Moartea cîmpului

[Ziua întîi]

să mergem în cîmp
să ascultăm cum încolţeşte iarbă,
cum se tulbură apa în pîntecul pămîntului
cum se nasc păsările

să mergem în cîmp
unde mirosul ierbii răscoleşte nările
şi pămîntul musteşte soarele
pe care îl poţi culege în palme, scrîşnind între degete ţărîna caldă

să mergem...
tu şi eu...

[...zile...]

să mergem în cîmp,
în măduva pămîntului să ne-ncolţim mîinile
să ne pitim sufletele într-un stoc de fîn
unde vom ascunde patima dintre noi...
şi de unde vom face un check-in pe facebook
în numele iubirii noastre..


[...zile...]

- mergem în cîmp?
- iară? Da' hai să stăm acasă...jiucăm o dotă sau privim un "Family Guy"?  Ce zici, iubirea mea? 

[....]

Nu mergem nicăieri. Eu plec. 

[Peste ani]

am văzut cîmpul,
a rămas sterp, a rămas gol
şi doi strigoi, rînd pe rînd 
îşi poartă amintirile prin iarba uscată...

____________________________________________

E o parodie, sau o ironie...e o descriere rapidă despre geneza unei iubiri care precum orice geneză e frumoasă şi promiţătoare...şi care neadăpată, se vestejeşte, se comunalizează, se vinde..se stinge. "Cîmpul" e desigur un simbol. E acea stare incipientă a unei relaţii cînd ai încredere că ai putea trăi cu acest om o viaţă întreagă la o margine de lume, şi el va fi lumea ta. Şi acest cîmp e plin de mister, de emoţii, de furnicături, cînd după o vreme...îşi pierde din farmec..şi vrem înapoi în "sînul lumii". Sunt rareori ironică, de obicei, sunt romantică pe aici, sau melancolică...dar în noaptea asta...în noaptea asta, nu..

Niciodată să nu ceri omului iubire

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire. E mai simplu să ceri cerului ploaia să cadă peste un pămînt însetat de arşiţă, sau mărului sterp să plodească roadă, decît să ceri omului să dăruiască dragoste. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire - pentru că asta nu se cere. Aşa precum nu poţi cere mamei să ai ochii albaştri cînd mama te-a făcut cu ochi căprui, aşa nu cere dragoste de la un om...Şi nu e vinovat omul că nu (mai) iubeşte...precum nu e vinovat vîntul care se domoleşte după o furtună. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire...dăruieşte dacă se revarsă, fără a aştepta iubire în dar, căci nimeni, dar nimeni pe acest pămînt nu poate iubi la instrucţiunea cuiva...nici torturat, nici proslăvit.

p.s. m-am cam pierdut pe blog, am un serviciu nou care mă consumă, dar cînd merg în tren sau pe drum, ţes gînduri pe care uneori reuşesc să le ţin minte şi să le transpun aici. Reflecţia de mai sus, e una pozitivă de fapt...lecţii de viaţă, sau ce-o fi...

fiţi fericiţi, iubiţi..iubiţi ce aveţi cît mai aveţi, cît mai sunteţi

*sursa imagine: pinterest

Am vrut să plec

De fapt, am vrut să plec. Mi se făcuse silă de aceeaşi pereţi, mi se făcuse silă de aceleaşi oase, de aceeaşi fiere, de acelaşi stomac. Mi se făcuse silă de aceleaşi ploi şi de aceeaşi dragoste, mi se făcuse silă de aceeaşi plămîni care respiră acelaşi aer, de aceeaşi gură care rosteşte aceleaşi cuvinte, aceleaşi tălpi care mă poartă pe aceleaşi cărări. Am vrut să plec, să o iau razna...într-o crăpătură de noapte, cînd luna se cotileşte spre alte lumi, iar soarele încă nu a început să se strecoare pe lumea asta. Am vrut să mă strecor printre ciripitul păsărilor din copaci, să mă mistui în verdele de afară, să plec..pe un alt pămînt, să cunosc alţi oameni, să iau un alt chip, să port o altă fiere, o altă maiură (da, da, anume "maiură", şi nu "ficat"...revin cu un alt post despre asta), cu alţi ochi...dar mi-a fost greu să plec fără mine...nu ştiu ce a mai rămas din acel mine, dar ceva a rămas, ceva în care se ascunde acel mic şi infim "autentic"...pe care niciun avatar nu mi-l poate oferi. Şi am revenit la micul meu "autentic", mi-am privit mormanul de oase, mi-am privit căpiţa de muşchi...şi m-am strecurat cuminte sub aceeşi pereţi, şi mi-am întins perdelele aceloraşi amintiri şi am aprins lumînarea aceluiaşi suflet.

De asta voi continua să scriu, printre toate cuvintele spuse aici, mă regăsesc în orice anotimp...

*poza nu îmi aparţine

Leagănă-mă

Dedicată unui om scump din viaţa mea - D..

A se citi pe această muzică.

Leagănă-mă pe ai tăi genunchi cînd în vîrf de noapte luna se destramă
eu-mi voi strînge pletele mănunchi şi plăpîndă îţi voi coborî în poală
Leagănă-mă între braţele-ţi trudite, iscodeşte-mi ochii de tristeţe
eu îţi voi cuprinde-obrajii aspri, sărutîndu-ţi fruntea cu blîndeţe
“Nu sunt tristă”, îţi voi spune-n şoaptă
“Nu sunt tristă, azi îmi este bine.”
Leagănă-mă pînă ai să pleci…
tu nu ştii cît mi-a fost dor de tine.

