Eu nu venisem aici, în această margine de lume, pentru aurora boreală, de asta atunci cînd am văzut că norii vătuiți nu se mai zvîntură de pe cer, am tras o gură de aer și am mers mai departe. Era o noapte mustoasă. Niciun licăr de lumină de nicăieri decît lămpile de pe cap care luminau pîrtia, nicio bîrnîială de motor, niciun glas de om...3 sănii, 3 oameni, 13 cîini, iar în jur...un capăt de lume, plin de frig și liniște. Zăpada ne cînta sub sănii.
După aproape 7 ore de drum în care am parcurs peste 60 de km, am ajuns la prima cabană unde trebuia să rămînem peste noapte. O cabană din lemn, simplă, prăpădită într-un colț de taiga. Am deshămat cîinii, am acoperit săniile și am intrat în cabană.
Frig. Ca afară. Întuneric. Ca afară.
Nu era nici căldură, nici lumină, nici apă înăuntru.
Era un șemineu în care am înjghebat un foc. Stăteam fericită cu fața la foc și îmi jucam mîinile lîngă para lui. Roland mă privea dintr-o parte, a scos camera și a făcut o poză. Sunt atît de a pămîntului și a iernii în acea poză, atît de simplă cu căciula mea cu urechi de iepure, atît de departe de toți.... Așa poze nu se pun pe facebook. Dar am și poze pentru public...curînd.
- We need to get water from the lake (Trebuie de adus apă din lac), a zis Oli.
Era nevoie de apă pentru mîncare, pentru un ceai, pentru spălat pe dinți și pentru saună. Era și o saună lîngă cabană.
Am mers toți 3 spre lacul de lîngă cabană. Oli a adus de undeva un spărgător de gheață (hand ice auger în engleză) pe care Roland îl mînuia ușor (făcuse cîteva lecții înainte de cursă cu un pescar). Am adus căldări și am cărat apa în cabană. Nu am mai cărat apă cu mîna de pe vremurile cînd trăiam în Strășeni și căram apa din fîntînă. Dacă vă spun că am simțit ceva sfînt în acea clipă, nu mă veți înțelege...
Am adus apa în casă. Am aprins toate lumînările din sfeșnice și am pus apa la fiert. Ne-am așezat la masa groasă de lemn, am așezat trei căni pe masă și am băut ceai. Am mai băut ceai, dar nu cu atîta suflet. În lumina lumînărilor, în cești de lemn, așezîndu-ne cu frigul în jurul mesei și cu mîinile strîns lipite de cană, duceam la gură aburele cald de care ne încălzeam și fața. Fiecare sorbitură era înceată, plină de gust pe buzele mușcate de ger.
Ora 7.
Acum că ne mai dezmorțisem un pic, venise și foamea. Am treierat pungile lui Oli și am găsit orez crud și bucăți de carne de elan (moose în engleză), tot crudă. Am luat cuțitul cu care jerpelisem mesteacănul și am fărîmițat carnea de elan. Am fiert orezul și am gătit un fel de tocăniță de carne cu mure de pădure. Între timp bărbații au mers la cîini să le aștearnă culcuș din fîn și să-i hrănească.
A fost gustoasă și cina. Mă gîndeam la povestea ”Masha i Medvedi”...eu cred că urșii trăiau într-o cabană asemănătoare...și poate ca noi, mîncau mure de pădure...cu orez.
Ne-am așezat lîngă foc.
- This is our facebook and our smartphone (Ăsta e facebook-ul și telefonul nostru), a spus Oli privind focul. Apoi a scos o muzicuță din buzunarul hainei...și sufletele noastre s-au așezat alături de noi..
va urma...
No comments:
Post a Comment