Regretele

Nu le văd rostul. Ne servesc doar pentru a ne tortura gîndurile în ştreanguri de întrebări de genul: '' dar oare cum ar fi fost dacă?'', care vin ca un roi de ţînţari însetat de propria-ţi linişte, te înţeapă bine în moalele minţii, secîndu-te de echilibru, te lasă cu gîndurile distorsionate de scenarii, îţi încalecă imaginaţia pe care o mîna în vieţi care POATE ar fi fost, dar care nu sunt...te lasă cu sufletul în sevraj..şi îţi spun ''pa''...adică ''ne mai întoarcem''.

Chiedo scusa, la mine nu aveţi ce căuta. E un principiu. Simplu.

Să nu credeţi că sunt femeia de fier pe care nu o muşcă ţînţarii, ba da...însă am înţeles că ele, regretele sunt nişte cadavre(vise, dorinţe, scenarii neîmplinite...moarte)...şi tot ce moare şi nu e îngropat...pute. De asta nu le las mai mult de 3 zile, stau la capul lor cu lumînarea, încercînd să înţeleg..unde am greşit, unde m-am pripit, unde am tăcut, unde prea amar am spus-o...şi dacă nu-l mai pot învia din morţi (adică schimba ceva)..îl îngrop. Şi uit. Şi merg mai departe cu desaga mea.

Vreau să fac o mică specificare pentru a exclude eventuale...neclarităţi. Am utilizat cuvîntul regret în această postare pentru situaţiile cînd poate aş fi putut schimba cursul vieţii mele printr-o decizie, printr-un cuvînt sau pas şi nu am făcut-o. Regretele însă care se nasc din cauză că am pricinuit suferinţă cuiva şi ne mustră cugetul pentru asta (le voi numi - remuşcări pentru a face diferenţă) nu sunt acoperite de această postare. Ele nu se uită printr-o meditaţie...dar despre asta în altă postare.

Amantul

Nu a avut răbdare şi a venit să mă vadă pe la ultima pereche chiar la universitate. Nu eram surprinsă, căci o mai făcuse şi anterior...spune că-i sunt dragă luni. Mie însă nu-mi prea place să fiu văzută cu dînsul în public, mă rog chestii de reputaţie...şi-l rog frumos şi dulce ca o femeie vicleană ce sunt să mă aştepte în hol...că am lecţie importantă. Nah, nu ai cui îi spune! S-a aşezat chiar lîngă mine şi mă tot giugiulea pe la ochi...mă înmuiasem pînă-n vîrful unghiilor...şi stăteam aşa buimacă la lecţie, cu-n ochi la profesor şi cu doi la dînsul. A trecut şi ultima lecţie..finalmente! Că intram în pămînt de ruşine şi dragoste(*).

- Ai venit prea devreme, ştii, da?
- Da, ştii că o fac luni...eşti mult mai atrăgătoare cînd încerci să mă respingi. Iar luni o faci cu atîta înverşunare de dimineaţă.
- Ne vedem doar seara şi punctum! Şi cît mai rar!


Am mers la mine, ca întotdeauna. El nu e prea romantic şi am renunţat la cină. Am aruncat nişte resturi ale zilei de ieri în microunde şi ne-am prăbuşit ca doi zmei pe canapea cu cîte-o cană aburindă de ceai...şi ciocolată, şi blog.

Îi acord foarte puţină atenţie lui, şi recunosc, îmi vine foarte greu, dar trebuie să-l zădăr şi atunci pornesc ştirile...nu mă pot concentra suficient, un film- nu am puteri, o carte - nu am prospeţime în ochi. Privesc ceasul, apoi blogul. Apoi ceasul. Ora 1 noaptea. Întind ochii spre pătucul meu...el e acolo, doarme dus...doarme dulce. Acum cred că aş putea să-l mîngîi, şi mă apropii încet de patul cald şi moale...adorm ca un înger în braţele lui, amantului meu de luni- OBOSEALA...

Şi voi aţi crezut că oboseala e ea, da? Nu şi atunci cînd cînd îţi face curte o seară-ntreagă...gîndindu-se doar la pat...

gata..mă ispiteşte rău de tot. Noapte buna.

