Film credits

Orice operă de artă reuşită îşi slăveşte creatorul. Şi atunci cînd cineva ştie de David, va şti şi despre Michelangelo...sau cine ştie despre Venus va şti şi despre Botticelli. 

Cum aşa se face că atunci cînd privim un film, în pofida faptului că ne impresionează, o zbughim din sală după ultima scenă? Oare suntem chiar atît de naivi să credem că Keira Knightley sau Richard Gere, sau actorii per total, sunt suficienţi pentru o urzi un film bun? 

Sunt zeci şi sute de oameni care muncesc în spatele ecranului...oamenii care îşi răsuflecă mînecile pentru a crea secolul sau ambianţa realistă, hainele, luminile, sunetul, muzica, etc. Ei, cel mai probabil, nu sunt atît de frumoşi şi teatrali precum actorii de pe sticlă, probabil nu sunt machiaţi, coafaţi, poate nu apar des pe covoraşul roşu sau în revista Vogue...dar ei sunt oamenii fără de care filmul...nu ar exista. Ei sunt minerii care au scos aurul din mină...iar noi privind "ineluşul de aur" uităm că el nu a fost sculptat doar de giuvaer...a fost şi un miner care a trebuit să dezghioace aurul din rocă, în primul rînd.

E vorba de respect pînă la urmă. 

În fine, faceţi cum vreţi, eu nu am treabă cu graba voastră...atîta timp cît nu trebuie să mă scol pentru a vă face drum şi nu-mi acoperiţi compozitorul cu trupurile voastre grăbite.

Syncope

M-a dezorientat recepţia. Era asemeni recepţiei unui hotel...francez. Atunci mi-am dat seamă că ştiu cum miroase Parisul. Miroase ca un hotel luxos în care s-a pulverizat  în aer levănţică, şi prin acel aer au trecut vreo 5 femei parfumate...de fapt, e un amestec frumos.

O asistentă medicală apăru în faţa mea. Cînd îi văzui halatul alb, îmi confirmasem că am intrat într-un spital totuşi. Era 3.45 pm.

- Bună ziua. Mă numesc Irina. Am fost programată pentru ora 4 la Dr. Shakir.

După ce mi s-a explicat unde e neurologia, m-am aşezat cuminte pe un scăunel, mi-am scos un toc şi cartea de serviciu. Peste cîteva clipe uşa cabinetului Dr. Shakir se deschise şi odată cu el un întuneric se asmuţise afară. Se reliefară doi tineri.

Aveau pasul lent, împovărat. Am înţeles că duc o veste grea. El era dureros de trist. Avea ochii încremeniţi pe faţa ei, pumnii crispaţi. 

Un alt pacient intră în cabinet.

Tinerii s-au aşezat pe două scăunele din apropierea mea. Ea avea o tristeţe mai mult în părul prins obosit la spate, decît în ochii strălucitori de lacrimi. Nu zîmbea, dar avea chipul calm, blînd, echilibrat. El, însă, era o durere să-l priveşti. Ea îşi strecură una din mîini în crăpăturile pumnului lui...şi blînd i-l desfăcu. Îi sărută palma transpirată şi îl privi aşa cum priveşti o mare...El o sărută pe frunte şi două lacrimi s-au desprins de privirea lui, alunecînd peste părul ei obosit prins la spate.

Stătea aşa cu chipul sprijinit în obrazul lui, amestecîndu-şi lacrimile.

Îmi era ruşine să îi privesc, dar nu-mi puteam rupe ochii de ei.

Ea izbucni într-un rîs cuminte, stergîndu-şi obrazul cu dosul palmei.

- Trei ani nu e atît de rău..., spuse ea.

El nu spuse nimic. Ea continuă, vorbind un pic mai tare, cu un zîmbet pe buzele-i mici:

- Gîndeşte-te 3 ani..e totuşi 3 ani. Putem face încă multe împreună. Eu nu am niciun Bucket list...bugger.
- Încetează.
- Putem face lista ta. Da! Tu dindtotdeauna ai vrut să sărim cu paraşuta. Acum o putem face, acum nu mă mai tem de nimic, zîmbi ea, sărutîndu-i umărul.
- Termină. Mîine vom merge la o altă clinică. Trebuie să existe o soluţie. Eu am nevoie de mai mult de 3 ani.
- Bine, vom merge. Mîine. Dar pînă mîine mai este o zi. Vreau să o trăim...împreună.

El o privi cu dragoste:
- Chiar nimic, nimic nu mai vrei? Chiar nu mai ai nicio dorinţă?

Ea se îngîndură...o umbră uşoară trecuse peste chipul ei palid.

- Mai este una. Dar trei ani cred că e puţin.
- Crezi?
- Da...e tîrziu. Nu ar fi corect...
- Eu vreau, gînguri el.

Ea îi zîmbi, sărutîndu-i mîinile.
- Voi fi mamă altă dată..., şi o lacrimă îi brăzdă chipul.

El o curpinse la piept, şi ea izbucni în plîns. Şi apoi tot ea se rupse din strînsoarea lui, şi plină de un soare interior şi de o energie a vieţii îi spuse:

- Mergem la St. Pancras (staţie de trenuri/metrou în Londra).
- De ce?
- Acolo este un pian. Eu nu am cîntat niciodată în public...mi-a fost întotdeauna frică, acum - nu.

