De fiecare dată ca prima dată

Dacă nu am mai zburat şi eu cu avionul...dar fobia de zbor nu o domesticesc prin experienţă, e o frică pe care o resimt la fel de aprig ca prima dată...Puţine lucruri le resimţim ca prima dată după ce obişnuim să le facem în nenumărate rînduri. De ce anume frica e sentimentul ce nu îşi pierde din intensitate?

Azi am făcut zbor lung...oboseala mă scrîntise de membre, iar cartea din poală îmi luă memoria zborului pentru vreo oră...în care nu simţii deloc aerul tăiat de atîta viteză şi zbucium de motor. Cînd îmi dădui seama că peste o oră de vreme în mine nu se clintise niciun nerv..se coborî deasupra mea vreun arhanghel cu următorul gînd: Irina, ai scăpat de teama avioanelor..Să-mi fie de bine că era şi timpul, gîndii eu..

Nu se ridicase bine îngerul de pe creştetul meu pocit de nesomn şi foame că aud ca în gură de şarpe pe tot avionul:

- Ajutor! Ajutor!! Iura!! Nu muri, Iuraaaa!!!!! Ajutor!!!!

Iura era fără simţire, iar deasupra lui femeia îi dădea pumni să-l trezească la viaţă...Nu o puteau linişti nici însoţitorii de bord care erau mai mult preocupaţi să o calmeze pe soaţă decît să-l învie pe Iura, soţul.

Atunci simţii o frică. Femeia striga cît o ţineau plămînii..Nu muri Iura, te rog nu muri..iar eu înlemnisem, simţeam că mi s-au luat picioarele precum mi se iau uneori în unele vise cînd dau să fug de cineva care mă urmăreşte şi parcă nu mai pot mişca niciun muşchi..şi ca peştele pe uscat mă frămînt.

A venit cineva care s-a prezentat ca doctor. Oamenii au muţit toţi pentru a auzi bine ce zice doctorul, nici sugarii nu mai sugeau ţîţă...cînd cineva din sală ţipă: Scoteţi-i limba, se înăduşă!

Pe fruntea mea au răsărit borboane reci de sudoare. În acea clipă voiam atît de tare să fi fost medic încît mi-am rupt unghia inelarului stîng din carne. Mă gîndeam că nu e semn bun că se întîmplă asta acum. Apoi am început a număra copiii din salon. Eu am o idee fixată undeva pe vreun deget de la picior că dacă sunt copii în salon nu se va întîmpla nimic rău căci Domnul se va îndura de nevinovăţia lor. Dar de data asta erau mai mulţi derbedei şi gură cască, bărbaţi care înjurau de Cristos, grijanie şi paşti...şi iar mă gîndeam că nu e semn bun...

Am încercat să-mi bag minţile în carte...poate m-o lua cititul cu tot cu Diana din carte pe undeva pe vreo plajă din Mangalia...Dar cînd dezdoi colţul cărţii unde mă oprisem la pagina...186. Eu m-am născut în 1986...oare să fie vreun semn?, mă gîndii eu iar...

Femeia lui Iura respira prin masca de oxigen...pe Iura îl luaseră undeva în spate.

Vecinul meu comandase un ceai: Aveţi şi miere, vă rog? Miere de albine, nu mere...Da, de pus în ceai. Bine, da-ţi-l şi aşa...

Peste mai puţin de un minut aud lîngă mine: Paştele măsii, rahat de avion!! Cînd am întors capul să văd de ce înjură vecinul meu l-am văzut cu ceaiul pe pantaloni. Mă privi zîmbind de parcă nu s-ar fi opărit numai ce..şi îmi repetă de parcă ar fi crezut că nu l-am auzit bine: Am zis că e rahat de avion, uite ce mai tremură. Şi-mi zîmbi din nou. Mie însă nu mi-a venit deloc a rîde...

îmi auzeau inima cum bate...cu ecou prin urechile înfundate, am început a îngîna rugăciuni precum fac doar atunci cînd sunt în primejdie, citeam fără a înţelege o boabă din cartea de pe braţe...cînd am înţeles că iar mi-e frică..o frică paranoică, o frică de moarte...

- Zburaţi pentru prima dată, domnişoară, da? mă întrebă vecinul meu.
- Da...