Plasticul Ucide

Ieri am primit un spam. Dar un spam de calitate, filtrat de o bună prietenă de a mea. Era un prezentare pps despre efectele negative ale plasticului asupra planetei noastre..şi m-am cutremurat. E foarte grav. De asta vă rog să faceţi un scroll rapid, slideurile nu se citesc greu, mai ales că sunt imagini care vorbesc de la sine...

*Nu ştiu cine e autorul slide-urilor, dar cred că nu se supără pentru că le-am făcut publice.

Eu plătesc 4 cenţi pentru fiecare săculeţ care ar putea să sfîrşească în stomacul unui păsări şi am atîtea torbiţe din pînză care stau fără treabă...

Eu renunţ la plastic, tu?

Instinct

Azi s-a întîmplat să trec prin supermarket pentru nişte cumpărături domestice. O fac săptămînal şi am deprins o cursă fixă printre departamente ceea ce-mi economiseşte considerabil timpul, şi banii... uneori.

Deci, la Esselunga(supermarketul la care merg eu de obicei) mă întîmpină coşurile cu fructe şi legume felurite care stau aşa exhibiţionist în culori ce au supt soare. Pac-pac..dacă am poftă mare mă mai sminteşte vreun kil de banane sau poamă, sau cireşe sau ...gata (e prea tîrziu să trag o fugă de bicicletă pînă acolo). Apoi, lactatele, apoi cărnurile, ceai, brutărie, chestii de damă şi acasă. Treaba-i scurtă mai ales cînd nu ai bani.

Dar azi s-a întîmplat să merg la un alt supermarket. Pe ăsta nu-l cunosc bine şi cum rătăceam printre compartimente căutînd ceai verde, m-am aciuat în faţa unui stand plin cu creioane, carioci, pensule şi acuarelă..toate atît de viu colorate, personalizate...pentru fetiţe pinky cu kitty, pentru băieţei - spider man...ochii îmi alergau sălbatic peste o întreagă împărăţie pînă i-am înfipt într-un set imens-imens...cam de-un m2 de creioane. Vă imaginaţi cîte creioane, cîte culori?!

DA! Iată pe ăsta aş vrea să-l cumpăr finuţului meu Vlăduţ! E adevărat că are doar 4 luni, dar..hm..le va folosi pe la 4 ani..oare ce se întîmplă cu creioanele timp de 4 ani? Poate atunci vor fi alţi eroi desenaţi pe creioane şi spider man nu va mai fi in vogă..(nişte gînduri ce treceau prin mine atunci)..şi m-a pocnit.

M-a pocnit o căldură micuţă şi plăcută ca zulufii unui îngeraş...o stare inexprimabilă, instinctuală cred, se cuibărise undeva în piept şi se desprinse într-un zbor prin suflet. A fost pentru prima oară cînd am vrut-o atît de conştient, atît de clar, atît de mult să fiu mamă..să ţin un pumnişor alb în mîna mea pe care l-aş conduce într-un contur de desen...peste căpuceanul căruia m-aş apleca pe înserate în şoapte de poveşti...

Nu vreau să exagerez în simţirea mea. De fapt, cred că toate fetele simt asta, chiar mult mai devreme decît mine..am văzut multe prietene (mai mici decît mine) aprinzîndu-şi ochii la vederea unui muguraş din ăştia, întinzînd mîinile să-i ia în braţe, să se joace cu ei..în timp ce eu îi priveam mai mult cu frică pentru fragilitatea lor. Conştientizam că voi fi şi eu mamă cîndva, dar nu simţisem gustul acestei fericiri...nici acum nu pot spune exact ce simt, dar simt că aş vrea să ajung să cumpăr creioane colorate pentru piciul meu cîndva.

Scrisoare către Isidor

Isidor,

Te-am visat aşa precum te pot visa doar pe tine.

