De la varză pînă la hangar - Partea II

Nu îmi amintesc de ce anume, dar era o zi foarte ocupată pentru mine..atît de ocupată încît am hotărît să îmi aduc farfuria cu mîncare în faţa calculatorului. Cantina noastră nu e un cuib de Ratatouille, şi în acea zi mai puţin de toate. Am ales nişte orez, nişte carne cu sos, şi ceea ce mi s-a părut mie a fi sfeclă...în final am ieşit cu un prînz angro..pe care încet l-am cărat 2 etaje.

M-am atins de mîncare fără stomac...nu era bun. Şi ceea ce am crezut eu că era sfeclă...s-a adeverit a fi varză roşie..fadă...unde mai pui, că răspîndea o miros acru în tot biroul. Am decis sa duc mîncare de care aproape nu m-am atins ( mai bine aş fi mîncat-o toată), înapoi la cantină...

Ştiţi, pentru mine munca de chelneriţă ar fi o experienţă provocatoare...cred că m-ar concedia din prima zi la cît de stîngace sunt eu..le admir cum jonglează cu farfuriile, eu - una o duc cu greu...Cam astea îmi erau gîndurile cînd coboram încet şi foarte atent cele 2 etaje cu tipsia mea.

Cînd am ajuns la uşa cantinei unde se cuvine să îmi apropii ecusonul de un receptor magnetic pentru a defereca uşa...a răsărit dintr-odată la spatele meu un domn gentil ce a vrut să îmi deschidă uşa probabil şi ...precum în calculul meu echilibristic nu era un domn galant...m-am dezechilibrat peste pantalonii lui...cu toată varza mea...

Dacă să fiu exactă, prînzul meu s-a rostogolit peste uşa mare de sticlă, apoi eu vandamic încercîndu-mi reacţia i-am dat o brîncitură..încit s-a rostogolit şi peste pantalonii domnului...

Ştiţi..momentul ăsta de ruşine..cînd vrei să dispari, să se desfacă pămîntul..şi să te ascunzi ca un struţ undeva...să nu vezi ce dănănaie ai făcut. Eu am început a da din mîini..a bolborosi ceva ce nu era nici desluşit, şi nici nu mai ţin minte în ce limbă o ziceam...ştiu că ziceam..I'M SORRY..I'M SORRY..

şi el sărmanul tot zicea..I'm sorry..

şi eu am mai zis aşa de vreo 7 ori pînă cînd am văzut că lumea începe să iasă din cantină..iar la uşa ei...o gojineaţă pe care să vrei să o ocoleşti..nu aveai cum că era de vreo 1.5 m dacă luăm în calcul şi sosul..şi carnea..şi orezul..De-aş fi mîncat toată mizeria asta...

am alergat după şerveţele..am adus un braţ mare precum aş aduce flori..pe domn l-am lăsat paznic la uşă, să spună oamenilor: Mind the floor.

M-am lăsat în pirostrii şi am început a şterge cu zor podeaua...Între timp oamenii ieşeau din cantină..unii mă priveau cu milă, alţii îşi umflau nările..zicînd printre dinţi..Gross..Disgusting...La care eu ziceam..I did it! De ce o ziceam, nu ştiu...Şerveţelele mele nu au fost de ajuns...am mai rămas dîre unsuroase pe podea, boţuri de orez..Mai urîtă decît toate..uşa cantinei de sticlă..acum roşie cu şiroaie de varză şi sos..

M-am ridicat în picioare, deja mi s-au limpezit creierii de adrenalină, şi chipul de ruşine..mi-am dat seama că moşnegelul meu e lîngă mine..acel domn despre care v-am spus. Ţinea uşile larg deschise şi nu s-a clintit de lîngă mine..Nu aveam grai să-l mulţumesc..nu-l văzisem niciodată pînă atunci, era zvelt, înalt, de vreo 65 de ani...m-am apropiat într-atît încît să îi pot citi numele de pe ecuson..şi foarte vădit am încercat să îi desluşesc numele...La care el a anticipat gestul meu şi a zis..Jeff. 


Iar eu recunoscătoare am răspuns: Thank you, Jeff. I'm very sorry..


va continua...