Iluzia amintirilor

Mi s-a întîmplat să port în sîn amintiri în care s-a coagulat o viaţă din mine. Scumpe precum îmi sunt mădularele, scumpe îmi erau gîndurile care mă uneau de o amintire tot mai batrînă. Şi precum aş ţine o rugăciune în palme, aşa revin eu imaginar la unele întîmplări din viaţa mea care includ cel puţin un alt om...şi mă gîndesc drag şi cuminte la ce s-a întîmplat între noi. Uneori, lucruri foarte mici, foarte mărunte au fisurat adînc trăirea mea de altă dată şi au rămas împlîntate în inima mea. Şi eu privind gaura din sufletul meu, care a devenit o apoteoză, am amăgitoarea iluzie...că aceeaşi amintire e păstrată cu drag la capătul celalt al trăirii, de celălalt om. 

Amintirile nu sunt o experienţă comună din păcate, sau din fericire, nu mai ştiu. Amintirea mea nu va fi şi amintirea ta...şi chiar dacă va fi, intensitatea pe care o simt eu şi importanţa pe care o dau eu unui fapt nu se va oglindi la fel în inima altcuiva.

De asta, revenind în gînd la un trecut în comun, de fapt revin la amintirea mea, revin la ce am trăit eu, la ce am simţit eu, la ce am ales eu să fie amintire...

Iar celălalt om poate demult a uitat icoana ta...şi poate, foarte probabil, are alte icoane...despre care tu nu ştii. 

Incongruent Hobbit (or the malice of famous actors and modern music)

"[...]

If this is to end in fire

Then we shall all burn together

Watch the flames climb high into the night

Calling out father, stand by and we will

Watch the flames burn auburn on the mountain side [...]"

An absolutely gorgeous and infectious hooks galore soundtrack. I have been listening to it for the past couple of days and I find the voice, the pounding guitar beat, the echoes of the humble choir entwined superbly. If you have not listened to it yet, you can find it here:

I find it perfect as a solo song. Or, it could perfectly fit into a contemporary plot featuring a male character between 25-35 years old...either pursuing a heart or a career. The masculine voice crooning is too arousing and individualistic for a fantasy movie about dwarfs. This sensual voice does not belong to a song about dragons. Or at least, I cannot fancy a dragon when I hear his voice.

Also, the instruments. The main instrument of this soundtrack is acoustic guitar (there are some short chorus episodes of cello that I could detect). Guitar is a modern instrument, it has been invented at the end of the 18th century. One does not need to know when the guitar was created in order to feel the modern touch of this song. And it sounds amazing, no doubt. The strumming is clean, decisive and manly. However, the action in the Hobbit takes place between Dawn of Fairies and and the Dominion of Men. There is no chance a guitar can squeeze in those times. Both the movie and the soundtrack are brilliant, but together they accomplish a negative synergy as I feel disconnected from the movie and I cannot relate to the song after watching the Hobbit. I was missing aerophones, the very first instruments that replicate nature, birds, wind, etc.

Another, a slightly poignant moment that I have also experienced during Thor 2 (starring Natalie Portman in the main female role) was to see Evangeline Lilly...She was too familiar (after watching Lost) for an elf. I could not frame her in the Hobbit, her image reminded me of plane crashes, secluded island etc. and every theatrical move of hers in the Hobbit, seemed fake. Surely, not because she is not a good actor, but because being too famous she has already created a modern "image" that cannot be dimmed in 2 hours and framed in an absolutely different context. I personally think fantasy movies should star "fresh" faces with no history to create a realistic story.

This is my very own opinion and feeling and it might not be right, but this is still a point of view. 

Fericirea

Noi nu suntem nefericiţi, noi, pur şi simplu, uităm că suntem.

Şi atunci cînd uit, îmi aduc aminte că fericirea vine în chip de soare cald uneori, alteori ea răsare din parfumul primăverii, din rîndurile unei cărţi, din ochii mamei, din clinchetul unui rîs, din blîndeţea unui cuvînt, din îmbrăţisarea unui prieten. Sau poate ea nici nu vine, poate ea întotdeauna e în noi, împletită genetic în codul nostru...sau despletită. 

Unme me

dimineţi apuse răsar de sub cuta amintirilor, vin însăilate într-un cîntec demult consumat, un cîntec de cîteva secunde...şi vocile care-l fredonau, au apus şi ele în sfîrtecul unei nopţi. Unde au plecat toţi? Şi cum de s-a amărît noapte asta...şi cum de nu s-a amărît şi ziua, au întrebat florile. Şi păsările care pînă azi purtau zările în zbor, ele unde au plecat? Unde eşti, zîmbetul meu? În ce cuvînt te-am pierdut? În ce vers mi te-am însăilat?

