67° Nord - Part 8 - Febra

Ieșisem din cabană înainte de somn. Cerul se împlinise de stele, mare, negru, se răsfira peste lacul gol. Poate apare și aurora, mă gîndisem eu. M-am apropiat de marginea lacului (crecuse un mic fior în mine la amintirea celor întîmplate de peste zi), dar simțeam că nu mor în noaptea asta și am călcat pe lac. Am făcut cîțiva pași, și apoi încă cîțiva, mă îndepărtasem de glasurile cabanei și precum un copil, m-am culcat pe spate cu fața spre stele, în gura lacului. Am desfăcut mîinile lateral și îmi țintisem privirile în înaltul cerului. Eram într-un mormînt alb, strălucitor, de zăpadă. 

- Irinaaaaaa! se auzise glasul lui Roland.

Nu am răspuns. Era un moment pe care îl înregistram, cream o amintire, și mai aveam nevoie de un pic de timp. Cînd glasul care mă chemase dispăruse, am aprins lampa fixată pe cap care lumina spre cer și am văzut un praf auriu presărîndu-se pe pămînt, peste mine, peste ochii mei. Nu era ninsoare din cer, căci cerul era limpede. Era un roi...de ceva. De suflete, m-am gîndit. Așa îmi imaginam eu sufletele care se despart de oameni. Cît de mult seamănă fulgii cu sufletele de om cînd sunt străpunși de lumină, m-am gîndit.

Roland mă găsise de lumina lămpii. Se apropiase de mine, îmi vorbise aspru despre timp...despre cît timp dispărusem, apoi mușchii feței lui se domoliră, îngenunchease lîngă mine și-și apropiase buzele de fruntea mea. Capul mi se sfîrteca de o durere tulbure, simțeam că nu am puteri să mă ridic, dar nu era nicio grabă. Nu simțeam frigul, deși el striga ceva despre foc și febră.

M-a dus în brațe înapoi în cabană, lîngă foc. Căldura focului îmi făcu mai rău, simțeam că mi se încleie mintea, cîteva gînduri se rînduiră în glasul meu, dar nu avui putere să le zic. Voiam să mă ducă înapoi pe lac, acolo mă simțeam mult mai bine...

va urma...