* poza de pe pinterest

Fata de coriandru

M-am trezind gîngurind trei cuvinte..."fata de coriandru". Le purtasem dintr-un vis adînc, în care mă rostogolisem spre zori, şi pe care acum nu îl mai pot reculege din lumina zilei.

Fata de coriandru...

The Agony and the Ecstasy by Irving Stone

Pîna azi, îmi stă printre pozele de pe desktop poza trimisă de Ion făcută în una din primele seri după noua achiziţie fotografică. În poză Viorel, citind o carte groasă. Cîteva săptămîni mai tîrziu Viorel venise să mă viziteze în Londra, sub braţ, aceeaşi carte groasă. I-au mai rămas cîteva zeci de pagini, şi nu putuse renunţa la carte pînă nu o consumase. Mi-a recomnadat-o şi mie. Eu eram interesată, cam de cînd mă ţin minte, să învăţ cum se apreciază operele de artă. Voiam (şi mai vreau) să pot intra într-o galerie de artă şi să pot decide între bun şi rău, greu, uşor...impresionant, şi nu chiar. Şi cartea asta, din cîte mi-a spus Viorel, chiar asta face...explică fiecare operă a lui Michelangelo, rînd pe rînd, an cu an, fir-a-păr...cum se creează o sculptură, o frescă...şi cel mai important, nu e o ficţiune. Deşi redată foarte artistic, să nu mă mişc, dacă nu am rîs cu poftă de multe ori citind replicile sarcastice ale lui Michelangelo...e o carte ce cultivează.

Cartea e tare tare bunişoară. Să nu vă sperie distanţa dintre cele două pagini de copertă. Se citeşte gustos şi util, mai ales pentru cei pasionaţi de artă sau care vor sa afle un pic mai mult despre Florenţa Renaşterii, familia Medici, Basilica de la Roma, capela Sistină..şi în primul rînd viaţa şi operele de artă ale lui Michelangelo (M).

Nu ştiam mare treabă despre M. Văzusem Pieta şi Geneza la Vatican...şi pe David undeva pe internet, dar cam aici se terminau cunoştinţele mele.

Autorul cărţii, Irving Stone, a petrecut 6 ani în Italia, a citit mii de manuscrise, cărţi, biografii...pentru a reda frumos şi sper eu nedestorsionat viaţa unui maestru.

M nu a fost doar un artist talentat şi celebru, el a fost şi un om care descoperise de copil unde-i zace inima, în ce piatră. Pe lîngă hărnicia lui (obişnuia să lucreze de la primele raze pînă în pîntecul nopţii), era foarte direct, principial, încrezut pîna la dîrzenie (primul său învăţător, Ghirladaio, îl plătea pe taică lui M ca astă să vină la lecţii, cînd de fapt se cuvenea ca şi în vremurile noastre să plătească elevul). Era şi introvert, nu-i plăceau petrecerile, bordelurile (iubise 3 femei în cei aproape 90 de ani ai săi, ceea ce pentru un artist renumit şi neînsurat, zic eu că e admirabil de puţin).

Fiecare operă a sa, mai ales sculpturile, e o plămădire de dragoste...de viaţă. Acum nu mai privesc nicio sculptură la fel. Dar mai ales pe ale lui vreau să le văd...vreau să-l văd pe David în momentul deciziei, vreau să mai privesc o data Pieta, să-l văd pe Isus, să-i caut chipul iezuit, să mă odihnesc între faldurile Mariei şi vă o caut pe mama din ea...vreau să merg în Florenţa, şi Roma.

O carte ce învaţă şi inspiră...

9

hotel şi altele..

uneori, din nişte plămîni însetaţi de aer, cînt...sau pur şi simplu, ascult muzică uneori. Şi atunci îmi pare că trăiesc...conştient.
----------------------------------------
Am trăit azi. M-am trezit în braţele calde ale dimineţii, îndestulată de somn şi pernă. Am hoinărit prin Britsh Musem mai mult de o jumătate de zi, singurică sau în compania ghizilor...am cunoscut lutăria din Asia Mijlocie...şi Imperiul Asirian...apoi m-am lipit de cartea mea despre Michelangelo într-o cafenea încălzindu-mă de sticla unei ceşti de ceai de romaniţă...

----------------------------------------
Se apropie minutul cînd trebuie să decid...şi de ce pare cea mai grea decizie din viaţa mea? Oare de unde voi scrie pe blog în luna lui mai...oare voi mai scrie?

şi pescăruşii cred în Dumnezeu

Dacă am avea o barcă, am lua-o de zgardă şi ne-am plimba pe apă. Am lua o carte cu poezii, am lua o plapumă pe care am arunca-o peste umeri..şi am citi cu glas tare poezii, jucîndu-ne cu vocile...făcînd teatru..pîna la lacrimi încît să încremenească şi undele de atîta emoţie. Şi undeva departe, să ţipe un pescăruş...atît de îndepărtat să-i fie glasul, atît de trist...încît să ne oprim din emoţia noastră şi să ascultăm ecoul glasului lui dizolvîdu-se în apa de sub noi, lovindu-ne vîslele...

şi pescăruşii au un Dumnezeu, altfel nu ar urma atît de pios zborul de-asupra mării...şi Luna crede în Dumnezeu, altfel nu ar răsări în fiecare seară...şi noaptea îl are pe Dumnezeu, altfel nu şi-ar acoperi pletele negre cu atîtea stele...seară de seară, veşnicie de veşnicie...şi pomul care stă neclintit în voia Domnului, şi leul de o religiozitate carnivoră, şi ploaie care cade de sus în jos, şi pămîntul care naşte roadă, şi apa care ne poartă barca...

şi noi, atunci cînd suntem fericiţi.