Ieşise pacientul şi din urma lui Dr. Shakir.

 - Miss Croiter? 

Eu nu am răspuns. Am pretins că nu sunt eu. M-am ridicat încetişor de pe scaun...şi am mers la St. Pancras.

- 

Eu rezervez sau eu rezerv?

Am postat ieri o poză cu mine pe facebook în faţa unui panou Van Gogh. O, asta din postul anterior. Şi aşa printre comentarii scriu "rezervează online".

Greşit, am spus greşit.

Corect:

Eu rezerv
Tu rezervi
El/ea rezervă

Noi rezervăm
Voi rezervaţi
El/ele rezervă


Sunt recunoscătoare oamenilor care mă corectează, mai ales cînd o fac din bune intenţii. Pentru că de obicei, oamenii cărora le pasă, o fac.

A murit Van Gogh

Vineri zburam spre oraşul studenţiei mele. Pîrjoleam ultimele capitole din cartea "Lust for life" de Irving Stone. Ultimele capitole sunt, desigur, despre moartea lui, a lui Van Gogh.

A avut o viaţă atît de zbuciumată, de chinuită, de scurtă, de plină de dragoste pentru munca sa, pentru fratele său, pentru prietenii săi...

Mă gîndeam că vă voi mai povesti despre prietenia lui cu Gaugin, despre ideile lui comuniste, despre Margot, despre Arles şi cum amenjează casă în aşteptarea prietenului, despre cum se ceartă cu Gaugin pînă la demenţă, despre cum îşi taie urechea, despre cum e dus la casa de nebuni, despre cum se împuşcă, despre cum moare lîngă fratele său Theo, despre cum Theo înnebuneşte şi moare şi el în mai puţin de 6 luni....dar nu vă voi spune nimic. Am citit cartea prea repede...

Ultimul capitol a fost foarte dureros pentru mine. Moartea şi înmormîntarea lui le-am trăit atît de viu încît fără să mai pot controla, îmi şiroiau pe obraji rîuri de lacrimi. Plîngeam cum nu ştiu dacă am mai plîns la vreo înmormîntare, din fericire, nu am fost la multe în viaţa mea...

Avionul aterizase. Oamenii ca un roi de viespi s-au repezit să se ridice din scaune, să-şi culeaga valizele, iar eu încercam să îmi ascund ochii tăurii după speteaza scaunului. Nu scoteam niciun icnet, niciun sunet...parcă mă liniştisem, dar o fîntînă inepuizabilă de lacrimi se revărsa peste faţa mea muşcată de plîns. 

Domnul din faţă, fiind în picioare, mă zărise şi întrebă cu o voce compătimitoare (în engleză):

- Dră, sunteţi bine?
- Da.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Nu...a murit Van Gogh, am spus eu ascunzîndu-mi nasul într-un şerveţel.

poza e făcută la Palazzo Reale din Milano, expoziţia lui Van Gogh, 23 Ianuarie 2014

Van Gogh şi Sien (sau soţia prostituată)

Există cîteva asemănări între mine şi Van Gogh, dacă nu se supără dînsul de comparaţie, Dar noi nu avem prejudecăţi, mai ales el.

După întoarcerea din Borinage, din sînul lui Dumnezeu, regăsindu-se ca pictor, hotărăşte să meargă în Haga. Pe atunci Haga era cuibul pictorilor olandezi. Şi merge în calitate de discipol la vărul său, tot pictor, Anton Mauve.

Van Gogh e mereu sărac. "For those who have talent for poverty, poverty is eternal." Umbla flămînd, teferlit, desculţ. O cunoscuse într-o seară, într-o pivniţă, pe Sien. Îi cumpărase "un drink", apoi aflase că ea avea nevoie de doi franci să-şi hrănească 5 bastarzi acasă...şi căuta un bărbat disponibil. Van Gogh era un bărbat disponibil. Sien venea des la el. Pe lîngă sex, îi făcea mîncare, curăţenie şi poza pentru el. El avea nevoie de modele, ea era una ieftină. Apoi, lui îi plăcuse grija ei domestică. Mica asta fericire dintre ei o făcuse mai frumoasă, mai vie. Şi el o ceru în căsătorie, 

Poate nu v-am spus, dar Van Gogh era foarte cultivat, citea foarte mult şi scria foarte mult, În viaţa sa a scris 902 scrisori, care au fost găsite, de asta se cunosc atît de multe despre biografia sa,

Evident faptul că trăia cu o prostituată şi copii ei stîrniseră multă indignare şi vrajbă din partea familiei lui. Numai fratele său Theo nu l-a judecat nicicînd (o dragoste foarte frumoasa între ei), dar totuşi a insistat sa înţeleagă de ce nu poate trăi cu ea..şi gata. De ce are nevoie neapărat de căsătorie? La care Van Gogh îi răspunde...acuşi copiez.

Dar pînă ajung la cuvintele lui, trebuie să deschid o paranteză sau o paralelă. Eu trăiesc în două ţări, dintre care una e Olanda şi mi se întîmplă deseori să discut cu familii cu cîţiva copii în care soţii între ei se numesc "boyfriend" şi "girlfriend" şi pentru mine asta e straniu. Nu sunt căsătoriţi, deşi au copii, se iubesc, merg în vacanţă împreună, trăiesc într-o casă. Şi uneori îmi permit să îi întreb; de ce nu vă căsătoriţi? Why should we?