Dragostea ca o pereche de pantofi

Dar daca nu-ti mai trebuie dragostea mea..
Daca nu mai ai ce sa faci cu ea.. N-o arunca asa 
Mai bine aseaz-o undeva
Aseaz-o intr-un loc cu multa lume..pe o strada aglomerata
Sau intr-o sala de cinema
Poate o gaseste cineva si-are nevoie de ea...
Aseaz-o undeva, aseaz-o undeva ..daca nu-ti mai trebuie dragostea mea ..

Versuri de la: http://www.versuri.ro/ 

Charlie's Rhapsody

îşi trecuse arătătorul peste chipul lui alb-negru...alunecînd în toate încheieturile de diez. era întuneric în odaie. tălpile goale atingeau duşumeaua rece...pe care se culcase un fir de lună. respiraţia ei îngîna o nelinişte...el nu mai respira deloc...zăcea crispat sub atingerea ei prea lungă...Ea ridică şi a doua mînă agale pe care o plimbă pe tot corpul lui. în odaie intrau picuri de ploaia..ce se stîrnise parcă de atîta aşteptare. Plesnea liniştea între gleznele ei. Degetele ei se legănau ca lianele peste trupul lui încordat...apoi, arcuindu-şi gîtul deasupra lui, îl atinse cu părul lung peste toată coloana care se zburlise de fiori...şi închizînd ochii..se împlîntase în carnea lui..adînc, simţind buricul fiecărui deget...

va urma...

***

Jack: Step up onto the railing. Keep your eyes closed. Don't peek.

Rose: I'm not.

Jack: Hold on, hold on. Do you trust me?

Rose: I trust you.

Jack: Open your eyes.

Rose: I'm flying, Jack!

Cazzo pe parbriz

(Ascultam acest cîntec în căşti cînd toate s-au întîmplat.)

S-a întîmplat în acest februarie..ultimele mele zile în Milano. Precum îmi pierdusem abonamentul pentru transportul public, obişnuiam să mă plimb preţ de jumătate de oră pînă la lucru. Într-o dimineaţă m-am sculat cu fulgi albi şi graşi pe sticla ferestrei...moi se lipeau de geamul cald, luminîndu-mi cămara mică. Fericită de nea am pornit la lucru, păşind pe zăpada fragedă ca sparanghelul..ce scîrţîia sub paşii mei zburlii. Toţi erau fericiţi. Se simţea un fel de bucurie unanimă, ca o sete după o iarnă nehotărită şi timidă...această ninsoare cădea domol şi nu dispărea printre gratiile văgăunelor de canalizare...ci se aşeza în jos ca ninsorile din cărţile poştale. Oamenii păreau să zăbovească, simţind în palmele goale textura fulgilor, copiii aveau pe gurile pline de zîmbet fulgi topiţi, doamnele în vîrstă păşeau elegant la braţul domnilor ce pe vremuri le ghemuiau prin omăt (aşa voiam să cred eu)...şi cu sufletul plin de fulgi..mă legănam şi eu printre ei.

Zăpada se cocoţase pe arbori, pe căciulile ţuguiate, pe umbrelele fricoase, pe poşetele mici, pe semafoarele de lumini, pe capotele şi parbrizele maşinilor parcate..cînd printre genele pline de omăt zării pe parbrizul unei maşini scrijelit C A Z Z O.

(Cazzo - înjurătură în limba italiană însemnînd penis, forma vulgară a cuvîntului)

Dintr-odată magia iernii se risipi printre literele mari ce păreau a se ruşina de goliciunea lor pe acest frig, de urîţenia şi huliganismul pe care involuntar l-au creat. M-am întristat, trecînd pe lîngă scriitura cu pricina..mi-am dat seama că nu toţi oamenii au fost mişcaţi de bunătatea fulgilor ce angelic au căzut peste oraş...şi partea cea mai tristă din acest mic incident...e că poate proprietarul maşinii s-a trezit ca şi mine, cu sufletul plin de lumină la vederea zăpezii...poate ziua lui începuse curat precum acest sfîrşit de iarnă, poate..acel om căuta ciorapi groşi şi mănuşi calde pentru copilul lui ce se silea să iasă afară...şi cînd vor ieşi, bucuria lor va fi zădărnicită de un cuvînt..de prostia unui bezmetic ce a trecut indiferent prin iarnă.

