Un an.

Octombrie s-a maturizat şi el. M-am trezit cu inima mică, dar nu am plîns. L-am privit prin ochii balconului. Era trist, dar nu uitase evenimentul şi-şi puse un soare zgîrcit la piept. Se parfumase cu un miros de iarnă, proaspăt, rece, puternic.

Şi eu sunt puternică, Octombrie. Sunt atît de puternică încît te privesc fără reproşuri azi, peste un an. M-am dezvăţat s-o visez, să-i vorbesc prin somn, să nu accept că nu mai e.

Mă ţii minte anul trecut? Eu te ţin minte foarte bine. Erai un mucos, veşnic cu ploaia pe obraz. Şi eu o nebună fără umbrelă. Era vreo 4 de zi. Cerul parcă luase ploaia-n gură, avea milă de mine pe semne şi aştepta să ajung acasă înainte de a-şi dezmorţi maxilarele. Ar fi trebuit să măresc pasul poate, în semn de respect. Nu-mi păsa, oricum ghetele îmi smiorcăiau zoile străzilor şi tălpile ude nu mai simţeau frigul. Aveam o tristeţe de asta aleasă, cu spirit de observaţie...Priveam ziarele bălăcite în apa ploii de pe asfalt, şi oamenii gîrboviţi de frig, şi tramurile cu geamurile aburite...e plăcut să vezi că toţi sunt trişti. Numai că nimeni, nimeni nu e mai trist ca mine azi.


Am luat un ziar de jos şi căutam pagina sudoku, apoi am intrat într-un tram şi am căutat o fereastră. Am scos un creion, mi-am scos mănuşa dreapta şi iar căutam pagina sudoku. Apoi, mîzgîleam pătrăţelele, apoi am început a plînge încetişor...în mănuşă.
- Signorina, [...]...

A trebuit să ies din tram, că aici se cheamă ambulanţa daca cineva plînge. Am ieşit cu ziarul după mine. Pierdusem o mănuşă. Izbucnisem..hohote, sughiţuri şi cerul odata cu mine...vărsa o ploaia adunată, deasă, zgomotoasă. Să nu chemaţi ambulanţa, şi nici poliţia! E doar ploaia! Iar eu mă duc acasă. Fără umbrelă. Fără mănuşă. Fără bunica.

Domnişoara S. Partea II.

Ea veşnic aştepta scrisori la post-restant. Era frumoasă atunci cînd mergea spre oficiul poştal, avea un soi de nerăbdare ce-i zăngănea încheieturile, devenea înduioşător de stîngace în paşii ei care pretindeau a fi indiferenţi. Şi tot îndrepta faldurile rochiei gri care trădau exaltarea coapselor, dezgolindu-le. Ochii ei cîntau. Ce frumoasă poate fi femeia în braţele speranţei.

- Crezi că sunt naivă?
- Cred că eşti puternică. Trebuie să fii foarte puternică ca să-ţi permiţi fericirea de a fi atît de naivă zilnic...

Acum îmi dau seama că atunci cînd eram împreună vorbeam despre mine mai tot timpul. În special, o căutam inconştient cînd mă sfîrteca deprimarea, şi aveam nevoie de o tăcere însufleţită să dea dreptate chinului meu, să mă privească trist. Era o transfuzie de stare de spirit.

- Îmi place rochia..
- Pentru că e gri?
- Da..
- Filtrez culorile.
- Ce?

Nu-mi era dor niciodată de ea. Aveam casa plină de ea. Miros de cafea. Cearşafuri adormite în colţuri de pat. Pijamaua în care luam cina. Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Poze parfumate. Vesela murdară. Şi muzica blues.

- Ţi-i dor de mine?, întreba ea rîzînd prin telefon cînd dispărea pentru săptămîni.
- Nu. Dar vino acasă. Ţi-am cumpărat o rochie nouă.

va urma...

Domnişoara S. Partea I.

Ea nu avea prietene. Purta doar rochii gri, şi uneori verzi. Şi avea ochii de blues. Domnişoarele o ocoleau intenţionat, ea nu avea superficialitatea necesară pentru a întreţine conversaţii volatile care le-ar fi mulţumit, nu pentru că nu ştia nimic despre orgasme, machiaj sau tehnici de mreajă, pur si simplu..ea tăcea. Nu rîdea. Niciodată. În mod normal.

Fetele spuneau că uneori...foarte uneori ea rîde isteric, psihopatic. Dar de obicei, fetele bîrfesc, iar ea de obicei, era tăcută şi plictisitoare. Tăcerea plictiseşte?

