patters, vocal inflections, likes and dislikes.Yes people with multiple personalities are not just psychological cases, as they drop one personality and put on another, remarkable changes can occur in their bodies.

One personality might have diabetes, for example, and the person will be insulin-deficient as long as that personality is in force. Yet the other personalities may be completely free from diabetes, testing normally for insulin levels. Likewise, one personality may have high blood pressure while the others do not; even warts, sores, and other skin blemishes have been seen to appear and disappear with the changing of personalities. The literature on multiple personalities includes patients who can instantly alter their pattern of brain waves on an EEG or transform the color of their eyes from blue to brown. One woman had three separate menstrual periods each month, corresponding to her three separate personalities.

Timmy is particularly amazing because one of his personalities, and only one, is allergic to orange juice and breaks out in hives if he drinks it. Health write Daniel Goleman reported in New York Times, "The hives will occur even if Timmy drinks orange juice and another personality appears while the juice is still being digested. What is more, if Timmy comes back while the allergic reaction is present, the itching of the hives will cease immediately, and the water-filled blisters will begin to subside."

Concluzie: puterea gîndului nostru e nelimitată...fantastic.

Cartea e despre medicina holistică indiană...despre cele 3 tipuri de "personalităţi" numite doshas: Vata, Pitta, Kapha...despre yoga, despre alimentaţie, despre respiraţie...e o carte mai aparte.

5


Tuesday, October 14, 2014

privacy

de cîteva ori mi s-a amintit că îmi dezghioc creierii şi măruntaiele inimii într-un spaţiu public (aici pe blog). Pentru mine blogul e un spaţiu foarte intim, deşi camuflat căci lentila prin care îl citesc eu e mult mai puternică decît a ta, pentru că toate personajele mele au un cronotop şi un nume real pe care îl cunosc doar eu, sau puţini. Şi apoi, cine dă pe aici, e om bun...căci îi pasă de mine.

M-am observat în ultimul timp. Fac share mult mai rar pe facebook, cred că fiecare al patrulea sau cincilea post. La început evitam să distribui posturile despre lăuntricul meu, acum am ajuns să mă zgîrcesc la un cîntec. În general nu mai postez muzică pe facebook în ultimul timp, cu excepţia cîntecelor care nu îmi plac...my only one-night stands. Cîntecele care mă topesc, le ţin doar aici...

Şi mă gîndeam...ce e cu mine?

După un minut adînc de introspecţie am conclus că muzica pe care o sădesc aici e foarte intimă, e foarte preţioasă mie. Eu mă înconvoi ca fierul fierbinte sub undele fiecărui cîntec din categoria "Muzica se naşte-n rai". Eu trăiesc o mie de clipe în acel soundtrack, personific zeci de situaţii, inventez de fiecare dată un apus nou şi o lună albastră, îmbrac o haină nouă de fiecare dată, gonesc o maşină în încheturile unei serpentine înalte, mă scufund în cele mai adînci ape, descalţ zeci de pantofi, mă pierd în mrejele unui orgasm, opresc ploi şi scriu scrisori...

eu trăiesc fiecare notă.

Eu văd fiecare notă, o transplantez din compoziţia muzicală între bătăile inimii mele...

şi tot asta să distribui pe facebook sau în altă parte? Desigur că nu.

Dar aici e un sanctuar al trăirilor mele, e cămara inspiraţiei mele, e mica mea arhivă despre mine şi mica mea autobiografie...aici nu e un spaţiu public, aici sunt eu însămi.

Sunday, October 12, 2014

Om frumos de Dan Puric

De fapt, nu ştiu cu care dintre cărţi să încep. Am avut recoltă bogată în ultimele 4 zile... am terminat 3 cărţi pe aripile vîntului Boeing-ului. Cronologic să fie? Fie.

