Despre femeile îmbrăcate obscen

De curînd am început "Nunta în cer" de Mircea Eliade...şi o citesc foarte lent..Dacă citesc cartea lent înseamnă că e gustoasă şi recitesc fragmente, scrijelesc gînduri, le absorb, apoi iar revin la ele pentru a mă convinge că simt la fel de aprig emoţia din ajun.

Fărîme..

N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor: nu privesc niciodată în felul ăsta o femeie. O privesc însă întotdeauna cu multă bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să îmi arate. Nu suntem noi de vină dacă ele cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care îşi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decît obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit sau judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea...

Nu ştim a fi buni deşi suntem uneori

Uneori nu ştim a fi buni, deşi suntem. Nu putem despica acel cuvînt care ne stă în inimă drept, cert, bun. Nu putem schiţa acel gest blînd, distorsionîndu-l într-o stîngăcie sau "stîncie". Şi e păcat. Nu faţă de Domnul care le ştie pe toate, ci faţă de omul care nu ştie nimic din ce se coace în inima omului şi poate citi doar cuvîntul, poate vedea doar gestul, poate desluşi doar fapta.

Am intrat în microbusul 160. Precum era staţia terminus, eram unicul pasager. Peste cîteva secunde de drum, ne făcu semn un ghem de fată cu ghiozdanul în spate. Urcase păşind jumătate din statura ei la atît de mică era, cu codiţa aurie şi ghiozdanul roşu pe care şi-l scoase din spate. Nu se clintise de lîngă uşă de cum intrase. Apucă cu amîndouă mîinile balustrada. Cînd maşina îşi luase mersul lin, vîrî mîna în buzunar şi scoase un pumn de bancnote, mototolite ca o basmaluţa murdară. La fiecare smuncitură a roţilor, părea că îşi pierde echilibrul...atît de micuţă era. Făcu cîţiva paşi mai mult îmbrînciţi şi întinse banii spre şofer precum întinzi palma să hrăneşti un hulub. Şoferul, o privi o clipă şi îi spuse sec: " - Ai să plăteşti la staţie." Şi nu luă banii. La care staţie? mă întrebasem eu..dar fie, am continuat să privesc curioasă deznodămîntul celor 3 Lei. Au mai trecut vreo 2 minute şi fetiţa tot neclintită stătea lîngă şofer, apucînd cu pălmuţele bara de fier...parcă tot întrebînd cu ochii..cînd să plătesc?

Maşina se opri pentru a lua un alt pasager. Era un moment prielnic pentru a întinde din nou acei 3 Lei. " - La staţie am spus." , a repetat şoferul...lăsîndu-mă pe mine şi pe ea stupefiate...la care staţie?? Dar nici ea nu a întrebat, şi nici eu nu mi-am exprimat stupoarea.

Apoi, peste alte cîteva minute, fetiţa îngînă: "- Opriţi vă rog aici", şi întinse pentru a treia oară banii. "- Atent cum treci strada." şi îi făcu semn să iasă.

Nu trebuie să repet că nu a acceptat banii. Nu a putut lua bani de la un copil. De ce nu îi spuse de la bun început că nu trebuie să îi plătească? Nu ştiu, dar eu am văzut bunătate în acel om, şi în acelaşi timp...stîngăcia cu care a exprimat-o...Pînă la urmă, el a făcut-o...şi asta e important.



p.s. ascult asta în timp ce scriu acest post..

Tatuaj

Mie nu îmi plac tatuajele. Îmi par inestetice (mai ales cele colorate) şi imature ( mai ales cînd croşetezi pe braţ vreun nume de iubire). Desenăluţele, dacă e vreun fluturaş - zic că e ok dacă l-ai putea şterge seara cînd vii acasă după ce ţi-au zburat pe burtă sau umeri fluturi. Dar îmi stîrnesc curiozitate textele... de fiecare dată cînd văd vreo propoziţie scobită în pielea fină...mă gîndesc oare ce adevăr spune că a meritat să stea acolo pentru totdeauna?

Şi dacă vreodată, mi s-ar înceţoşa mintea şi ochiul, şi percepţia mea a feminităţii, şi mi-ar pieri frica, şi plină de curaj şi nebunie aş hotărî să îmi scrobesc pe umăr un tatuaj, ar fi:

Be kind whenever possible. It is always possible.