Şi doar munţii au rămas, goi, neclintiţi ca o decizie...au rămas pe loc.

The unbearable lightness of being de Milan Kundera -sfîrşit

Am vrut să fiu mai aproape de pămîntul şi oamenii printre care trăiesc de cîteva luni. Am vrut să gust din cărţile lor, din istoria lor, din literatura lor...şi nu m-am încumetat să încep cu Kafka. Dintr-o întîmplare, am ales să încep cu Milan Kundera. Auzeam numele pentru prima data, dar mi-a plăcut cum sună...se ţine minte uşor. Iar cartea pe care am ales-o are o denumire şi mai interesantă..."The unbearable lightness of being" care la mine s-a asociat inexplicabil cu "Eternal sunshine of a spotless mind". I-am atins cotorul de un alb fin, am răscolit-o un pic de pagini...oprindu-mă la descrierea unui parc din Geneva şi a fost să fie prima cartea a Cehiei în biblioteca mea.

E o carte despre oameni nefericiţi. Acţiunea are loc în anii 1968...invazia Rusiei tulbură neliniştea unor oameni deja neliniştiţi. Un doctor, divorţat, se prostituează (aşa numesc eu sex des şi fără niciun fel de responsabilitate, ataşament etc). Se cheamă Tomas. Între timp, în viaţa lui apare un suflet de fată virgin (şi sufletul şi trupul) care fuge din casa maică-sii (o hidoşenie de femeie...). Asta e Tereza. Şi după căsătorie, Tomas se înfruptă cu poftă din păcatul infidelităţii, cu aceeaşi regularitate. Cum spune el, love and love-making are 2 different things. Tereza ştie despre asta. Ştie, dar continuă să sufere din cauza lui lîngă dînsul. Într-o seară, întoarsă de la seriviciu, îl găseşte pe Tomas deja adormit. Blînd, se apleacă şi îi sărută obrazul, şi simte un miros neobişnuit în părul lui. Îl mai miroase de cîteva ori pînă îşi dă seama că e un miros de organe sexuale (de femeie, evident). Cu toate astea...deşi moare puţin cîte puţin, continuă să trăiască lîngă el. 

În paralel, se povesteşte despre Sabina, pictoriţa, una dintre amantele lui Tomas...

E foarte tristă cartea asta...niciun om împlinit pînă unde am ajuns eu acum...dar ma ţine strîns Kundera. Mă ţine strîns pentru că stă de vorbă cu mine. Fiecare capitol e relatat la persoana a treia din perspectiva personajelor...mai mult ca atît, autorul comentează fiecare stranietate, simbol, vis utilizat...

voi veni cu rupturi...

a piano class...

Speech #5, Competent Communication - ToastMasters.

Sol si sol si sol si sol si la si fa si sol si do si so si do si sol si...

-      Stop, what is this? What are you playing?

My piano teacher asked me during a class a couple of months ago.

I used to play piano when I was in school. I had studied piano for 7 years. I completed the entire elementary schooling in Arts and then decided to do Finance. Since then, my life style changed, I started living abroad, traveling a lot so I barely touched the instrument. Two years ago somebody convinced me to buy a keyboard since I travel a piano would be impractical to carry around. I bought a keyboard, printed some piano sheets and realized that my skills got really rusty. I never thought about training again until I came to Prague where I was introduced to a conservatory teacher. We started the classes late September this year.

I loved this new and at the same time old experience of piano classes. It was like in school in terms of discipline, homework and seriousness which I devoted to this training. But unlike school, I could choose the tunes myself. And I chose this piece.

Has anyone watched Pride and Prejudice 2005 release starring Keira Knightley? This is my favorite movie of all times. There is a scene with an absolutely heavenly piece of music called Liz on the top of the world. So as  soon as I started piano classes, this was the tune to be learnt. My piano teacher did not know about this version of the movie, nor did he listen to Marianelli’s masterpiece. But he conceded and I was the happiest.

A couple of classes down the line I was able to read the notes correctly, play both hands at the same time, respect the rhythm and the main vocal lines. It was around the forth week when this particular class took place:

Sol si sol si sol si sol si la si fa si sol si do si...I continued...

-      No, no, no. What are you playing?

I looked at the notes again as they were rather simple. A first grader could play this passage. One hand is playing a repetition of sounds. This is not rocket science. However, I took a closer look at the notes, just in case I was missing a note....

-      What do you see? He asked me again.

-      What do you mean what do I see? I see sol si sol si....