Van Gogh are un răspuns foarte frumos...

"Because there is a promise between her and me. I don't want you to consider her as a mistress, or as a somebody with whom I am having a liaison without caring the consequences. That promise of marriage it two-fold: firstly a promise of civil marriage as soon as circumstance will permit, but secondly, it is a promise meanwhile to help each other, to cherish each other as we we were already married, share everything together."

săptămîna trecută

Post pentru Irina. Arhivă de amintiri.

de obicei, în zborul meu de duminică seară, cînd mă întorc acasă, şi sunt prea tîrzie pentru lectură şi prea somnoroasă pentru iPad, mă gîndesc. Mă gîndesc la săptămîna care s-a scurs pînă în ultimele clipe ale duminicii. Mă gîndesc la ce mi s-a întîmplat, la ce am făcut bine, la ce am făcut rău, la ce nu am făcut deloc...şi încep acest ritual printr-un joc pe care eu l-am numit "Jocul celor 5".

Jocul celor 5 amintiri absolut spontane, absolut aleatoare...pe care le voi purta cu mine în altă săptămînă.

Jocul celor 5.

Amintirea 1: Red lorry, yellow lorry...frămîntarea de limbă pe care am cîntat-o bîlbîit-o în Leicester Square.

Amintirea 2: Meal worms...seara în care am mîncat lăcuste şi viermi.

Amintirea 3: Your blood sample was hammered...Am primit un telefon de la spital:
- Am I speaking to Airina Croiter?
- Yes, you are. How can I help?
- I am xxx calling from the hospital yyy regarding your blood sample you gave yesterday.
I went white and silent.
- No, no, don't worry. It is nothing wrong with your blood, actually we do not know...because we do not have you sample anymore. It got destroyed..we had some constructions on site and a hammer went through your blood sample.

Amintirea 4: Avionul de carton...Turbulenţă în timpul zborului şi eu nu mă gîndesc la moarte, da' mă gîndesc la faptul că am pus o fotografie cu viermi pe facebook...şi să mor acum ar fi banal de tot...cel fel de ultim mesaj.... No drama...no dying :)

Amintirea 5: Streets smelling of weed...şi o prostituată în ochelari, care pentru o milisecundă mi se păruse a fi reflectarea mea în sticlă.

o muzicuţă înainte de somn

pe muzica asta (variantă pian) adoarme băbuţa mea în ultimele cîteva seri, sau se scoală..mai degrabă.

Iaca voi ce vedeţi cînd ascultaţi cîntecul?...eu am o imagine foarte clară, deloc influenţată de film din care nu mai ţin minte mai nimic decît esenţa..hai gîndiţi-vă şi odată, într-o seară vă voi spune şi eu...

şi iar despre Van Gogh

Eu îl respect pe Van Gogh. 

Nu pentru arta sa, pe asta să o judece cei care pricep mai mult decît mine în acuarelă şi ulei, ci pentru omul Van Gogh. 

Pînă a se descoperi ca pictor la 27 de ani, Van Gogh se dărui lui Dumnezeu, dar mai mult decît lui Dumnezeu se dărui omului. V-am spus că se pregătea pentru facultatea de teologie în Amsterdam unde unchii săi înstăriţi îi achitau profesori. Păi, într-o bună zi, el fugise...fugise de formalitatea şi tiparul unei universităţi, de confortul Bisericii, de căldura sutanei pentru a propăvădui cuvîntul lui Dumnezeu nu enoriaşilor, ci celor care l-au pierdut pe Dumnezeu în foame, sete, frig şi durere. A mers în Borinage, într-un sătuc de mineri în sudul Belgiei, săraci de trăiau în bojdeuce dormind pe căpiţe de fîn, mîncînd apă caldă şi pîine uscată. Poate aţi citit "Germinal" de Zola...păi, acolo a mers Van Gogh. A mers împotriva familiei, împotriva statutului său social, împotriva sănătăţii sale...şi a devenit doctorul duhovnicesc al minerilor. El nu avea bani, trăia sărac, dormea şi el în fîn, se acoperea cu saci, se îmbrăca în saci căci hainele le împărţi pe la săraci, iar paltonul său îl făcuse odată bandaje pentru a prinde rănile ale doi copii după un grav accident în mină. Treceau zile întregi fără să mănînce, apoi se umplea de boală, de febră şi ...şi aşa a trăit doi ani..pînă cînd l-a alungat Biserica. Cîtă ipocrizie...totuşi. Au venit să vadă cum promovează Biserica printre săraci şi găsindu-l murdar, zdrenţuit, ţinînd slujba într-o cocioabă...s-au supărat pentru că a degradat Biserica în aşa un hal, că a decăzut împreună cu toţi izgoniţii Domnului...că e plin de funingine şi flămînd pînă la leşin...şi i-au luat licenţa de evangelist.

