Experienţă de Bucureşti: Partea I - Staţia

În cîteva zile numărate...îmi voi hîţîna valiza pe acelaşi traseu: Milano – Bucureşti – Chişinău. Merg cu avionul pînă în România şi apoi cu ce o fi de-acolo ajung acasă. De fiecare data Bucureştiul îmi rezervă istorioare de spus la nepoţi. Dar pe asta, lunga şi halucinanta mea experienţă bucureşteană o voi împărtăşi şi cu voi.

Se făcea prin maiul anului trecut cînd fericită şi cu inima ca un fir de nisip (sunt aviofobă) mă căţărăi în avionul de singură folosinţă Wizzair. Era un zbor tîrziu ce ateriza în Bucureşti pe la 22:00. Aveam falsa impresie că la această oră mai pornesc autocare spre casă de la Filaret sau trenuri de la Gara de Nord. Şi cu speranţa mea anemică, goneam valiza prin aeroport ca o căprioară speriată să nu întîlneacă zorii în turma de avioane şi ţigani hoinari.

Afară întuneric de cerneală. Nici un bec de lumină decît semaforul. Staţia la vreo 50 m mai departe. Inima în dinţi, ochii în patru, geanta cu actele şi banii vălătuc în jurul meu (aveam o datorie de întors, şi aveam bani suficienţi pentru a îmbogăţi un pui de tîlhar). 


Cu cît mă apropiam mai mult de staţie, cu atît mai bine se desluşea prin întuneric o umbra de om...de bărbat...de bărbat care nu era prea bine îmbrăcat...care cînd şi-o scuipat clăbucii odată...pînă aceia au atins asfaltul rece, Irina o rupse spre lumina semaforului. Trebuia să mijesc bine ochii pentru a vedea de se apropie de staţie vreun vehicul ce ar semăna cu un autobuz. Eu aşteptam 783. La acea staţie veneau vreo 3 autobuze, iar de la semafor nu puteai desluşi numărul. Ceea ce înseamnă că imediat ce vedeam auzeam un vehicul imens...o rupeam de fugă spre staţie tăind întunericul cu valiza. Aşa am făcut vreo 2 curse, timp în care am văzut că bărbatul ce-mi stîrnea dubii era un ţigan...

O-o-o...ce scenarii lugubre pe capul meu...fata tînără, singură, la o margine de lume unde nu te aude nimeni nici dacă arunci o grenadă, plină de bani...şi unde mai pui că eu niciodată nu le spun părinţilor cînd vin acasă...pentru a îi surprinde (adică dispariţia mea nu prea avea cum fi notată imediat).

Îngeraşu-le, păzeşte-măăă...Du ţiganul sau adă autobuzul...

Şi 783 veni. Am urcat eu cu inima ca o floare. O urcat şi ţiganul. Se făcuse 11 deja. În autobuz numai tineret care venea sau pleca la distracţii şi vagabonzi care se pitulaseră dulce în scaune ca în nişte leagăne. Un miros puternic de urină plutea şi el somnolent printre scaune. Eu mi-am făcut loc spre şofer şi am început în 4 corzi a întreba (era o barieră de sticlă între salon şi cabina şoferului) unde să cobor pentru a fi cît mai aproape de Filaret. Şoferul nu înţelesese ce am întrebat eu în schimb tot autobuzul în spate o făcuse. Doi oameni buni la suflet s-au candidat să mă ajute: un bătrînel chechelit şi leaorcă de urină şi ... ţiganul meu.



Va urma..