Deci "Om frumos" de Dan Puric. Sunt puţine cărţile care îmi pot ţine ochii magnetizaţi, poate pentru că ochii mei obosesc repede, poate pentru că am nevoie uneori să ies din scenariu, să mai trag o gură de aer, să mai schimb un gînd contemporan sau actual, sau uneori mai sună telefonul sau ceasul mă cheamă undeva. În aer însă, unde foarte puţine lucruri şi oameni mă găsesc, unica scuză ar fi..o lene frumuşică. Dar nu i-a fost norocul. Cărţulica asta (nu e foarte mare, doar 175 de pagini) m-a încătuşat.

Am o amintire foarte frumoasă cu ea, cartea. Mi-a fost adusă de acasă drept dar de la G. care venise să mă viziteze doi ani în urmă în Londra. Îmi adusese cartea din care citise puţin. De fapt cred că o citise toată, şi am temei să conclud. Ştiu că după ce cinasem, ne întorsesem în apartamenul meu drăgălaş (doar al meu, neîmpărţit) şi nu ştiu cînd, de unde a scos cartea. Înserase şi eu făcusem culcuş pe sofa mea portocalie şi mică. G. se făcuse comod în fotoliu în faţa mea. Deschise cartea şi începuse să citească la întîmplare. O făcea foarte iscusit, cu modulări de voce, şi intonaţie acordată cu textul. Rîdeam, cartea are un umor atît de sufletesc...de nu mi-ar fi aşa somn, poate aş transcrie cîteva grame de umor..altădată. Apoi, eu am început a mă îngîna cu somnul. Pe unde auzeam vocea lui G., pe unde o auzeam pe cea a lui Moş Ene. Uneori G. pocnea într-un clichet uşor de rîs şi eu reveneam...

Şi aşa am păstrat cartea, luînd-o peste tot după mine ca pe o amintire frumoasă. Azi am citit-o eu, am încercat să o fac cu aceeaşi intonaţie, potrivindu-mi tonalitatea şi vocea...

Cartea e despre cît e de frumos să fii român...despre oameni care nu au uitat să-şi iubească ţară şi să fie mîndri de a se numi români.

"România e o ţară neodihnită. Lipsa de răgaz istoric şi-a spus cuvîntul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim azi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca şi cum am purta o haină veche."

9

Friday, October 10, 2014

Blue velvet

Musical postcard from New York.

She wore blue velvet..bluer than velvet was the night.


Tuesday, October 7, 2014

Două cărţi şi două rochii

Merg pînă'n New York. Aşa, să cinez cu CFO-ul companiei şi pînă'n seară dacă e vînt prielnic într-o glumă de numai 3500 mile îl prind "la cină" şi pe Hans Zimmer în Londra.

Ce mai vorbă, sunt plină de importanţă şi aer provincial. 

Dacă aş fi importantă cu adevărat desigur că nu m-aş obosi să exprim emoţia cu care îmi împachetez unica gentuţă în care am înghesuit două rochii şi două cărţi. Două rochii nu cred că îmi vor trebui pentru o singură cină, dar iată două cărţi ar fi numai bune pentru 20 de ore de avion.

Să o ţin minte şi pe asta cînd îmi va fi mai greu, să ştiu că am trăit vremuri risipitoare, vremuri corporative cînd dădeam din nas la o invitaţie atît de gravă...ce mai...

Monday, October 6, 2014

Two steps from hell - Miracles

Mi-am atins pianul în acest weekend. Era împachetat în cutia sa de carton, rezemat de un perete. Mi-am plimbat degetele peste pelicula fină de praf şi m-am văzut în această odaie largă, albă, cu geamuri mari şi largi, cu perdelele albe, lungi..ridicîndu-şi poalele de pe podea cu ajutorul unui fir de vînt. Iar în odaie un pianoforte...imens. Un ecou zbătîndu-se între pereţii odăii albe şi largi izvorăşte din pîntecul lui..frumos, frumos..odată...cîndva voi trăi şi asta..


Iară pînă atunci ascultăm asta...