Mă frămînta acel cuvînt şi cred că multora li s-ar fi părut un fleac pînă la urmă. Şi eu înţelegeam că ar fi întristat sau frustrat proprietarul automobilului pe cîteva clipe sau minute...şi apoi ar fi uitat incidentul. Dar eu cred în fericirile şi tristeţile mici...şi de ce atunci cînd am putea elimina o tristeţe mică, atunci cînd ne stă în putere să păzim ochiul prietenului nostru sau urechea lui de o prostie, bîrfă sau alt rid ce i-ar răsări pe chip...de ce să nu o facem? Atunci cînd ne poticnim de mici zvonuri sau aflăm lucruri ce nu pot aduce decît o negură în sufletul celor din jur...de ce să nu tăcem? De ce trebuie să demonstrăm prietenia prin...îţi spun un mare secret, dar să nu spui că ţi-am spus...şi ne place să devenim apropiaţi prin bîrfe şi confesiuni ieftine...confesiuni fără o valoare umană, confesiuni ce nu sunt aducătoare de dragoste ci de durere şi amintiri...

Mi-am dat seama atunci că pentru mine acel cuvînt de pe parbriz..doare mai puţin decît pentru cel căruia îi apaţinea automobilul..şi apoi magia mea a fost întreruptă deja...de ce să o întrerup şi pe a lui...şi cu aceste gînduri am alergat înapoi spre maşina ce încă nu se clintise..am privit din nou cuvîntul trist şi l-am spulberat cu mîna mea...l-am spulberat din văzul altor trecători care poate ca şi mine şi-ar fi oprit mersul vesel şi gîndul bun...poticnindu-se doar pentru o clipă de un cuvînt urît...dar de ce să înnegrim chiar şi o singură clipă din viaţa unui om cînd îl putem păzi de ea prin fluturatul unei mănuşi...?

Prima amintire

Azi depănînd amintiri din copilărie, mi-a revenit pe buzele minții prima mea amintire. Cea mai prima (cît de greșit nu ar suna), cea mai dintîi, deci prima mea amintire. Mama spune că aveam vreun an și 5 luni de pe cînd datează amintirea asta conform calculelor lor cu tata.

Deci se făcea că era o zi de vară (pe atunci eu nu știam, dar acum îmi dau seama că era vară pe cînd în mintea mea se forma primul gînd închegat în memorie) și eu mă tăvăleam în nisip ca un țolic...apoi parcă văd mini-piscina mea de cauciuc albastru, gonflabil nu mai mare decît un lighean în care soarele își bălăcea razele...Plictisită de micimea rezervoarului meu maritim, sau mai degrabă conștientă că am rămas singură pe nisipul larg...priveam printre picioarele lungi ale altor fericiți de plajă să o găsesc pe mama sau tata...și printr-o mișcare dibace James Bond (probabil ca amintirea mea aici s-a descleiat pe undeva) alergam pe mal ca un Usain Bolt aliniindu-mă cu părinții mei ce înotau în largul mării ( la un metru de la mal, simulînd un înot în slow-motion din cîte înțeleg acum)...și aici nu mai țin minte...probabil că am adormit printre picioarele cuiva de atîta osteneală.

Inocenţa iubirilor stinse

Atunci cînd te opinteşti într-o durere, zdrobindu-ţi inima de o dragoste neîmpărtăşită...aduţi aminte de ochii iubitei ...albaştri ca perdeaua unei ploi...şi gîndeşte-te că nu e meritul ei ca are aceşti ochi şi nu e vina ei că ţi-au plăcut atît de rău. Precum nu e vina ei că nu te mai iubeşte. Oamenii în care nu mai pîlpîie dragostea sunt inocenţi. Sunt precum ninsoarea ce a venit...natural. Deşi ţie ţi-e frig, deşi nu se mai mişcă muşchi de viaţă în tine...cum să învinuieşti o ninsoare? E un ciclu al vieţii, al naturii...e o consecinţă a felului în care aţi protejat relaţia, a felului în care aţi petrecut timpul împreună, a felului în care aţi progresat sau regresat împreună...a felului în care v-aţi dezvoltat ca personalităţi...separat. Nu contează a cui vină e, nu despre asta vreau să scriu. Ci despre actul de nevinovăţie a persoanei ce nu mai iubeşte. E foarte important să înţegeţi că mă refer doar la situaţiile cînd dragostea s-a stins şi nu la o situaţie incipientă cînd nu a reuşit să se aprindă.

