67° Nord - Part 9 - She's lost control

Mă trezisem într-un ceas al nopţii înfăşurată într-un sac de dormit şi cu un ciorap umed pe frunte. Focul mocnea în vatră. Roland dormea lîngă focul împuţinat, lîngă el - o străchinică cu apă, iar în ea un alt ciorap. Mi-am dat seama că nu mi-am scos lentilele. Mă ridicasem în capul oaselor şi o durere crîncenă trecu prin miezul capului. Deci iată cum, am îndrăznit să răcesc, m-am gîndit eu. Dumnezeule, te rog numai atît, să mă laşi să mă caţăr mîine pe sanie, cu temperatură sau fără, cum vrei Tu. Numai atît te rog...

Dimineaţa nu mă găsise sănătoasă, dar niciun om, gînd sau boală nu era în stare să mă oprească să nu urc pe sanie. Eu planificasem această călătorie cu aproape 2 ani înainte şi nu puteam concepe să renunţ acum cînd am sania şi cîinii mei care mă aşteptau nerăbdători.

Frigul îmi făcuse bine. Mi se limpezise mintea, mi se răcorise trupul. 

 - Hike! Hike! răsună pădurea de glasurile noastre. 

Au urmat văi abrupte în care sania învia fugărind cîinii din urmă, apoi dealuri înclinate adînc unde coboram de pe sanie pentru a ajuta cîinii să învingă dealul, au urmat hopuri unde îmi sărea sania din pătura zăpezii la jumătate de metru înălțime de ușoară ce sunt...Făcusem obişnuitul popas la ora amiezii, după care am pornit mai departe. Peste aproape 4 ore de mers, întunericul pogorîse în crestele brazilor, apoi în pîrtii.

Copacii au început a se îndesi, forțîndu-mă să mă ghemuiesc în glezne din zbor pentru a evita periile lor țepoase. Pîrtiile se îngustau tot mai mult, devenind periculos de șerpuitoare. Noaptea aduse cu ea viscolul care se lipea de ochelarii mei cu îndărătnicie, sedimentîndu-se pe sticla lor. Nu mai vedeam nimic. Auzeam cîinii şi uneori glasul lui Roland care izvora de undeva.

V-am spus anterior că există o singură regulă în acest sport: Nu dai drumul la sanie, niciodată. Cînd conduci o sanie, stai cu picioarele amplasate pe schiurile saniei, în poziţie verticală şi cu mîinile te ţii de speteaza ei.

În una din cotituri, îmi pierdusem echilibrul şi picioarele îmi lunecaseră de pe sanie. Mă ţineam cu amîndouă mîinile de sanie, în timp ce restul trupului şerpuia prin zăpadă asemeni conservelor agăţate de spatele unei maşini.

- STOP! urlasem eu, sperînd că săniile din faţă mă vor auzi.
- Roland! STOP!!!...dar Roland se pierduse în taiga. Cîinii continuau să gonească...eu fluturînd ca un drapel în spatele lor, cu mîinile încă prinse de sanie.
- Stop!!! Pleeeeeaaase!! Emil...please...stop... strigam eu mai mult cîinilor, stingîndu-mă de oboseală.

Nu reuşeam să mă ridic, obosisem, încercasem să apăs pe frînă cu una din mîini, dar forţa era prea mică pentru a opri cîinii. Simţeam că mîinile îmi sleiesc de puteri şi voi ceda curînd. Nu mai ştiam dacă merg pe pîrtia corectă, nu mai ştiam cît de departe mă rupsem de ceilalţi...corpul meu ca un plug treiera zăpezi, picioarele mele lovindu-se de trunchiuri de brad.

- Please stop, Emil...Togo...Rocky...Hary...Roland...nu mă mai auzea nimeni.

Îmi încordasem grumazul să nu-mi lovesc faţa de bara metalică a frînei care se afla aproape de obrazul meu. Nu mai pot, mi-am zis...Îi dau drumul...Mîinile au devenit subţiri ca două vene uscate, neputincioase...Degetele au prins a se descleşta...

Nu mai aveam puteri în trup, mi-a rămas doar inima care se mai zbătea şi un creier înfierbîntat de febră. Eu, din fire, nu înjur, dar o forţă, cred că dorinţa de viaţă se răzvrătise în plămînii mei fierbinţi şi încordîndu-mi ultimele puteri, înşfăcasem cu ambele mîini sania:

- FOR FUCKS SAKE, STOP!!!!!!!! şi din tot ce-a mai rămas în mine am răsturnat sania pe-o parte, încît speteaza ei să se proptească într-un trunchi de copac, scrîşnindu-mi degetele între copac şi sanie...

Am dat drumul, mi-am lăsat capul în poala zăpezii...şi m-am predat oboselii şi bolii.