am înnoptat pînă spre dimineaţă pe blog într-una din zilele săptămînii trecute...şi înainte de somn, hotărîsem că nu aştept pîna vor apărea pe lume copiii mei, pînă or creşte şi or învăţa să alerge prin nisip, hăituind un zmeu...pînă atunci mai pot lua eu locul lor...şi mi-am luat zmeu. Mi-am luat un zmeu. Colorat. Pentru copii 12+. L-am aşteptat 2 săptămîni, credeam că vine zburînd la mine...eram nerăbdătoare să-l văd, să-l "deshăm", să-l arunc vîntului, să alerg cu ochii spre soare şi cu tălpile în nisip pînă oi ameţi de atîta joc. E frumos zmeul meu. L-am zburat în acest weekend pentru prima dată, i l-am dăruit soarelui, mării, vîntului, plajei...şi mie.
E noapte...pe strada mea licăreşte un singur bec, al meu. Lumina ţîşneşte printre perdelele de in spre negrul cald al nopţii. Pe strada mea se unduieşte o melodie, a mea...şi izvorăşte din acelaşi geam, croindu-şi albie printre aceleaşi perdele de in. Ce fericite trebuie să fie perdelele mele...lumina şi sunetul le pătrund pentru a se strecura prin porii lor în venele verii de afară.
Noaptea a încolţit demult. În casa mea musteşte o linişte...simt cum îmi doarme bătrînica, simt cum dorm bălămălile uşilor, simt cum doarme sticla geamului...doar eu nu dorm, lumina şi muzica.
O, vîntul a venit. L-am auzit undeva între mădularele fagului de la geam. Îmi plac fagii. Ei îşi lasă ramurile vechi ca pe-o piele de şarpe să cadă (literalmente, nu e o metaforă), lăsînd în urma lor scorburi adînci ca nişte umeri fără braţe...acolo se ascund liliecii, în umerii fagilor.
O, zboară un avion. Nu îl văd, dar pot auzi cum pătrunde atmosfera cu motoarele sale imense, lăsînd un huruit obosit din urmă. Aterizează. O, mai sunt oameni care nu dorm la această oră.
Poate mă culc, ce zici? Zic că e timpul...Noapte bună.
p.s. l-am ascultat toată ziua...ne-am făcut fraţi de cruce cu acest cîntec
"We're all gonna die. We don't get much say over how or when, but we do get to decide how we're gonna live. So do it. Decide. Is this the life you want to live? Is this the person you want to love? Is this the best you can be? Can you be stronger, kinder, more compassionate...? Decide. Breathe in, breath out. And decide." from Grey's Anatomy
dacă aş crede în metempsihoză, aş crede că am trăit cea mai frumoasă viaţă anume acolo...poate am trăit o mare iubire mii de ani în urmă pe acele meleaguri, poate am fost un rîu ce a şerpuit în acele încheieturi ale pămîntului, sau am fost un muson care cădea nesăţios peste văile ei...sau poate am fost un flaut din care a izvorît dragoste...sau poate am fost o fată simplă şi fericită. E o dorinţă a mea de mic copil să merg în India...e ultima dorinţă din copilărie care mi-a mai rămas..şi azi deşi aş putea cumpăra un bilet la avion...mi-e frică să mă despart de un vis, mi-e frică să nu-l dezamăgesc pe copilul din mine... unul din compozitorii mei contemporani preferaţi...
În Londra mi-e deseori dor de ploaie. Ai crede că sunt sarcastică, dar nu. Ploaie de aici parcă se ruşinează să se arate...vine înfăşurată într-o năframă groasă de nori...şi deseori nu i se mai aude glasul luni întregi. Iar mie mi se făcuse sete de o ploaie glăsuitoare de tunet, să răsune în maţele geamului urletul ei, să trosnească cerul de bubuituri, să umple toată negreaţa nopţii de zarvă. Vroiam de multă vreme o ploaie năprasnică, să se reverse rîuri din cer, iar eu să mă scufund şi mai adînc în pernă la fiecare detonare. Uneori de disperare, îmi puneam căştile în urechi şi ascultam ploaia pe youtube. Ieri a plouat cum scrie cartea, sau cel puţin cum scrie la mine pe blog. Căldura zilei adunase o energie a naturii ce se dezlănţuise peste noapte. Eu lăsasem geamul deschis...şi simţeam cum intră tunetul în casă, printre perdele, printre cearşafuri, pînă în somnul meu dulce...şi se ţesuse de-un vis.
