Salutation to the dawn

azi e Duminică, cu toate acestea am mers la birou. Şi privind peste geamul larg, întristată de singurătatea mea din oficiu, am observat că se vestejesc cireşii...iar eu nici nu i-am prins înflorind.

endless summer

pentru că mi-e drag..

here it is

despre linişte

însetată de linişte şi somn, am crezut că e timpul de clădit casa în care să cresc liniştea. Pîn' în seara asta, cînd pe la o oră a liniştii, am ieşit din clădirea pustie şi m-a întîmpinat chiar ea, liniştea. Venise singurică, purtînd straie de vînt şi ploaie. Am dus-o la hotel căci casă nu am. Pe drum am mers soldăţeşte, ea cu dreptul, eu cu dreptul..eu am tăcut o vorbă, ea a tăcut o vorbă...eu căram trei valize...ea şuiera vînt. Am intrat în hotel neobservate, mai ales ea...

de aş fi avut casă, m-ar fi apăsat şi mai mult prezenţa ei...căci aş fi împărţit cu ea totul...de la muzica de pian, pînă la o mîncare pe care ea nu ar putea-o digera...de la un film trist pînă la o glumă pe care aş fi împărţit-o tot cu ea.

azi nu vă am, dar mi-e gîndul la voi de fiecare dată cînd scriu un cuvînt pe acest blog. Ştiu că odată vom trăi într-o casă, şi vom merge pe drum de mînă, şi vom face baloane de săpun, şi vă voi cînta vouă, şi mîncare în două cu dragoste vă voi găti, şi vom privi desene animate şi filme, şi nu vom mai merge la hotel, ci vom avea căsuţa noastră...şi liniştea nu va mai fi singurătatea...şi voi veţi fi liniştea mea, dar azi nu vă am...şi azi mi-e tristă pînă şi liniştea..

Ultima fila...FMP Graduation

13 Februarie 2014...Londra

Am ajuns

Am ajuns. Am ajuns din drum, din avioane, din gazde şi hoteluri...am ajuns să vreau să mă opresc, să vreau un colţ de casă al meu, unde să-mi găsesc întotdeauna cînd îmi doresc pianul...un perete pe care să stea fata roşie, o faţă de pernă pe care să fie desenat cerul, o adresă care să fie a mea.

Poate am obosit, poate sunt anii, poate sunt instincte...şi pînă la urmă nu contează ce e. Acest capitol pe care l-am deschis in vara anului 2011 se încheie aici. În 7 zile încep un altul.

un vis

mi se întîmplă deseori să visez straniu...azi am visat că în ograda bunicii mele după chindii şi pînă dimineaţa era o magie care prefăcea toate vietăţile în oameni..cîinele nostru Rici era un vlăjgan înalt, grăsuţ, cu nasul murdar...şi deşi preschimbat în om, îşi scutura părul (capul) aşa cum numai un cîine cu blana udă o face...alerga după fete (care cred că erau pisici) şi uneori muşca în gol ..o privelişte un pic copleşitoare pînă te obişnuieşti..cu un om-cîine

Dar cel mai straşnic om dintre toţi era un bondar...vîjîitul căruia se auzea de departe...rău, urît şi ostil...îmi provoca acea senzaţie imensăde frică într-un vis...cînd vrei să fugi şi picioarele nu te ascultă..

ok, mă opresc aici...m-am trezit cu un gînd care ar putea fi la fel de straniu precum visul meu..oamenii sunt cei mai frumoşi..şi cei mai urîţi..dintre toate vietăţile pămîntului.

colecţia unei nopţi de martie

am lăsat ogorul să crească ogari
nici frunzele nu mai ruginesc aici de pustiu
nici vîntul nu mai are de ce se poticni
simt un larg de mare care mă zbuciumă
de liniştea pe care o presimt
ca valul spart de capul unei stînci
risipit, împrăştiat în mii de muguri mici de apă
ce nu mai au glasul mării
şi cuminţi se netezesc de-asupra ei

geme oboseala în oasele mele
niciun sentiment nu mai tresare la ora asta
e prea tîrziu uneori şi pentru cele mai sfinte podoabe ale sufletului

de asta încape loc pentru un delir nocturn...după 3 săptămîni de neom
azi mă plimb singurică prin parcul blogului meu
şi tot ce vreau e să-mi găsesc un locşor mai moale
să adorm, pe un colţ de iarbă
sub muzica asta sublimă

să-mi cînte dragoste...pînă dimineaţă