oameni şterşi

e o fărîmă de gînd pe care o trosnesc între sprîncene cînd se întîmplă să descopăr cum unii oameni se dezleagă de alţi oameni din viaţa lor şi dintr-odată o jumătate din istoria lor pe facebook dispare. Dispar poze...vacanţe aparent frumoase, îmbrăţişări şi săruturi...poze de cuplu care au fost "aplaudate" cîndva de o întreagă comunitate de "friends"...E hazliu cînd dintr-un teanc de album al celor doi undeva la mare...rămîne cîte o poză răzleaţă cu el sau ea, că e totuşi reuşită poza...se văd bine picioarele lungi sau muşchii răscopţi...de ce nu?

Nu, eu nu critic. Eu nu ştiu cum e corect. Dar eu ştiu că trecutul nu se şterge cu radiera, şi ascunzînd porţiuni de trecut din viaţa noastră, ne ruşinăm de noi înşine...e ca şi cum ne-am acoperi o bucată de nas cu batista...şi am pretinde că acolo nu este nimic...şi de fapt, nici nu am avut vreodată nas.

E totuşi timpul pe care l-am petrecut cu cineva, sunt clipe care au fost binecuvîntate cîndva, în tot acest răstimp noi am crescut şi am învăţat să ne descoperim...pînă am descoperit că nu-i mai vrem sau ei nu ne mai vor...şi e natural să ne dăm drumul...

aceşti oameni la "perfectul compus" din viaţa noastră...au fost parte din noi cîndva, e un act de autonegare să ne prefacem că nu au existat...

sau cel puţin asta e părerea mea mică.

Sonet de iarnă

A intrat obosit precum o iarnă înzăpezită...uşa scîrţîise de frig ca un schelălăit de cîine din urma lui. Îşi scoase fesul cu o mînă, pe cealaltă şi-o trecuse peste genele ninse..şi se opri în prag. 

Focul mocnea în voie, rugumînd mici aşchii de pin ce trosneau în lumini mici. Ea stătea în faţa focului, răscolind jucării de brad într-o cutie de carton. Îl privise nedumerită, plecase acum jumătate de oră...şi revenise...

Stătea aşa înţepenit la uşă, cu bocancii lăsînd şiroare de apă, cu mîinile îngheţate...

Nici ea nu se clinti, nu îl întrebă nimic, nu îl invită se se descalţe. Coborî privirile în cutie de carton şi porni să rînduiască jucăriile mai departe.

 - Tu crezi că eu ar trebui să ştiu cînd e acel moment? 

Ea nu se pricepuse despre ce vorbea el, dar îl lăsă să continue.

- Şi dacă acel moment e acum, dar eu nu ştiu despre asta? S-ar putea să treacă pe lîngă mine fără ca să-l recunosc? De ce bărbatul trebuie să ştie cînd e acel moment?

Ea îi descheie paltonul, îl desfăşură de fularul gros...se lipi de pieptul lui rece...

- Acum e timpul să împodobim bradul, iar toate celelalte au un timp al lor.

p.s. de ce mi-e atît de dor de iarnă în plină vară? ce senzaţie stranie, să îţi fie dor de ceva ce simţi că se va întîmpla în viitor..

Tu m-ai învăţat

* A se citi pe muzica sub care a fost scris:

Tu m-ai învăţat că dragostea nu are hotare, nici vămi nu are, nici limite de viteză sau altitudine. 

Tu m-ai învăţat că dragostea poate aştepta zile, luni şi ani...şi în tot acest răstimp ea speră şi luptă. Şi lupta ei e frumoasă, căci ea răscoleşte colinele sufletului şi dăruieşte ce e mai frumos în noi celuilalt. Tu m-ai în învăţat că dragostea e darnică, e plină de imaginţie, e romantică.... E plină de mister şi intimitate, de simboluri..

Tu m-ai învăţat că dragostea le înfruntă pe toate, le poate pe toate...dragostea poate zbura, înota, răscoli avioane şi aeroporturi, trăi printre străini, suferi printre cei apropiaţi, evada spre o altă lume, dormi în trenuri sau pe plaje...dragostea le poate pe toate, ea le înţelege pe toate, le înfruntă pe toate...şi e fericită.

Tu m-ai învăţat că dragostea doare, că dragostea poate minţi, tu m-ai învăţat că doi oameni se pot plictisi în doi. Tu m-ai învăţat să mă aştept la puţin, la şi mai puţin, şi mai puţin...să mă aştept la nimic. Să nu mai aştept nimic. Tu m-ai învăţat să plîng. Tu m-ai învăţat să iert. Tu m-ai învăţat că pot ierta ce am crezut că nu se iartă, tu m-ai învăţat că încrederea rănită se cicatrizează foarte greu, tu m-ai învăţat să îţi permit să mă răneşti, dar tot tu m-ai învăţat să-mi oblojesc aceste răni, să nu mai sper nimic, să nu mai cer nimic.

