Unme me

dimineţi apuse răsar de sub cuta amintirilor, vin însăilate într-un cîntec demult consumat, un cîntec de cîteva secunde...şi vocile care-l fredonau, au apus şi ele în sfîrtecul unei nopţi. Unde au plecat toţi? Şi cum de s-a amărît noapte asta...şi cum de nu s-a amărît şi ziua, au întrebat florile. Şi păsările care pînă azi purtau zările în zbor, ele unde au plecat? Unde eşti, zîmbetul meu? În ce cuvînt te-am pierdut? În ce vers mi te-am însăilat?

Şi doar munţii au rămas, goi, neclintiţi ca o decizie...au rămas pe loc.