Şi totuşi nu puteai să nu o observi, era atît de nedefinită la prima vedere...şi la a doua, şi la a zecea. De departe era întotdeuna la fel..veşnic îngîndurată, ochii de blues. Rochia gri.

Începuse să-mi placă să o observ. Să o descopăr, de la distanţă...nu voiam să o includ în raza mea de social. Mi-era frică să mă complic cu ea. Dar plictisul ei era atît de vîscos şi trăda o înţelepciune. Da! Era înţeleaptă, într-adevăr. Dar de o înţelepciune cu botniţă - o înţelepciune canină, dură, de viaţă, incompatibilă cu dragostea, incompatibilă cu tinereţea...

Chipul ei era mat, iar ochii adînc înfundaţi în găvane emanau o privire blîndă..de felinar. Mîinile lungi, neproporţionale. Părul întotdeauna fixat sobru sus, excludea orice flirt. Nu avea nasturi deloc, pe haine. Oamenii cu nasturi îmi par complicaţi, dar cel puţin ai de unde îi " descheia". Ea însă era ferecată în integritatea ei.

Am cunoscut-o.

va urma...

Cîntătoarele din mărăcini

Am finisat-o alaltăieri. De eram să fiu acasă, deschideam caieţelul meu verde, cîndva de 12 pagini şi însemnam un următor număr de ordine, în dreptul căruia ar fi stat "Cîntătoarele din Mărăcini" de Colleen McCullough, 1977. Nota: 9.

Îmi place să pun note lecturilor mele de la 1 la 10, ca la şcoală. De 10 sunt cele care m-au zbuciumat încît am umblat înlăcrimată o întreagă a două zi...sau veselă fără un motiv aparent, că doar numai eu ştiu că eroii mei s-au liniştit în fericire.

Eh, ce să vă spun nou despre carte? Cred că toţi au citit-o cu mult înaintea mea sau au privit filmul cel puţin. Da, e despre fetiţa ceea Megan care află despre menstruaţie de la un preot...de care se îndrăgosteşte mai apoi, şi el de ea. Şi e o dragoste interzisă, căci preoţii catolici nu se căsătoresc. Şi e o dragoste răbdătoare, şi vicleană..şi nu chiar desăvîrşită.

Apreciez mult cărţile şi filmele care nu exagerează, care ne prezintă personaje duale: cu trăsături uneori bune, şi alteori rele. Aşa cum suntem noi. Buni şi răi în acelaşi corp.

Cred că voi descărca filmul în curînd. Îmi place să juxtapun lectura şi cinematografia, imaginaţia mea vs. imaginaţia regizor.

Toamna e un anotimp dornic de lectură, are ambianţa perfectă cu ploi şi frig după ferestrele reci..cu lumină caldă pe filele cărţii. Ca şi iarna, desigur.

Lectură frumoasă tuturor!

AH1N1. Bioterorism?

Prin august cînd încă mai respiram prin Chişinău, auzisem la euronews o ştire despre răspîndirea AH1N1 în Italia:" Conform Min. Sănătaţii Italiei pînă la Anul Nou vor fi infectaţi de gripă porcină 40% din populaţie. Pentru a preveni pandemia se va vaccina în masă" ..Şi eu ce mă fac? Mă speriasem eu cu tot cu bagajele mele care se aşteptau împachetate. Am vreo 50% la sută şanse să dau ortul popii pe la iarnă dacă merg încolo nevaccinată - îmi ziceam. Dar peste cîteva zile mi-am luat inima şi bagajele în dinţi şi..Ciao, Italia!

Şi parcă toate bune şi frumoase, dar revin la subiect deoarece am primit un email interesant...patetic şi descurajator ca un spam, dar totuşi nu m-a lăsat indiferentă...pentru că nu l-am putut nega cu vehemenţă. Sunt aspecte care m-au alarmat..spuneţi-mi de e alarmă falsă.

E acuzaţia unei jurnaliste austriece Jane Burgermeister aduse companiei farmaceutice Baxter care cică (nu am de unde şti) "confecţionează" vaccinuri menite să provoace genocid şi instaurarea a unui control unic de către New World Order (cred că aţi mai auzit de masoni). Explică dînsa cum. Deci,

Una la mînă, vaccinul conţine un virus foarte virulent care urmează să sufere mutaţii devenind mortal. (Acum întrebarea mea: Cui naibii să-i trebuiască să nimicească 90% din populaţie? Companiilor farmaceutice? Nu prea convingător...Rockefeller-ilor? De ce?)

