Câinii orfani

Dacă mi-aş dori un cuţ, nu aş merge să-l cumpăr să-l am cu coada tunsă sau urechile cioplite, cu blană de hermină sau lins-întins, lunguieţ ori altoit în oricare alt mod. L-aş lua de pe drum de undeva, de la vecinii care ar decide şi în acest an să îşi înece ţîncii, un prăpădit, o lepădătură, un vagabond care nu are pe nimeni. Care îndură foame, frig, bătăi, înjurături, împuşcături...

din cauză că e dvorneaşcă,

adică nu are suficientă nobleţe în latrătul lui, nu are acte de identitate, vaccinuri...în schimb are nevoie de un stăpîn.

Eu îi consider pe aceşti cîini simpli şi lepădaţi mult mai inteligenţi decît media pe rase. Îmi par mult mai ataşaţi..şi mai simpli, un pic mai urîţi de la bun început, dar eu nu am nevoie de un cîine foto-model, asa-i?

Ţin minte o dată demult venise la noi la Străşeni o profesoară de limba engleză din US, Miss Cary. Peste un ceva timp o vedeam umblînd cu un căţel mic, roşcovan..oh, de mi-aş aduce aminte cum îl botezase..ceva tot american (o nevoie toată să vezi un vagabond moldovenesc get-beget cu nume importat :))). Şi toţi îi puneau aceeaşi întrebare: " De ce sărmana căţeaua asta v-aţi ales, că e de pe drumuri, poate bolnavă şi la sigur puricoasă...şi cîte şi mai cîte..?" La care ea nedumerită răspundea:" Dar era orfană."