Tu m-ai învăţat să fiu puternică, tu m-ai învăţat să mă respect, tu m-ai învăţat să ştiu ce vreau de la viaţă, tu m-ai învăţat să trăiesc fără de tine, tu m-ai învăţat să-mi fie vesel cînd altcineva, nu tu, spune glume...tu m-ai învăţat să mă simt frumoasă chiar dacă tu ai uitat demult despre asta, tu m-ai învăţat să învăţ să fiu fără tine...şi să fiu fericită...

Tu m-ai învăţat că dragostea e fără hotar, vamă, paşaport, limită de viteză sau altitudine...dar tot tu m-ai învăţat că dragostea expiră dacă e neglijată, dacă nu mai are principii sau valori în care să se regăsească...

De aş putea alege doar cîteva din toate aceste lecţii, tot pe toate le-aş alege...căci doar aşa învăţăm...trăind.

Rochie de mireasa

Eu niciodată nu mi-am dorit cu dinadinsul rochie de mireasa. Ştiam că va fi rochie, şi nu o pereche de blugi, dar o vroiam simplă de tot...simplă precum liniştea unei mănăstiri. Îmi aduc aminte cînd m-am gîndit pentru prima dată la această simplitate...eram la mănăstirea Căpriana, şi deşi nu cred că voi fi cununată acolo, aşa cum mi-o doream pe vremuri...dar cel puţin, acea simplitate pe care mi-am propus-o, o vreau transpusă peste ani...

Mi-am imaginat-o lungă, cu mîneci scurte, cu talie înaltă, de o mătase fină ca firul de păianjen...dar nu prea lungă, aşa..comod de lungă...să o pot purta şi după nuntă cînd mi se va face dor de emoţiile trăite, sau voi fi năpădită de vreo amintire sau vreo nostalgie....sau voi dori să sărbătoresc o altă nuntă (mă refer desigur la "hîrtie, argint, aur, diamant"..şi cîte mai sunt acolo).

Dar simplitate nu e simplă...

sunt şi eu curioasă cu ce rochie mă voi alege...cînd îi va sosi ceasul.

***

Faţă de Londra nu simt iubire, ataşament, exaltare. Poate un pic de nostalgie uneori, şi mult respect. Îi sunt recunoscătoare că e plină de artă. În toamna asta îmi aduce 3 compozitori excelenţi. Mă simt răsfăţată...în do major.

Septembrie...Yann Tiersen
Octombrie...Hans Zimmer
Decembrie...Danny Elfman

Dacă mi-l aduce pe Thomas Newman de Anul Nou, zău că ar putea să-mi cadă tronc oraşul ăsta...

Şi pentru că Yann Tiersen e primul...Amelie, s"il vous plait

Zmeul

am înnoptat pînă spre dimineaţă pe blog într-una din zilele săptămînii trecute...şi înainte de somn, hotărîsem că nu aştept pîna vor apărea pe lume copiii mei, pînă or creşte şi or învăţa să alerge prin nisip, hăituind un zmeu...pînă atunci mai pot lua eu locul lor...şi mi-am luat zmeu.

Mi-am luat un zmeu. Colorat. Pentru copii 12+. 

L-am aşteptat 2 săptămîni, credeam că vine zburînd la mine...eram nerăbdătoare să-l văd, să-l "deshăm", să-l arunc vîntului, să alerg cu ochii spre soare şi cu tălpile în nisip pînă oi ameţi de atîta joc.

E frumos zmeul meu. L-am zburat în acest weekend pentru prima dată, i l-am dăruit soarelui, mării, vîntului, plajei...şi mie.

Castelul de nisip

Încă se mai presoară nisipul din mine...încă mai cînt a pescăruşi...

Moment

E noapte...pe strada mea licăreşte un singur bec, al meu. Lumina ţîşneşte printre perdelele de in spre negrul cald al nopţii. Pe strada mea se unduieşte o melodie, a mea...şi izvorăşte din acelaşi geam, croindu-şi albie printre aceleaşi perdele de in. Ce fericite trebuie să fie perdelele mele...lumina şi sunetul le pătrund pentru a se strecura prin porii lor în venele verii de afară.

Noaptea a încolţit demult. În casa mea musteşte o linişte...simt cum îmi doarme bătrînica, simt cum dorm bălămălile uşilor, simt cum doarme sticla geamului...doar eu nu dorm, lumina şi muzica.

O, vîntul a venit. L-am auzit undeva între mădularele fagului de la geam. Îmi plac fagii. Ei îşi lasă ramurile vechi ca pe-o piele de şarpe să cadă (literalmente, nu e o metaforă), lăsînd în urma lor scorburi adînci ca nişte umeri fără braţe...acolo se ascund liliecii, în umerii fagilor.

O, zboară un avion. Nu îl văd, dar pot auzi cum pătrunde atmosfera cu motoarele sale imense, lăsînd un huruit obosit din urmă. Aterizează. O, mai sunt oameni care nu dorm la această oră.

Poate mă culc, ce zici? Zic că e timpul...Noapte bună.

p.s. l-am ascultat toată ziua...ne-am făcut fraţi de cruce cu acest cîntec