(Dalai Lama)

Exerciţiu de încredere

Am închis ochii, încleştîndu-mi palma în palma altui om. Era o zonă rezidenţială, maşinile treceau rar. Am închis ochii. Aveam nevoie să am încredere. Nu în mine, nu în ziua de mîine, aveam nevoie să ştiu că este un om pe acest pămînt pe care mă pot bizui în întuneric, şi am închis ochii. 

- Sunt cu ochii închişi. Am încredere în tine.... Şi am păşit.

Nu e jocul copiilor, cînd mijesc ochii pentru a păşi şi izbucnesc în rîsete cînd sunt prinşi cu mîţa-n sac. Nu o făceam din amuzament, veselie sau voiebună. Pur şi simplu, obosisem. Obosisem să fiu puternică, să am grijă, să fiu atentă, să aprind lumini cînd mă încolţeşte întunericul, să fug pe alt drum cînd ăsta mi se pare primejdios...şi am vrut să am încredere. Am vrut să îmi las toată fiinţa, toată viaţa din mine în palma unui om căruia îi va păsa să mă ferească de primejdie, să îmi spună să ridic piciorul, să cobor fruntea.

Dacă nu ai încredere în persoana care te conduce, după ce ai păşit primii zece metri ce au rămas imprimaţi pe retina ta, simţi..un disconfort, parcă nu mai ştii unde să păşeşti, şi paşii parcă nu se mai leagă concomitent, soarele şi vîntul pe care îi simţi pe faţa ta îţi par obstacole, faci paşi mici şi începi să dai din mîini...înseamnă că nu ai încredere...înseamnă că nu e ăsta omul tău de încredere.

E atît de greu să ne lăsăm fiinţa în grija altui om, toate simţurile noastre încep a se revolta...ochii se zbat, mîinile flutură, urechile sunt de o acuitate neordinară...dar uneori şi ele se tem de întuneric, uneori şi ele obosesc...şi nu mai vor să simtă nimic, doar căldura unei palme...ce va fi şi ochi, şi mîini, şi urechi.

Tu-la-mama-lui de SERVICI

Îmi sare ţandăra lingvistică, gramaticală, ortografică..şi care mai sunt în limba română cînd aud de "servici". Ce fel de servici? De unde a aparut? De ce i s-a retezat U-u-u-u-u? De ce lumea şi cea alfabetă, pronunţă solemn "servici" cînd se cuvine să se spună - SERVICIU.

http://dexonline.ro/definitie/serviciu

Ruladă de porc cu năut

În ultimul an de universitate am descoperit că îmi place să gătesc. Poate pentru că era întotdeauna cineva lîngă mine să mă ajute, poate pentru că îmi erau aduse toate produsele de-a gata (mură-n gură), poate pentru că era cineva care să îmi spună că gătesc gustos şi că mai vrea...dar am început să gătesc.

Azi am gătit pentru prieteni. Au zis că a fost bun. Şi mie mi-a plăcut. Dar mai plăcut a fost să răsfoiesc cartea de bucate, citind fiecare reţetă, gîndindu-mă care din ele ar fi şi gustoasă, şi nu prea costisitoare...apoi a fost interesant să mergem toţi la măcelar, după cumpărături...să umplem casa de tigăi, conserve, crătiuţe, vorbă şi gîlceavă în două cu bolboroseala uleiului...apoi a fost frumos să aşezăm masa împreună, să îi văd cum se laudă pentru ispravă, cum se bucură de bunătatea bucatelor, cum mă laudă de Michelin.. cum spălăm vasele împreună...cum petrecem timpul împreună. Cred că de asta îmi place să gătesc.

Cel care lipseşte

Eu nu privesc multe filme. M-am simţit ghiontită cînd le-am spus colegilor mei că nu ştiu cine e Clint Eastwood, şi uit de fiecare dată cum îl cheamă pe Nicolas Cage Dar este un TV Show care îmi deapănă unele seri: Grey's Anatomy.  E un serial despre doctori, toată acţiunea petrecîndu-se în incinta unui spital din Seattle. Tot filmul e despre vreo 6 chirurgi care în fiecare zi se luptă cu moartea, dar printre altele se îndrăgostesc, fac sex, se mărită, divorţează, mor. Nu demult am finisat season 5 la sfîrşitul căruia moare unul din ei: George Omalley. Şi îmi lipseşte, îmi lipseşte acest personaj. Nu era cel mai deştept, nici cel mai atrăgător nu era, nici cel mai hazliu sau glumeţ..nici cel mai corect nu era, şi totuşi el era personajul de care mă ataşasem cel mai mult...căci era bun la suflet, era atent, nu îţi dădea senzaţia pe care o au unii oameni de deplină importanţă şi grabă, cînd ochii le zbieră peste tot..el era prezent, chipul lui părea a lua forma discuţiei, zîmbetul lui era atît de sincer încît emana o căldură bună..