Doi la mînă, prin vaccin în organismul uman se vor introduce nano chipuri care ne vor controla orice mişcare..şi iată ordinea supremă. (Chiar să fie atît de mici aceste chipuri încît să fie introduse prin seringă?).

Dna Burgermeister a făcut multe apeluri în judecată şi a recurs chiar şi la FBI ca aceia să cerceteze cazul, să facă investigaţii. Toate dovezile că a corespondat cu şi a remis plîngerea la Consulatul USA din Austria le are pe site-ul ei:

http://www.theflucase.com/

Avertizările ei au stîrnit interes şi lumea se arată tot mai îngrijorată de subiect. Tot mai mulţi oameni refuză sa fie vaccinaţi.

Ideea e că atîta timp cît pandemia nu a fost declarată de gradul 6, oamenii sunt liberi să decidă dacă vor sau nu să administreze vaccinul. Alarmant e altceva, că odată ce pandemia e declarată de WHO (Organizaţia Internaţională a Sănătăţii) de ordinul 6 - controlul asupra situaţiei revine în totalitate WHO care conform prevederilor sale va impune pe orişicare să se vaccineze. Cine nu se va supune va fi obligat prin deschiderea unui dosar penal.

Această informaţie o prezintă însăşi doamna în următorul film:

http://dotsub.com/view/b0fb7146-8477-4851-910d-d68fc90b6f6d

Eu l-am privit în întregime şi v-am expus careva idei din el. Nu ştiu dacă să le cred, cel puţin nu trag concluzii dintr-o poziţie unilaterală doar, de asta aştept comentariile voastre şi informaţii care ar suplini, ar pune la îndoială sau ar discredita mesajul.

Made in Moldova: Cumătrism

* Literele au fost alese aleator. A nu se face asocieri.

M-am pomenit să caut loc de practică în una din vacanţe, că de, ce să stau degeaba un amar de 3 luni cînd mişună Chişinăul de bănci şi eu sunt dornică de noi experienţe. Pregătesc un dosar bunicel cu CV frumos şi cu matricola sub braţ merg la Banca B., că e cea mai aproape de casa mea. Poate nu cel mai tare criteriu, dar asta e irelevant subiectului.

Intru cuminte, pregătesc în minte un salut plin de formalitate cît aştept la uşa dnei D. şi plină de încredere păşesc înăuntru cînd îmi veni rîndul. Dna D. mă privise curios o singură dată după care îşi îngropă ochii în nişte hîrţoage. Deloc entuziasmată la auzul frumoaselor mele intenţii de a-mi dedica vacanţa intereselor lor, îmi răspunse uscat:

- Totul e ocupat deja. Ne pare rău. Încercaţi în altă parte.

Eu holbată de indignare şi amărăciune la atitudinea ei dispreţuitoare, înlemnisem. Cum aşa ocupat? Vin cu jumătate de an înainte pentru a-mi ocupa un loc bicisnic de practică şi deja totul e ocupat? Ah, ce scuze ieftine!

Mai încerc să fac vînt cu CV-ul meu încărcat, cu matricola mea ţanţoşă, dar zădarnică ispravă, căci dna îmi spuse clar: Totul e deja ocupat!

Ei, bine atunci, fir-ar să fie. Dau să deschid uşa să ies, cînd colo...de pe partea cealaltă a uşii intră domnul D1, bun cunoscut al tatălui meu. Intră vesel şi foarte lejer în biroul Dnei D., mă salută cald, îl salut şi eu cum pot roşie de oftică, la care domnul zîmbind se adresează dnei D:

- Cu ce aţi supărat fetiţa asta?, asta urma să fie glumă desigur, căci domnul nu avea de unde şti ce bucurii mă poartă pe aici precum nici eu nu aveam habar (dar aflasem mai tîrziu de la tata) că domnul D1 e cu pondere la sediul central al băncii.

La care dna D. dezorientată îmi strigă-n spate:

- Da' de ce nu mi-ai spus că nu eşti din stradă?

Din stradă? Din STRADĂ? DIN STRADĂ?

- Din stradă???, întreb eu tîmpită.
- Da, de ce nu mi-ai spus de la bun început că îl cunoşti pe dl. D1? Normal că avem locuri şi te luăm numaidecît la practică. Pentru studenţi buni se găseşte neapărat un locuşor!

Voiam să plîng şi să rîd la un loc, cît spectacol, cîtă nenorocire, cîtă nedreptate şi cumătrism!

- Nu, mulţumesc, dar nu mai sunt interesată.

Succes şi baftă la toată lumea! Să aveţi de toate după merite!