Şi după acet capitol din viaţa asta...Van Gogh descoperă pictura, dar despre asta altă dată. Între timp, un mic preview spre una din primele sale opere de artă despre care vă voi povesti mai tîrziu.

a, da..pictura: The Potato Eaters. O găsiţi în Amsterdam sau Google, vedeţi şi voi.

un dialog despre Rembrandt

e un fragment din cartea de sub perna mea (că noptieră nu am) "Lust for life" de Irving Stone care mi-a amintit de nişte prichindei de 18 ani care au venit acum cîteva luni la banca în care lucrez. Vizita lor făcea parte dintr-un program şcolar menit să informeze liceenii cu profesiile pămîntului înainte de alege drumul universitar. Unul din şefi mă rugase să petrec un pic de timp cu ei, să le explic ce fac în rolul meu în timp ce ei îmi ţin umbră (Job shadowing).

Am început discuţia lejer, la o cănuţă de ceai, în care ne-am prezentat toţi pe rînd. Stăteau aşa cuminţei în costume la patru ace care erau prea rigide pe trupuşoarele lor mici, şi răspundeau serios la întrebările mele simple. Îi întreb:

- Ce profesie v-ar plăcea?

Toţi mi-au răspuns că vor să fie bancheri.

Nu prea ştiau de ce. Aşa, din amalgamul de răspunsuri am sintetizat că e "cool". Mi-am adus aminte de mine..tare prăpădită mai eram la 18 ani..nu că acum aş fi mai acătării, dar acum ştiu cum să determin dacă-mi place profesia aleasă...cu o singură întrebare: "Is your heart singing at work?"

Posibil, totuşi, că întrebarea nu e din cele mai simple...cel puţin copilaşii mei, m-au privit nedumeriţi...şi atunci a trebuit să îi consolez că atunci cînd vor găsi profesia inimii lor, ea va şti cum să cînte.

Iar pînă atunci un dialog dintre Van Gogh şi Mendes (profesorul de greacă şi latină care îl pregătea pe Vincent pentru examenele de intrare la teologie):

"He [Rembrandt] died in poverty and disgrace", said Mendes in an ordinary tone as they passed the old house.

[...]

"He didn't die unhappy though" said Vincent.
"No" replied Mendes "he had expressed himself fully and he knew the worth of what he had done. He was the only one in his time who did".
"Then did it make it all right with him, the fact that he knew? What if the world had been right in neglecting him?"
"What the world thought made little difference. Rembrandt had to paint. Whether he painted well or badly didn't matter; painting was the stuff that held him together as a man. The chief value of art, Vincent, lies in the expression it gives to the artist.Rembrandt fulfilled what he knew to be his life purpose; that justified him. Even if his work had been worthless, he would have been a thousand times more successful than if he had put down his desire and become the richest merchant in Amsterdam."

Aurora Boreală

Continuare la acest capitol.

_______________


Cînd revenii, peste 3 zile, mirosind a cîine și ger,  la pensiunea unde îl cunoscusem pe Tony, el nu mai era acolo. Plecase. Știam că una dintre cele 3 nopți cît am fost în larg de Taiga fusese clară. A fost noaptea care m-a prins înfierbîntată pe lac, cu ochii boltiți în stele. În unul din gîndurile limpezi, mă rugai să apară aurora, mă gîndii la Tony.

Și după cum aflai de la Amy, aurora apăruse în acea seară, nu la fereastra lui Tony, ci la o distanță de cîțiva kilometri de pensiune. Cei care se aflau la pensiune în acea noapte, au înhămat săniile și au mers să o găsească. Tony avusese un atac în acea seară...și a fost țintuit la pat...  ...  ...

A doua zi, și ultima noapte înainte de plecarea lui Tony...Martin, stăpînul pensiunii și al cîinilor, venise împreună cu soția sa, să-și ia rămas bun de la Tony. Au stat lîngă foc cîtva timp. Apoi, s-au mutat la o măsuță de lîngă geam unde au servit niște vin. Cerul era căptușit cu nori. Plutea o tristete în întreg localul. Toti știau povestea lui Tony...și nimeni nu putea împărtăși în glas splendoare aurorii pe care ceilalți o văzuseră noaptea trecută..

Apoi, Martin o rugă pe Amy să pregătească un termos cu ceai și niște cașcaval într-o boccea. Tony se schimbase în straie pe potriva iernii și cei doi bărbați urcară pe snowmobil...și duși au fost în plină noapte. Au mers să vîneze aurora...

După o oră de goană prin pletele iernii, au hotărît să facă popas pe un lac. Era tîrziu, era înnourat, Tony era slăbit...Au întins două blănuri de ren pe fața lacului, au zămislit un foc și în lumina lui au îmbucat merinde și ceai din termos. Apoi s-a alăturat și aurora de-asupra focului. Printr-un miracol, cerul se desfăcuse de-asupra lacului și se înverzise ca o ramură de cireș...

Evident, tot ce vă povestesc acum nu am văzut cu ochii mei pentru că eu eram plecată cu cîinii. Sunt relatările lui Amy și Martin. E o întîmplare adevărată însă. Nu doar pentru că am încredere în ei, ci pentru că vreau să cred că este undeva o putere, un Dumnezeu, o aurora, o dreptate, o împlinire a vieții pe care o găsesc cei care o caută.

-         -   And one more thing, Irina – mi-a spus Amy, furîndu-mă din vraja gîndurilor mele. Tony left this message for you, a spus ea întinzîndu-mi un bilețel.

Van Gogh

Aşa încep eu anul...în compania lui Vincent, dacă tot sunt în Amsterdam destul de des, ar fi cazul să ne cunoaştem mai bine.