Sunt oameni de neînlocuit. Oamenii deştepti se înlocuiesc, cei frumoşi tot, şi cei harnici, şi cei veseli.. ceea ce nu putem înlocui...e mai mult decît bunătate unui suflet, e felul în care acea bunătate se exprimă prin cuvinte, prin priviri, prin mişcarea corpului, e acea strîngere de mînă, e acel cuvînt potrivit cînd e nevoie, e acel umăr care pare cel mai mare şi cel mai protector pentru că a venit în ajutor la timp, sunt acei ochi care înţeleg şi fruntea care acoperă gînduri pornite toate spre tine. Aceşti oameni "se conectează" la trăirea noastră, făcînd parte din mecanismul nostru..devin aerul nostru, devin seva noastră, devin cei mai buni prieteni, indiferent dacă ne sunt părinţi, prieteni sau iubiţi..ei ne remodelează conştiinţa noastră, se împregnează în cîmpul nostru emoţional, se conectează la circulaţia noastră sangvină...şi dacă se întîmplă că "se deconectează"...mecanismul nu mai functionează, cel puţin nu ca înainte...pentru că aceşti oameni au devenit ceea ce suntem azi..parte din noi.

Desigur că George nu a devenit parte din organismul meu..dar el m-a făcut să mă gîndesc la oamenii reali, cei care există în viaţa mea, cei care mă definesc, cei care m-au modelat precum sunt azi...pe care nu i-aş deconecta niciodată de la conştiinţa mea...

Pentru ei..La meraviglia di esserci...în traducere din italiană..minunea de a fi...

Pînză de păianjen...fin

Am citit-o mergînd. Am citit-o în stradă, printre oameni, lîngă roşul semaforului, în cafenea mîncînd..din carte, şi apoi ce mai era prin jurul cărţii (chelneriţa se uitase chiorîş cînd mi-am întins coatele peste foile gălbui ce acopereau mai toată măsuţa...de fapt, mint...pentru că nu m-am uitat la chelneriţă. Mă uitam tot timpul în carte.) În viceu intram cu cartea, la bucătărie lîngă cartea de gătit, era şi cartea, în maşină eram cu cartea..

Eu nu am citit Pe Aripile Vîntului, dar am privit filmul...şi cred că Pînză de Păianjen e varianta naţională a acestui film. E o carte pentru femeie căci e despre femeie. Şi atît amănunt şi detaliu poate înţelege doar femeia, atîta emoţie şi nebunie poate încăpea doar femeia, atîta imaginaţie şi atîta putere poate avea doar ea.

Diana Slavu eşti tu. M-am regăsit în toate trăirile ei..şi mă simţeam ca în faţa unei ceşti de cafea ce îmi va prezice viitorul în pagina ce urmează..şi tot citeam înecîndu-mă, şi uneori istovită de atîta paralelism între mine şi ea mai aruncam cartea cît colo..parcă enervată că mă poate ţintui aşa. Şi apoi ruşinată o ridicam şi citeam mai departe căci trebuia să ştiu chiar atunci cum va sfîrşi femeia asta...de parcă aş fi citit cum voi sfîrşi eu.

"Nu aş fi crezut niciodată că să pleci în lume, să fii plecată în lume înseamnă să scrii o scrisoare lungă, pe întuneric, în faţa unui dom cenuşiu şi a unor reclame luminoase pentru apa de Colonia "4771"...Şi, totuşi, cred ca trebuit să viu pînă aici, cred că a trebuit să trăiesc seara asta..." Diana

10+

Dragostea

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se îngînfă, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, suferă totul. Dragostea nu piere niciodată.

Corinteni 4-8

Ştiu că sunt femei mai frumoase decît mine

" Ştiu că sunt femei mai frumoase decît mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricît de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adîncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunuri care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc."

Fragment din Pînză de Păianjen de Cella Serghi.

Azi am învăţat ceva

Eu nu mai zic rugăciuni în fiecare seară înainte de a mă ghemui în pernă...aşa cum făceam mai demult şi cred că ar trebui să revin la îngerii mei, dar este un gînd care nu adoarme pînă nu-l gîndesc în fiecare seară: Ce am învăţat azi?