Thomas Newman

Dacă în starea de concepere... (staţi să-mi imaginez cum ar fi asta) aş avea opţiunea să aleg ce formă să iau, atunci eu aş fi muzica lui Thomas Newman (sper mama mea să nu citească aceste rînduri :) , să vă cutremur sufleţelele la toţi cînd m-aţi asculta.

E aer muzica lui, un aer cu aripi care te infioară, te pompează cu emoţii, te smulge de lacrimi şi de inimă...ah, ce face muzica asta din mine!

Sunt sigură că l-aţi auzit chiar dacă numele nu vă pare cunoscut. El compune coloana sonoră pentru cele mai frumoase filme...Meet Joe Black, Wall-E, Road to Perdition, American Beauty, Revolutionary Road, etc.

Mmmm...

Haideţi să ascultăm ceva :)

Vela

azi nu mai vreau să priveghez pe proră,
nu vreau să fiu eu valul ce duce şi aduce...
spre maluri de la adîncimi
corabia făr' de ancoră.

azi nu mai pot lupta cu vînturi
asemeni pînzei care cică-i dirijorul,
am obosit să tot vîslesc a noastre doruri,
în albii ce revarsă-a lor amoruri în lumi străine, lumi-ecouri.

azi nu mai vreau să iscodesc în stele,
să strîmb din nas cînd vremea vrea să plouă
şi las' să plouă, poate măcar ploaia va spăla
a nostre cioburi rătăcite de busolă.

azi nu mai pot fi eu catargul,
furtunile în păr să-mi împletească
bucăţi de dor, picuri de-amor
şi zeci de amintiri din altă viaţă.

azi stau cuminte, şi sunt albastră
ca cerul ce de-asupra mea respiră
ca marea ce desubtul meu se joacă
ca ochii tăi...ce neclintiţi m-admiră.

şi stam aşa cuminţi pe maluri,
privind a noastre reflectări de mir
iar între noi o albie aleargă
şi zeci de clipe, zeci de fericiri.

Bucură - Te

- Tu dormi?
- Deja nu.
- Te rog, lasă-mă să adorm prima, ştii că am frică noaptea...
- Iar?
- Da.
- Atunci roaga-te.
- Tocmai de asta şi mă tem, gîndidu-mă la îngeri mă pîndesc şi luciferi...şi mi se năzăresc tot felul de lucruri.
- Te voi învăţa o rugăciune care te va îngrădi cu zid de cei răi, căci însăşi Maica Domnului îţi va priveghea liniştea. E o rugăciune foarte puternică. Vei simţi. Repetă după mine. E scurtă şi o vom spune de multe ori pînă o vei învăţa.

Bucură-Te, Născătoare de Dumnezeu - Fecioară care eşti plină de dar. Marie, Domnul este cu Tine. Blagoslovită eşti între femei şi blagoslovit este rodul pîntecelui tău, căci ai născut pe Mîntuitorul sufletelor noastre. Amin.

O şa, două şale :)

Azi dimineaţă cînd am urcat pe şaua (şa - piesă de harnaşament care se pune pe spinare calului) Bicăi mele mi-am dat seamă cu nu ştiu cum ar fi "şa" la plural...mă pierdusem între şale şi şele...voi cum credeţi că e "şa" la plural? Poate e evident...dar eu am dat de răspunsul corect abia seara în DEX:

ȘA, șei, s.f. 1. Piesă de harnașament confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul.

Deci o şa, două şei...şi totuşi îmi sună straniu..hm.

The idea is to die young as late as possible. ~Ashley Montagu

Şi totuşi este bine că îmbătrînim...

Acolo unde este moarte, trebuie să fie şi bătrîneţe, trebuie să fie durere, trebuie să fie zbîrceală, trebuie să fie uitare...pentru a te putea descleşta de viaţă. Mi-e chinuitor gîndul la moarte, mă sfîşie uneori de neputinţă cînd CONŞTIENTIZEZ şi ADMIT (ca Buddha) că odată voi muri, voi crăpa, imi voi da duhul...şi atunci mă gîndesc că poate îmi va fi mai uşor să-l concep (pe acest gînd răutăcios) atunci cînd voi îmbrăca acele straie de plumb, pline de junghiuri şi de colici sau poate atunci voi avea mai multă minte, sau mai mult curaj, sau mai multă curiozitate, sau destulă nebunie, sau scleroză, sau mulţi morţi...sau poate nici nu voi ajunge pînă atunci.

Nu mi s-a întîmplat nimic rău, sunt foarte senină...şi obosită.