Van Gogh nu s-a definit ca pictor pînă la vîrsta de 27 de ani.Adică el nu avea habar că lui îi place să picteze pînă atunci. Avînd o familie mare şi înstărită, începuse a lucra la unul din unchii săi în Londra în calitate de art dealer la vîrsta de 20 de ani. De pe atunci se pricepea în artă şi fiind, sincer şi direct din fire...îi punea la loc pe clienţii care aveau pretenţii de connoisseur. Ştiu că odată venise la el o boieroaică bogată, aruncîndu-şi galbenii în stînga şi-n dreapta pe obiecte de artă...Şi la sfîrşit, satisfăcută de alegerea sa, îl întreabă pe Vincent..cum vă pare? Bine am ales, nu? - Doamnă, dacă aţi fi închis ochii, aţi fi ales la fel de bine...a răspuns el sec. Şi a fost dat afară.

Putea merge acasă în Olanda, sau în Paris, la o altă galerie de artă. El însă a preferat Londra, dintr-un simplu motiv. Era îndrăgostit de Ursula. Ursula nu îl iubea, bine, nu poartă nicio vină fata. Dar totuşi el o iubea...frumos o iubea. Îşi găsise de lucru la 2 ore cu trenul de Londra. Preda la o şcoală şi avea grijă de nişte copii. Şcoala îi oferea mîncare şi cazare...bani deloc. În fiecare weekend el mergea pe jos de unde era el...spre Londra, să o vadă pe Ursula. Se pornea vineri seară şi sîmbătă noaptea ajungea sub fereastra ei, o vedea...şi pleca înapoi. Dormea prin cîmp, sub stele.

Apoi a găsit de lucru într-o Biserică în Londra, aici în Chiswick, lîngă mine. Aţi crezut vreodată că Van Gogh a fost preot în Londra? Nici eu. Apoi Ursula s-a măritat...şi Londra şi-a pierdut tot farmecul.

El era mereu în căutarea esenţei. Sensului vieţii sale. Menirea sa. Nu conta că nu are universitate, că nu are bani, lucru, salariu, prieteni..că nu era "format" conform standardelor societăţii...el se voia împlinit. Iar împlinit are diferite sensuri, pentru diferiţi oameni...

poate voi mai reveni...

p.s. dacă este cineva care vrea să citească concomitent cu mine cartea despre Van Gogh "Lust for Life" de Irving Stone...mi-ar face plăcere să împărtăşesc impresii, poate mergem împreună la muzeu...

Irina's playlist

Ştiu că unora le place muzica pe care o decupez aici. De ceva timp, scurt de fapt, am început a o aduna într-o căpiţă pe youtube.

Dacă o vrea cineva, o puteţi găsi aici:

http://www.youtube.com/playlist?list=PL0nQeWneFwiLS3PpeiasmdiRcF1sEtLLR

Ruptă din rai, cum spun eu.


p.s. cîteva minute mai tîrziu, am încercat să fac un share pe facebook, şi nu am putut...am pus ce vrei pe facebook...poze, blog, mamă, tată, dar muzica asta nu o pot pune. Egoistă sau poate e simplu prea scumpă, prea trăită muzica asta. Să nu o ascultaţi cînd aveţi inima haihui, e o bucăţică din mine..nu'ş cum...Să o ascultaţi cînd sunteţi plini de dor, de linişte, de pace, de durere, de speranţă, de bunătate, de viaţă sau cînd le doriţi pe toate astea...

Epitaf

În drumul meu spre casă mă rătăcisem într-un cimitir. Mergeam printre morminte ca o linişte...pînă văzui un iris care creştea pe un mormînt mic, cu o placă veche de lemn:

01.02.2007 - 27.12.2014

şi atît.

Şi atît.

Un taxi trecu prin apropiere, din ferestrele căruia se auzeau cuvinte răzleţe, cuvinte fără noimă..."te văd în toate...femeile"...

E timpul să plec, mi-am zis. Am rupt irisul de pe mormînt, şi am plecat în lume.

67° Nord - Sfîrşit [Behind the scenes]

Cîteva imagini care acompaniază suita de povestiri petrecute dincolo de Cercul Polar în 2014...

Taigaua şi liniştea care se reliefează pînă şi în poze. În primele două poze e lacul despre care am povestit în capitolul "Febra".

Emil...roşcatul cu cruce neagră în frunte, preferatul meu alaskan husky. Alături e Hary, siberian husky. Şi iar Hary mai jos. Apoi întreaga echipă.

Mai multe poze sunt pe facebook:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10152660853271973.1073741844.520006972&type=1&l=1c5e37f9b6

Şi da, să nu uit...cîntecul lui Tony....

67° Nord - Part 10 - Ultima dorinţă a unui muribund

Această parte se dedică lui Tony care nu mai este printre noi...
--------------------------------------------------------------

În prima noapte, Ludvic ne adusese într-o pensiune. Pensiunea avea la parter un restaurant drăguţ unde se adunau drumeţii la o halbă de bere, la cină sau la o scînteie de foc lîngă şemineu. Eu, plină de vînt, m-am apropiat de nişte călători la tejgheaua barului care discutau interesant despre aurora boreală, wolverini şi rîşi, şi pricopsindu-mă cu o bere, m-am aşezat între ei. 