Dacă ai bătut în toate cămările inimii celuilalt, i-ai dat timp şi gînd bun, şi tot nu a mers...nu mai există nimic, decît durere..e un teren minat ce trebuieşte părăsit de urgenţă pentru a nu stîrni detonaţii cu noroi şi moloz peste un trecut frumos...e important să pleci la timp ca nu cumva să laşi vreun picior sau mînă pe acel teren periculos, rişti să rămîi invalid din milă.

E important să conştientizezi inocenţa neiubirii ( a iubirii stinse) şi nu mă refer deloc ci chiar exclud situaţiile în care persoana respectivă şi-a bătut joc şi a scuipat venin în sufletu-ţi, sau iresponsabil s-a jucat cu inima ta păstrîndu-te de rezervă în cazul în care nu ar mai găsi pe cineva pe potrivă - aici nu scriu despre astfel de nemernicii...ci despre ninsori, ploi şi viforniţe...care uneori vin dacă nu ştim să ne protejăm iubirea...şi nu e vina lor odată ce anotimpul iubirii...e altul.

Losing you - Jack Tinner

Îmi place vocea lui moale, cuvintele atît de dulci, ghitara jucăuşă...să fi fost un pic mai adolescentină...îmi zbura inima din piept. Dar totuşi cît e de frumos mesajul şi interpretarea lui...

There are things in this life I,

Would rather not sacrifice.
You girl I could not live without,
And you know there's no doubt that
All I mind's, losing you.

And I don't mind losing sleep,
Pray the lord my soul to keep.
I'll get plenty of rest when I am dead,
But 'till then wont you share my bed 'cause
All I mind's, losing you
All I mind's, losing you.

And now that I'm losing money,
There's nothing this life owes me.
I've been giving more than I can receive, but for,
For you there is no receipt so,
All I mind's, losing you.
All I mind's, losing you...ohh...

And now that I'm growing old,
Losing teeth and growing more.
Not as handsome as I never was but,
You loved me just because.
All I mind's, losing you.

There are things in this life I,
Would rather not sacrifice.
You girl I can not live without,
And you know there's no doubt that
All I mind's, losing you.
Oh, all I mind's, losing you.
All I mind's, losing you.

Septembrie

Sunt ruginie, dar de tine niciodată

cînd prin venele frunzelor curge soarele
culcîndu-le într-o îmbrățișare de vînt
peste pleoapele moi ale pămîntului

sunt ruginie, dar de tine niciodată

cînd soarele coagulat în globurile strugurilor
miroase a fîn cules și pămînt obosit
strecurat printre palmele tale făcute pîlnie

sunt ruginie, dar de tine niciodată

cînd numai noaptea știe cum se coace bobul de grîu
în pîntecul spicului
iar luna capătă gust de zemos

sunt ruginie, dar de tine niciodată

cînd mă privești printre picăturile reci ale ploii
cu ochii mari și obosiți de septembrie
nu știu unde să mă ascund...și ruginesc,

dar de tine niciodată.

Vintage

Ieri mi-am răscolit valizele pentru a le micşora...uimitor, am renunţat la lucrurile cele mai noi. Am lăsat acasă sau dăruit rochii purtate o singură dată, farduri ce nu au reuşit să-mi preschimbe chipul, coliere ce nu au reuşit să sclipească pe gîtul meu...

Îmi e scump ceasul meu argintiu şi vechi pe care-l ciuruiam în priviri de cîte ori voiam sa fug acasă de la serviciu, ceasul care mi-a vegheat nerăbdarea înfiorătoare cînd inima-mi bătea mai repede decît secundele lui, aşteptarea fiecărui avion, şi fiecare zori de zi...şi fiecare zor de noapte..