-      No...tell me what do you see when you play this passage?

-   Mhm...what do I see? Mhm...this was a difficult question. I wasn't sure if I saw anything at all.

And then he exclaimed:

-      I see waves. Sol si sol si.....do you see them?

-      Hmm...I think so, I said. I might be seeing a morning...the dawn of a beautiful morning.

-      Alright. Let me hear your morning.

And I restarted playing.

As I was approaching the climax, the melody was a torrential flowing towards the head of the piano, where the very high notes are, the music was in a constant crescendo...getting louder and louder...majestic.

Yet, he stopped me again.

-      What did you play this time?

I was silent. I did not really have a story to tell..at least I did not think about it whilst playing.

-      I had my eyes closed all this time trying to see a movie, he said. And this music should be so romantic, breathtaking...and do you know what I saw when you were playing this crescendo passage...I saw a shooting!!! You were killing someone with a shotgun.

Then he stood up, he was singing the music the way he was feeling it and climbing an imaginary mountain...

-      Here, he was pointing at the notes, you climb the mountain. The music flows and so you get higher and higher in your climb and here....in this point, of maximum sound, in this Do, you are at the top of the mountain. You are overlooking the entire world...you can see the entire world beneath you and you are the horizon...you are above everything.....

I was astounded. I looked at him amazed. I knew that he did not see the movie, nor did he listen to this tune prior to meeting me. Yet, it seemed that he understood perfectly Marianelli, the composer of this melody.

I couldn't utter a word. I went to my desk, brought my computer to him. Played the movie, at the scene where this music is interpreted and let him watch how Liz was on a cliff, overlooking the entire world...being the horizon itself.

We started laughing. He did not expect to see the real movie through a sheet of paper. I did not expect music to convey a message so explicitly. 

I have learnt that notes are like mere words. Played carelessly they produce sound which is meaningless. Played rightly, music can transfer our thoughts and imagination just like a novel to the listener. Next time, you go to a concert or listen to a tune on YouTube, close your eyes and enjoy the movie.Hopefully, it is going to be a beautiful story behind.

Un cîntec, tot din rai

Ce vînat muzical am mai făcut în această săptămînă...cîntecelul ăsta e o iubire nouă, îl ascult de o săptămînă şi nu mă pot sătura. De obicei, prefer melodiile mai îngîndurate, ăsta e soare...arde. Îmi place vocea subtilă...îmi place tot cîntecul.

audiţie frumoasă!

Ciuboţelele năzdrăvane (Partea 2)

Dis-de-dimineață, m-am trezit ca o svîrlugă, nerăbdătoare să merg la școală în ciubote noi. După toată rutina matinală, cu ghiozdanul cocoțat în spatele meu mic am ieșit în verandă să mă încalț. Ciubotele au dispărut. După geam se vedea cușma de cîrlan a lui bunelu și puteam desluși niște mișcări foarte scurte și repezi pe care le făcea cu mîinile.

Am deschis larg ușa ce se rupse din strînsoarea mea de vîntoaică, și prinzînd-o repede înapoi am lăsat doar o crăpătură mică între caldul casei și gerul de afară:

-          - Bunelu, mata mi-ai luat ciubitele din nou?

-          - Da, amuș ți le dă nenea, le împrospătez oleacă...

-          - Hai, bunelu...e timpul să plec, am zis eu nerăbdătoare.

Am încălțat ciubotele atît de îngrijite încă înainte ca ele să înțeleagă care le e rostul și sarcina și am pășit plină de o glorie copilăroasă în plapuma virgină a zăpezii. Îmi plăcea frigul de afară, era prima încercare a ciuboțelelor mele de a mă apăra de el...și o făceau bine.

Ajunsă în ograda școlii, mi se părea că de la o poștă se poate vedea că am ciubote noi. Chiar mi s-a părut că cîțiva dintre elevi, le-au privit cercetător. Și unele fete deja mă invidiau un pic, sau poate doar mi s-a părut.

Și cu aceste gînduri năprasnice am intrat la prima oră. 

Prima lecție era ora de geografie cu diriginta clasei mele. Lecția începuse absolut obișnuit, ca de obicei, în cabinetul 21 de la etajul 2. Pot închide și acum ochii și văd acel moment cînd mîinile învățoarei răscolesc paginile catalogului pentru a găsi pagina corectă. În acel moment, cît de pregătită nu aș fi, respirația mea se pierde undeva în cavitatea mea abdominală și pentru cîteva secunde stă ascunsă acolo.

Ion a fost trecut la tablă. Eu am privit în jos să-mi mai văd o dată ciubotele. Erau tot acolo.