Se făcea că Dumnezeu era într-o livadă de mere, undeva la Străşeni, pe lîngă poliţie, Îşi desfăcuse poala largă de la haina sa albă, şi întinzînd mîinile mari peste creştetul pomilor se zorea să culeagă toţi merii bunicii mele. Poala lui se făcea tot mai mare şi mai mare...mai mare şi mai mare...pînă cînd nu se mai vedeau pomii de sub poala Lui...şi încet se pornise la cer cu roada culeasa. Hop, şi eu de undeva am răsărit, mă uit..Dumnezeu urcă la cer..încetişor. Dintr-odată am scrutat livada şi merele din care noi nu am reuşit a ne înfrupta şi cu un glas pe jumătate supărat, pe jumătate trist îi strig: - Chiar nici un măr nu ai lăsat, Doamne? El nu s-a aşteptat la atîta nepoliteţe şi dintr-o stîngăcie Dumnezeiască...a scăpat un colţ de poala...şi toate merele...grele, mălăieţe mi-au căzut peste cap ca un tunet....care mai răsuna cînd am deschis ochii. Cămara mi se umpluse de lumină, dar nu era Dumnezeu, ci 3000 de fulgere...precum au spus cei de la BBC azi dimineaţă. Iată de unde vine tunetul... p.s. un cîntecel pe care îl ascult cît scriu acest post. Apropo, Elfman vine în Londra în decembrie ;)
De cîteva zile sunt tentată să-mi redenumesc blogul, de parcă aş vrea să-l dezbrac de straiele vechi şi să-l îmbrac într-o rochie nouă. Dar mai mult decît o procedură cosmetică, e acest concept pe care îl rugum de ceva timp despre viaţă, care mă inspiră la lucruri noi în viaţa mea. Şi totuşi, numele blogului meu nu se va schimba, aşa precum nu poţi schimba numele unui om. Trebuie să fie măcar cîteva repere solide în viaţa fiecărui om care nu se schimbă niciodată, pînă la moarte. E nevoie de ele pentru ca atunci cînd ne pierdem să ne putem regăsi. Pentru mine e o integritate să pot conta pe faptul că pînă la sfîrşitul vieţii mele culoarea mea preferată va fi galben şi pasărea mea preferată va rămîne pescăruşul. Nişte nimicuri, la prima vedere, dar pentru mine e important să ştiu că oricîţi ani nu ar trece, cîte războaie nu aş purta, cîte bucurii nu aş creşte sub coaste, cîte vînturi nu m-ar bate...sunt lucruri care nu se schimbă în fiinţa mea mică. Eu ştiu că oricîtă muzică bună nu aş asculta, sufletul meu va tresări la auzul sitarei...ca o chemare genetică. Eu ştiu cîte nopţi frumoase nu aş trăi, dimineţile devreme vor fi preferatele mele...eu ştiu cîte fructe coapte nu aş avea la îndemînă, voi sări la vederea unor zarzări verzi...şi voi fi tentată să fur cireşe abia coapte din grădina altor oameni...pentru că aşa făceam în copilărie. Sunt foarte puţine lucruri în noi care nu se schimbă pe parcursul vieţii, şi care pentru mine sunt scumpe, căci ele îmi mărturisesc cine sunt eu... numele blogului meu fiind unul din ele...
Eu am această credinţă a mea că vieţile noastre de copil par mai lungi pentru că în copilărie sunt atîtea lucruri pe care le facem pentru prima dată. Lucrurile, poate mici şi neînsemnate, sunt interesante...pentru că dezvăluie o nouă dimensiune a realităţii noastre...cînd eram mici, aproape mai toate ne erau noi...gumele de mestecat, îngheţata, sania, televizorul, limbile străine (mult timp eram nedumerită cum de mama mea ştie atîtea limbi, încît să deosebească chineza de franceză, de spaniolă, de italiană..)...primul sărut (căruia şi acum îi simt gustul cînd închid ochii), prima dragoste, prima călătorie cu avionul, primul telefon...
Cu anii, ni se zdreleşte receptivitatea de copil, e şi normal..ce să mai vorbim, suntem oameni maturi, care am încercat multe şi de toate. Nu ne mai amuză o vacă pe deal, nici un avion zburînd de-asupra creştetului. (Şi totuşi ar fi frumos să oftez a mirare la fiecare avion pe care l-aş vedea...cum nu trăiesc departe de Heathrow aş fi învăluită la fiecare minut de extaz..de-ar fi să fie ca în copilărie). Şi totuşi, cît de mari, sau bătrîni, sau umblaţi nu am fi...fiecare zi, poate aduce un mic nou..pe care nu l-am făcut niciodată în viaţă.