Şi nu e vorba de teoreme sau calcule, sau formule, sau poezii...poate fi un ceva mic cît..un cuvînt. Dacă am învăţat un cuvînt nou în acea zi, mă simt cu lecţia făcută. Dar nu e neapărat să fie un cuvînt, poate fi un film privit cu plăcere, poate fi o reţetă culinară, poate fi un cîntec  sau un om...

Important e să fiu un pic mai mare a doua zi...şi nu doar în zile.

Ieri am învăţat cum mănîncă olandezii scrumbia :)

http://www.flickr.com/photos/77574121@N08/

"Pînză de păianjen" de Cella Serghi

Nu ştiu de le aleg eu sau mă aleg ele pe mine, dar citesc o carte tristă ca moartea şi deşi caut bucluc citind-o, mă regăsesc atît de mult în tot ce înseamnă această carte...în viaţa personajului principal, în cuvintele şi împletitura scriitoarei, în trăirile Dianei...în alunecările ei, în zborurile ei...

E un roman despre viaţa unei femei, de fapt e jurnalul ei, al Dianei...e despre cum se formează o femeie, despre de unde apar scînteile, acel nu ştiu ce şi nu ştiu cum..despre o femeie atrăgătoare, ce stîrneşte invidia femeilor şi imaginaţia bărbaţilor, despre cochetăria şi sufletul ei ce încearcă a rămîne curat şi fidel...despre un mariaj ce nu arde de dragoste, despre o iubire ce s-a născut pe digul Mangaliei, despre prietenie, despre primul sărut, despre prima slujbă, despre moartea unui părinte...despre viaţa unei femei.

Încă nu am terminat-o, şi deşi mi-e deja nepreţuit de scumpă..va fi o carte călătoare...(vedeţi aici ce înseamnă asta).

Sunt multe fragmente pe care le-am recitit, le-am subliniat în carte, dar nu am răbdarea să le scriu pe toate aici...doar cioburi:

"Ca in toţi anii, am muncit cu pumnii strânşi, cu o voinţă de fier. Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de scoală, cine n-a cunoscut aceasta cursă peste obstacole care e pentru mulţi copii, o învăţătură, nu ştie ce înseamnă voinţa, dorinţa de a străluci la examen. Şi Michi era dintre aceştia. Am plecat în vacanţă cu aceeaşi anxietate fără nume şi aceleaşi tulburătoare nădejdi ca pe vremea când aveam şaisprezece ani şi tata ne trimitea la Mangalia. Deşi de data aceasta călătoream spre Balcic, şi acest nume avea pentru mine ceva din farmecul cuvintelor pe care, în copilărie, le repetam fără a le întelege sensul şi, poate, pe cel al asemănării cu Balbec, despre care vorbeşte Proust, totuşi, în închipuire, se iveau mereu digul Mangaliei şi Petre Barbu, în toate imaginile pe care le păstram secrete-n sufletul meu. Abia când m-am pomenit între dealuri cretoase, într-o lurnină orbitoare, de parcă oglinzi ascunse adunau soarele şi-1 răspândeau apoi cu forţe gigantice, iar în depărtare, o mare albastră, ca o revărsare a cerului pe o parte din uscat, abia atunci m-am trezit."

Marea

Iubesc marea...în toate anotimpurile, în toate culorile, în toate vînturile. Vin la ea mereu pentru a-mi reaminti că sunt lucruri mai sărate decît lacrimile, sunt zbuciumuri mai dezlănţuite decît furtuna unui gînd, sunt adîncimi mai profunde decît mormîntul unei iubiri...iubesc marea. Lîngă ea pot fi femeia  ce îşi îneacă gîndul amar lăsînd pletele să se răsfire în mii de drumuri ale minţii, copilul fericit ce prinde soarele de pe obrajii calzi, culegînd nisip în palme, omul ce caută un drum, un sens, o povaţă...lîngă ea pot lua orice vîrstă, pot lua orice surîs, orice umbră...

Azi am stat ore în şir privind-o..şi fiecare val al ei ce spăla malul, mai lua cîte-un un gînd din mine..lăsîndu-mă mai limpede, mai bună, mai curată. Murmuram un vers ce părea a se legăna şi el printre valurile mării..I feel it in my fingers, I feel in my toes...

Meduze şi coldplay...

http://www.youtube.com/watch?v=Gt1MdrXi2nc