Tony coborî încet, sprijinindu-se de balustrada împletită din lemn. Avea paşii mici. Chipul palid. Ochii - de un albastru obosit. Pe spate avea o plapumă uşoară. Trecu pe lîngă noi, scufundîndu-se în fotoliul de lîngă foc. Îşi încolţise privirea vie în pletele focului, şi nemişcat zăcu aşa...ca o fantomă.

Cineva, în cercul nostru, îi şoptise numele şi ne mai spusese că avea cancer metastazic. Venise aici, la capătul lumii, pentru o ultimă dorinţă înainte de moarte...să vadă aurora boreală. Dar din nefericire, cerul plin de nori, dosise aurora de cîteva zile şi prognozele nu erau deloc optimiste. 

Drumeţii au început a se rări, Roland ispitit de oboseală a mers la culcare, eu am zăbovit lîngă bar privind de departe focul plin de viaţă. Tony stătea nemişcat...numai focul mai juca umbre pe chipul lui uscat.

Amy, barmăniţa, a închis barul la ora 11, a stins glasul Rihannei din boxe, a stins luminile mari, lăsînd doar beculeţele de Crăciun să privegheze noaptea. Eu am privit-o lung, cu înţeles, aruncînd o privire spre Tony.

- He sleeps here, in a wheelchair by the window (El doarme aici, în scaunul cu rotile de lîngă geam)...a spus ea încet, privind spre geam. - He's waiting for the lights...every night (El aşteaptă aurora...în fiecare noapte), a mai adăugat ea.

Abia atunci observasem un scaun timid lîngă geam, în care se odihnea o pernă. Amy plecase. Eram doar noi doi în acea încăpere. Eu, cu pretenţia că nu-mi terminasem berea neîncepută...stăteam ca o umbră la tejgheaua barului. Căutam un capăt de vorbă, un cuvînt, un sunet...dar nu ştiam ce să spun, cum să încep. Luasem un gît amar de bere...

- Life is too short to do the things you don't like doing...you don't like beer (Viaţa e prea scurtă pentru a face lucruri care nu ne plac...Ţie nu îţi place berea), a răsunat vocea lui simplu.
- Do you like it? I'm generous tonight (Şi dvs. vă place? Pot să mă împart...), am rîs eu.
- No, I prefer wine. (Nu, eu prefer vinul).

M-am aşezat lîngă el, cu faţa spre foc.

- Is the sky clear now? (E limpede cerul în seara asta?), a întrebat el.

Am mers la geam să caut cerul de stele.

- No, am răspuns. But the nights are long here... (Dar nopţile sunt lungi aici)...am spus eu.
- No stars at all...? (Nicio stea...?)
- Uhm...

El s-a ridicat agale de lîngă foc, înfăşurat în aceeaşi plapumă moale. Şi-a apropiat ochii de sticla geamului, ridicîndu-i în sus lin şi plin de speranţă. Şi trist, s-a aşezat în scaun.

- They say they are usually green here...and sometimes purple (Ei spun că ele-s verzi aici şi uneori..violete), a spus Tony.

Stăteam amîndoi cu ochii spre cer. Peste geam zăpada dormea în troiene.

- I don't like beer...but I love music...soundtracks (Nu-mi place berea, dar îmi place muzica...coloanele sonore), am îngînat eu peste clipele de linişte. El nu a răspuns.

- I have a double jack plug (nu ştiu traducerea în română, dar e firul care permite ca două perechi de căşti să fie unite la acelaşi player), am mai spus eu...
- I prefer silence...(Eu prefer liniştea)...
- No, you don't, you are afraid of it (Nu e adevărat, vă este frică de ea)...am spus-o atît de nonşalant de parcă vorbisem unui prieten vechi.

După un moment tensionant de tăcere, el izbucni într-un ropot de rîs. Am rîs şi eu, peste noapte, peste nea, pînă la stelele ascunse. O femeie de vreo 40 de ani coborîse scările, cu-o pînză de somn pe ochi.

- Emma, I'm fine...Go to bed, (Emma, sunt bine, mergi la culcare), îi spuse el. -My daughter (Fiica mea)...adresîndu-se mie.

...

- I have to go to bed too (Şi eu trebuie să merg la somn), i-am spus eu într-un tîrziu.
- We did not listen to your music...(Nu am ascultat muzica ta...)
- Right..okay, one song...uhmmm...which one would you like? (Da..bine, un cîntec...care v-ar plăcea mai mult?)
- I trust you will choose a nice one (Alege tu), a spus Tony. 

Am ales cîntecul. I-am potrivit căştile peste plapumă, mi-am prins şi eu căştile...ne-am scufundat amîndoi în scaune ca în leagăn şi privind înaltul cerului prin sticlă, am lăsat cîntecul să curgă.

...

Cîntecul se sfîrşise. Ochii lui albaştri licăreau...Eu mi-am scos căştile, ridicîndu-mă de pe scaun...

- What is this song called? (Cum se numeşte cîntecul?), a întrebat Tony.

Eu m-am apropiat pentru o ultimă dată de fereastră scrutînd cerul de stele...şi privindu-l pe Tony, am răspuns...

- The gift of mortality...(Darul mortalităţii)...