Plecăciuni lui Dabija. Încă ţin strîns cartea în mîini. Sunt în mijloc de taiga, asist la cea mai frumoasă nuntă...nunta lui Mihai Ulmu şi a Măriei Răzeşu. Pe lîngă dimensiunea istorică pe care o încape romanul, povestind despre lagărele de concentrare şi absurdul regimului stalinist: "[...] dacă Dumnezeu refuză în următoarele luni, pîna la congresul ordinar al partidului, să se înscrie în partidul comunist, el va fi lichidat.[...]"; pe lîngă acel sentiment plăcut pe care îl trăieşti cînd citeşti nume precum Orhei şi Nistru prin carte, pe lîngă frumoooaasele comparaţii şi figuri de stil, pe care le vezi, le simţi, le auzi....pe lîngă toate astea, asist la o iubire ce trece prin trenuri, mări, deţinuţi, munţi şi Siberii pentru a fi împreună. Citind despre iubirea lor, atît de curată şi simplă...mă umplu de gol, de care sunt deja umplută, dar pe care nu le conştientizez. Eu voi reveni cu fragmente şi gînduri din şi despre carte. E prea frumoasă. E una dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii noastre, părerea mea mică.
De scris nu am scris, dar de citit am citit. Primăvara asta nu a trecut analfabetă pe lîngă mine. După ultima carte menţionată aici pe blog, despre Michelangelo, am mai citit 3 cărţi. Toate self-development. Aşa m-a prins primăvara dornică de a-mi îmbunătăţi verbalitatea "Talk like Ted" şi nişte "clasică" de Dale Carnegie. "Talk like Ted" de Carmine Gallo De recent, de cînd m-am prins că de fiecare dată cînd cineva îmi recomandă o carte întreb: "Dar cine e autorul? Ce şcoală/experienţă are? Da' de ce morojel el/ea e expert în domeniu? Da' ce mai spune lumea despre carte şi autor?", la care eu nu întotdeauna dau un răspuns cînd aleg o carte de pe poliţa unei librării...păi, de atunci am învăţat să am aceste răspunsuri la cărţile pe care le citesc eu. Carmine este un american specialist în ştiinţele comunicării, columnist la Forbes şi alte ziare cunoscute din SUA, autor a cîteva ţări (printre care The Presentation Secrets of Steve Jobs) care aparent s-au vîndut bine, tot el consultant la companii precum Coca-Cola, Cisco, SanDisk, Phizer, etc. Bun, nu? Cartea e o sinteză a Ted-ului...e o analiză a cîtorva speech-uri foarte bune. Consistenţă intrinsecă...aşa, slăbuţ. Dar pentru o fire curioasă, care priveşte Ted-urile la care se referă autorul, e un munte de învăţăminte. Să-i dau un 6. _________________ Acum Carnegie. Asta e iubirea mea din copilărie. Cum spune bunul meu prieten David - aceste cărţi trebuie să fie în casa fiecărui om, precum Biblia. Dale Carnegie scrie foarte interesant, cuvintele curg, foloseşte multe vizualizări care fac lectura uşoară. El dintotdeauna a vrut să fie scriitor, dar din careva motive, scrierea lui de cărţi ficţiunea nu a fost o etapă reuşită. Cele două cărţi pe care le-am citit sunt, din nou, sinteze bazate de sute de cărţi (cred că undeva menţionează cîte exact), şi multe exemple practice din viaţa studenţilor lui. Prima carte "How to stop worrying and start living" am citit cînd eram în Franţa, în CAS. E clar, da? Poate nu pentru toţi. Bună, bună...nota 9. Dacă era mai lungă îi puneam un 10, dar cele 200 de pagini nu sunt destule. A doua carte e "How to win friends and influence people" - o recitesc. Practică, multe exemple, din viaţa oamenilor iluştri şi mai puţin, din sfere precum business, dar şi mediu casnic...Nota 9.5. Eu zece de obicei dau cărţilor care ma fac să plîng. cam, aşa a fost primăvara. Acum am revenit la literatura noastră, simt că mă uită cuvintele româneşti, aşa ca trebuie să fac "Tema pentru acasă" de N. Dabija. Lectură frumoasă... eu