Ion începuse să povestească despre atmosferă...Mi se păruse că simt un miros tehnic atingîdu-mi nările. Mirosea parcă a bancă proaspăt vopsită.  Apoi și diriginta a notat același lucru în glas:

-          - Miroase a vopsea. Simțiți și voi?

-          - Da, a îngăimat clasa.

-          - Imposibil, s-a revoltat diriginta, să vopsească într-o clasă unde se fac ore! Ne putem intoxica aici.

Și cu aceste cuvinte diriginta a ieșit din clasă.

Tom Cat

Tot zic să scriu despre mîţuca asta şi uit...de vreo cîteva luni GE Money Bank în Praga a lansat o campanie ce promovează un produs financiar - ipoteca. Şi mîţuca asta e literalmente, super star...Billboard-uri cu ea stau cocoţate în tot oraşul, nu mai spun că toată clădirea e plină de mutrişoara asta, şi unde mai pui e că s-a filmat şi într-un spot publicitar pe care eu îl găsesc foarte creativ.

Deoarece e limba cehă, voi descrie ideea principală. Pe scurt, Tom (pisica) are un stăpîn foarte nebun şi aventuros care tîrîie pisica asta peste tot...şi respectiv, Tom e supărat şi obosit de toate aventurile stăpînului său. Stăpînul hotărăşte să ia ipoteca de la GE şi pisica e plină de speranţă, că în sfîrşit toată distracţia va lua sfîrşit precum nu vor mai fi bani (deoarece ipoteca trebuieste achitată). Dar...n-a fost să fie...stăpînul său continuă să se bucure de viaţă..şi Tom..nu are decît să se lamenteze (în zbor).

Ha, mi se pare că am găsit un spot cu subtitre în Engleză :)

Barco Abandonado

Ieri, înainte ca să intru în baie, am lăsat să cînte radio, suficient de tare încît să ajungă şi muzica pînă la apă să se spele. Şi intrînd, m-am rugat în gîndul meu, să nu cumva să cînte vreo melodie prea frumoasă ca să nu trebuiască să ies din baie de dragul ei.

Cîntecul ăsta...a udat podeaua.

În luna februarie vine E. Morricone în Praga...şi cred că mă voi rupe de unde nu aş fi, pentru a-mi dărui fericire...

Interview: High life test (Part 1)

*Următorul post este o ficţiune*

Contractul meu actual expiră în următoarele două luni. Trec prin rîşniţa interviului, o experienţă aproape uitată de mine. Ce e mai interesant e că după ceva timp de concubinaj cu o companie, interviurile ulterioare sunt de un alt calibru. Nu se mai întreabă la ce universitate ai învăţat, nici cum se calculează contribution margin sau cît costă petrolul, etc.

Pînă la interviu mai erau 25 de minute. Aşteptam ora în bucătăria de pe etaj, oglindindu-mă într-o ceaşcă de ceai, stearpă de gînduri. Deodată m-am simţit ţintuită de o privire. Era un bărbat. Înalt. Oacheş. Căuta pe cineva. Apoi, după ce îşi liniştise privirile curioase, întinse mîinile mari spre pliculeţele de ceai, privindu-mă...

- You don't have good taste in teas, s-a încumetat el să mă salute.

tbc...

I finished it!

Greu, tare greu am mai cetit cartea asta... cînd am închis ultima pagină...mi s-a părut că arunc un bulgăre în sicriu. E un pic mai didactică, necesită o foaie şi un pix cînd o citeşti...depănînd regresii şi probabilităţi aplicate evenimentelor zilnice. Şi totuşi îmi plac astfel de cărţi din care furi nu doar cuvinte frumoase, ci şi aplicabilitatea unui adevăr pe care îl poţi utiliza la serviciu sau în viaţa de familie.

Aici am găsit ecuaţia care prezice destinul unui mariaj, aici am cunoscut despre ponderea amintirilor, aici am învăţat despre importanţa de a articula corect şi posibilitatea de a manipula o situaţie prin doar cuvinte. 

Mi-au trebuit aproape 4 luni să o închid. Adevărat că în acest răstimp, am citit pe ascuns alte cărţi..şi am avut momente cînd mai-mai...o dădeam naibii. Dar ce-i principiu, nu-i minciună. Odată începute cărţile se termină.

Un şapte sănătos, cărţulico.

Thinking Fast and Slow by Daniel Kahneman.

E o carte călătoare. Cine o vrea?

Broken strings

un cîntecel mai vechi dar care răsună azi mai nou...

["I tried to forgive but it's not enough

...
and I love you a little less than before..."]