67° Nord - Part 9 - She's lost control

Mă trezisem într-un ceas al nopţii înfăşurată într-un sac de dormit şi cu un ciorap umed pe frunte. Focul mocnea în vatră. Roland dormea lîngă focul împuţinat, lîngă el - o străchinică cu apă, iar în ea un alt ciorap. Mi-am dat seama că nu mi-am scos lentilele. Mă ridicasem în capul oaselor şi o durere crîncenă trecu prin miezul capului. Deci iată cum, am îndrăznit să răcesc, m-am gîndit eu. Dumnezeule, te rog numai atît, să mă laşi să mă caţăr mîine pe sanie, cu temperatură sau fără, cum vrei Tu. Numai atît te rog...

Dimineaţa nu mă găsise sănătoasă, dar niciun om, gînd sau boală nu era în stare să mă oprească să nu urc pe sanie. Eu planificasem această călătorie cu aproape 2 ani înainte şi nu puteam concepe să renunţ acum cînd am sania şi cîinii mei care mă aşteptau nerăbdători.

Frigul îmi făcuse bine. Mi se limpezise mintea, mi se răcorise trupul. 

 - Hike! Hike! răsună pădurea de glasurile noastre. 

Au urmat văi abrupte în care sania învia fugărind cîinii din urmă, apoi dealuri înclinate adînc unde coboram de pe sanie pentru a ajuta cîinii să învingă dealul, au urmat hopuri unde îmi sărea sania din pătura zăpezii la jumătate de metru înălțime de ușoară ce sunt...Făcusem obişnuitul popas la ora amiezii, după care am pornit mai departe. Peste aproape 4 ore de mers, întunericul pogorîse în crestele brazilor, apoi în pîrtii.

Copacii au început a se îndesi, forțîndu-mă să mă ghemuiesc în glezne din zbor pentru a evita periile lor țepoase. Pîrtiile se îngustau tot mai mult, devenind periculos de șerpuitoare. Noaptea aduse cu ea viscolul care se lipea de ochelarii mei cu îndărătnicie, sedimentîndu-se pe sticla lor. Nu mai vedeam nimic. Auzeam cîinii şi uneori glasul lui Roland care izvora de undeva.

V-am spus anterior că există o singură regulă în acest sport: Nu dai drumul la sanie, niciodată. Cînd conduci o sanie, stai cu picioarele amplasate pe schiurile saniei, în poziţie verticală şi cu mîinile te ţii de speteaza ei.

În una din cotituri, îmi pierdusem echilibrul şi picioarele îmi lunecaseră de pe sanie. Mă ţineam cu amîndouă mîinile de sanie, în timp ce restul trupului şerpuia prin zăpadă asemeni conservelor agăţate de spatele unei maşini.

- STOP! urlasem eu, sperînd că săniile din faţă mă vor auzi.
- Roland! STOP!!!...dar Roland se pierduse în taiga. Cîinii continuau să gonească...eu fluturînd ca un drapel în spatele lor, cu mîinile încă prinse de sanie.
- Stop!!! Pleeeeeaaase!! Emil...please...stop... strigam eu mai mult cîinilor, stingîndu-mă de oboseală.

Nu reuşeam să mă ridic, obosisem, încercasem să apăs pe frînă cu una din mîini, dar forţa era prea mică pentru a opri cîinii. Simţeam că mîinile îmi sleiesc de puteri şi voi ceda curînd. Nu mai ştiam dacă merg pe pîrtia corectă, nu mai ştiam cît de departe mă rupsem de ceilalţi...corpul meu ca un plug treiera zăpezi, picioarele mele lovindu-se de trunchiuri de brad.

- Please stop, Emil...Togo...Rocky...Hary...Roland...nu mă mai auzea nimeni.

Îmi încordasem grumazul să nu-mi lovesc faţa de bara metalică a frînei care se afla aproape de obrazul meu. Nu mai pot, mi-am zis...Îi dau drumul...Mîinile au devenit subţiri ca două vene uscate, neputincioase...Degetele au prins a se descleşta...

Nu mai aveam puteri în trup, mi-a rămas doar inima care se mai zbătea şi un creier înfierbîntat de febră. Eu, din fire, nu înjur, dar o forţă, cred că dorinţa de viaţă se răzvrătise în plămînii mei fierbinţi şi încordîndu-mi ultimele puteri, înşfăcasem cu ambele mîini sania:

- FOR FUCKS SAKE, STOP!!!!!!!! şi din tot ce-a mai rămas în mine am răsturnat sania pe-o parte, încît speteaza ei să se proptească într-un trunchi de copac, scrîşnindu-mi degetele între copac şi sanie...

Am dat drumul, mi-am lăsat capul în poala zăpezii...şi m-am predat oboselii şi bolii.

67° Nord - Part 8 - Febra

Ieșisem din cabană înainte de somn. Cerul se împlinise de stele, mare, negru, se răsfira peste lacul gol. Poate apare și aurora, mă gîndisem eu. M-am apropiat de marginea lacului (crecuse un mic fior în mine la amintirea celor întîmplate de peste zi), dar simțeam că nu mor în noaptea asta și am călcat pe lac. Am făcut cîțiva pași, și apoi încă cîțiva, mă îndepărtasem de glasurile cabanei și precum un copil, m-am culcat pe spate cu fața spre stele, în gura lacului. Am desfăcut mîinile lateral și îmi țintisem privirile în înaltul cerului. Eram într-un mormînt alb, strălucitor, de zăpadă. 