Cruciuliţa pe care nu o scot niciodată de la gîtu-mi, mai scumpă decît orice diamant..alături de mine mai mult decît oricine pe acest pămînt. O am demult de la mama...a crescut atît de mult în mine încît acum mi-e frică să o dezleg. Cînd mă trec dureri sau tristeţi, o cuprind cu două degete şi lunec pe suprafaţa ei mică...

ştiu că sunt doar lucruri...dar sunt lucruri ce au amintiri sculptate în istoria lor sau istorii sculptate în viaţa mea..şi uneori avem doar lucruri în viaţa noastră pentru a ne aminti de fericiri sau tristeţi trăite odată..căci oamenii ce ne-au făcut fericiţi sau trişti..mor, dispar sau pleacă...uneori.

Pianiști

Beethoven poate nu place tuturor, dar cred că fiecare tresare sau se infioară de admirație sau neîncredere cînd aude că el a compus muzică fiind surd. Pentru mine e de neconceput cum poți împleti note fără a le auzi armonia...chiar dacă el a rupt picioarele pianului pentru a simți vibrațiile clapelor mai bine..e un miracol oricum.

Următorul video l-am descoperit pe youtube. Autoarea (doar presupun că e o ea după pijamaua roșie) melodiei, tot ea și interpretă afirmă că nu are educație muzicală, că nu știe a citi  note și în general tot ce se iscă sub degetele ei vine din ureche și inimă. Eu am numit-o fata cu mîinile-păianjen.

Fata cu mîinile-păianjen cîntă sublim..muzica ei îmi amintește de concertele lui Rachmaninoff..e paradisiacă. Îmi vine greu să cred că nu a învățat teoria muzicii, măcar și pentru faptul că poziția și amplasarea mîinilor ei e fără cusur..atît de lină și echilibrată e mișcarea ei pe claviatură. Dar vreau să cred în talent..și chiar de ar avea educație muzicală, lauda ei nu ar fi mai mică.

Savurați.

Iris

Dacă ar fi să scriu, aș scrie același lucru..fără rimă doar că.

And I don't want the world to see me
'Cause I don't think that they'd understand
When everything's meant to be broken 
I just want you to know who I am

Lecția de matematică - clasa întîi

Azi cînd l-am întîlnit la opera (Manon de Massenet) după aproape 10 ani...după ce de emoție a trebuit să îi repet numele de cîteva ori pentru a mă asigura că e colegul meu din clasa întîi, cu care stătusem în bancă, care mă trăgea de păr..și care era dureros de deștept....m-a răscolit o amintire.

Eram în clasa întîi, pe la sfîrșit de an. Învățătoarea ne-a propus o problemă un pic mai provocatoare în timpul lecției de matematică. A motivat clasa cu o notă de 10 pentru cel/cea care găsește soluția primul sau prima. Era una dintre acele probleme care se rezolvă cu segmente. Eu eram în banca din rîndul trei. Priveam țintit problema încercînd să mă concentrez, era o problemă puțin distorsionată față de cea rezolvată acasă (cu tata, dar pe care o înțelesesem bine-bine) și aici urma un mic efort...Am început a scrijeli segmente în caietul verde în pătrățele...am luat-o și pe dos și pe față, dar continuam să mă blochez...ceva îmi scăpa, nu reușeam să îi dau de capăt...cînd în banca din spatele meu răsărise răspunsul ca o grindină peste mințile mele fumegînde...De fapt, glasul lui pronunțase soluția foarte calm..de parcă ar fi fost atît de evidentă...

Eu am înțepenit. Chiar și după ce am aflat răspunsul corect...nu îmi dădeam seama cum de o rezolvase. Eram dezamăgită..mă dezamăgisem pe mine însămi, eram și revoltată, dar în același timp plină de respect sau admirație pentru Andrei. Și totuși eu sufeream că nu eram destul de deșteaptă pentru a înțelege cum de o rezolvase...Dintr-odată mă podidiseră lacrimile..stăteam cuminte în banca din rîndul trei..cu capul plecat și ochii uzi de lacrimi..ce îmi șiroiau pe obraji..

- Irina, ce s-a întîmplat? mă întrebase învățătoarea.
- Mă doare burta, dna Învățătoare, am icnit eu...cu nasul în caiet, încercînd să rezolv problema pînă Andrei o fi terminat-o la tablă.

__________________________

În această lună Andrei absolvește facultatea de Matematică la MIT.