- Irinaaaaaa! se auzise glasul lui Roland.

Nu am răspuns. Era un moment pe care îl înregistram, cream o amintire, și mai aveam nevoie de un pic de timp. Cînd glasul care mă chemase dispăruse, am aprins lampa fixată pe cap care lumina spre cer și am văzut un praf auriu presărîndu-se pe pămînt, peste mine, peste ochii mei. Nu era ninsoare din cer, căci cerul era limpede. Era un roi...de ceva. De suflete, m-am gîndit. Așa îmi imaginam eu sufletele care se despart de oameni. Cît de mult seamănă fulgii cu sufletele de om cînd sunt străpunși de lumină, m-am gîndit.

Roland mă găsise de lumina lămpii. Se apropiase de mine, îmi vorbise aspru despre timp...despre cît timp dispărusem, apoi mușchii feței lui se domoliră, îngenunchease lîngă mine și-și apropiase buzele de fruntea mea. Capul mi se sfîrteca de o durere tulbure, simțeam că nu am puteri să mă ridic, dar nu era nicio grabă. Nu simțeam frigul, deși el striga ceva despre foc și febră.

M-a dus în brațe înapoi în cabană, lîngă foc. Căldura focului îmi făcu mai rău, simțeam că mi se încleie mintea, cîteva gînduri se rînduiră în glasul meu, dar nu avui putere să le zic. Voiam să mă ducă înapoi pe lac, acolo mă simțeam mult mai bine...

va urma...

67° Nord - Part 7 - Cabana

Eu nu venisem aici, în această margine de lume, pentru aurora boreală, de asta atunci cînd am văzut că norii vătuiți nu se mai zvîntură de pe cer, am tras o gură de aer și am mers mai departe. Era o noapte mustoasă. Niciun licăr de lumină de nicăieri decît lămpile de pe cap care luminau pîrtia, nicio bîrnîială de motor, niciun glas de om...3 sănii, 3 oameni, 13 cîini, iar în jur...un capăt de lume, plin de frig și liniște. Zăpada ne cînta sub sănii. 

După aproape 7 ore de drum în care am parcurs peste 60 de km, am ajuns la prima cabană unde trebuia să rămînem peste noapte. O cabană din lemn, simplă, prăpădită într-un colț de taiga. Am deshămat cîinii, am acoperit săniile și am intrat în cabană.

Frig. Ca afară. Întuneric. Ca afară.

Nu era nici căldură, nici lumină, nici apă înăuntru.

Era un șemineu în care am înjghebat un foc. Stăteam fericită cu fața la foc și îmi jucam mîinile lîngă para lui. Roland mă privea dintr-o parte, a scos camera și a făcut o poză. Sunt atît de a pămîntului și a iernii în acea poză, atît de simplă cu căciula mea cu urechi de iepure, atît de departe de toți.... Așa poze nu se pun pe facebook. Dar am și poze pentru public...curînd.

- We need to get water from the lake (Trebuie de adus apă din lac), a zis Oli.

Era nevoie de apă pentru mîncare, pentru un ceai, pentru spălat pe dinți și pentru saună. Era și o saună lîngă cabană.

Am mers toți 3 spre lacul de lîngă cabană. Oli a adus de undeva un spărgător de gheață (hand ice auger în engleză) pe care Roland îl mînuia ușor (făcuse cîteva lecții înainte de cursă cu un pescar). Am adus căldări și am cărat apa în cabană. Nu am mai cărat apă cu mîna de pe vremurile cînd trăiam în Strășeni și căram apa din fîntînă. Dacă vă spun că am simțit ceva sfînt în acea clipă, nu mă veți înțelege...

Am adus apa în casă. Am aprins toate lumînările din sfeșnice și am pus apa la fiert. Ne-am așezat la masa groasă de lemn, am așezat trei căni pe masă și am băut ceai. Am mai băut ceai, dar nu cu atîta suflet. În lumina lumînărilor, în cești de lemn, așezîndu-ne cu frigul în jurul mesei și cu mîinile strîns lipite de cană, duceam la gură aburele cald de care ne încălzeam și fața. Fiecare sorbitură era înceată, plină de gust pe buzele mușcate de ger.

Ora 7. 

Acum că ne mai dezmorțisem un pic, venise și foamea. Am treierat pungile lui Oli și am găsit orez crud și bucăți de carne de elan (moose în engleză), tot crudă. Am luat cuțitul cu care jerpelisem mesteacănul și am fărîmițat carnea de elan. Am fiert orezul și am gătit un fel de tocăniță de carne cu mure de pădure. Între timp bărbații au mers la cîini să le aștearnă culcuș din fîn și să-i hrănească.

A fost gustoasă și cina. Mă gîndeam la povestea ”Masha i Medvedi”...eu cred că urșii trăiau într-o cabană asemănătoare...și poate ca noi, mîncau mure de pădure...cu orez. 

Ne-am așezat lîngă foc.

- This is our facebook and our smartphone (Ăsta e facebook-ul și telefonul nostru), a spus Oli privind focul. Apoi a scos o muzicuță din buzunarul hainei...și sufletele noastre s-au așezat alături de noi..

va urma...