Eram într-o sală imensă, împodobită solemn în spiritul unei festivităţi importante în care mişunau zeci de crăiţe care mai de care mai frumoase şi mai rumenite, şi mai parfumate, şi mai coafate. Toate ele se învîrteau în jurul unei mese copioase cu bucate alese, cu tacîmuri aurite, cu ulcioare împărăteşti...şi numai eu nu ştiam cum să mă fac de ajutor, stăteam într-un ungher cuminte şi tăcută, ca un spectator nevăzut. Nu mă vedeam pe mine (că era vis), dar cred că nu-mi strălucea veşmîntul şi nici nu-mi licăreau privirile pentru că nimeni nu mă oberva în acea vîltoare..

Dintr-odată ai apărut tu, ca un zeu în straie albe. Înalt şi trist. Mergeai rar, dar fiecare pas al tău părea a fi un cuvînt, o rugăciune. Toate crăiţele amuţiseră la vederea ta şi nu ştiau ce fel de zîmbet să îmbrace: ispititor, pios, strădalnic sau indiferent..oare ce zîmbet ar fi putut atrage acei doi ochi trişti?

Te-ai apropiat de masa îmbelşugată şi o scrutai cu o privire flămîndă şi însetată..ele ca un roi de albine s-au năpustit peste bucate să te îmbie cu darul hărniciei lor..bucate delicioase, aromate..dar nu ai poftit să guşti din niciuna, nici rom nu ai poftit. Ai mai privit o dată şi încă o dată masa întinsă căutînd ceva anume cu privirea abătută şi amărît ai dat să pleci..cînd deodată m-ai observat.. aşa cum stăteam nevăzută şi speriată în acel colţ. Te-ai apropiat de mine. Simţeam că toate privirile nedumerite s-au îndreptat spre mine...căci ce aveam eu? Se pare că nimic din toată frumuseţea şi nobleţea lor, decît o bucată de pîine pe care mi-ai luat-o recunoscător din palme şi ai dus-o înfometat la gură..

Nu sunt încă nebună de dor, doar de vise.

S.

Recviem

Te aud.

Nu şoaptele-ţi cînd plimbam cromatic degete pe degete, închizînd ochii de plăcere între sincope de parcă mi-ar fi fost frică să nu-ţi scap din strînsoare...

Nu murmurele înăbuşite de degetele mele ce te călcau adînc pe carnea buzelor, iar tu suspinai piano-piano sub trosnetul atingerilor mele despletite în preludiu...

Nu clarul vocii tale cînd te desfătam clasic, sufocîndu-mă în corsetul unei sonate...

Te aud cum te dezlănţui în sunete demente muşcîndu-mă frenetic de degetele desculţe de inele...sorbind sîngele ce-mi ţîşnea de sub unghiile roase. Cerşeam răgaz încleştîndu-mă în acorduri, adîncimea cărora mă odihnea ca răcoarea unei fîntîni..şi apoi mă ridicam smerită ca un abur spre pieptul tău de unde izvorau cele mai splendide sunete ...mă inunda un sentiment zburător atunci, ce mă smulgea din veşmîntul meu mundan, umplîndu-mi plămînii de răcnet, de o libertate singulară, irepetabilă ..şi atunci credeam în Dumnezeu cu toată fiinţa mea căci tu mă înălţai spre El...

19 Septembrie 2008 ziua cînd mă despărţisem de pianul meu Akkord.

Nunta alfabetului

- Şi cum adică, ăsta nu se va căsători?

- Normal că nu. Uite cît de urît e! Uite, ce nas mare şi cîrnos are, sperie pe oricine.

- Mmm..dar uite vecina lui e tot urîtă. Poate îl va plăcea, a? Cum crezi?

- Nu, nu cred. Cred că se vor speria unul de altul. Vai, ce grasă e! Sărmana "i" va rămîne singurică, iar dacă se va căsători cu "B" vor avea copii urîţi căci sunt ambii hidoşi. Mai bine e să îi faci pe toţi frumoşi, aşa se vor îndrăgi unul pe altul şi vor trăi împreună pînă la adînci bătrîneţe..[după o pauză] Cine-i ăsta? E copil orfan?

- Nu, e copilul "t-ului"..

- Şi de ce nu-l ţine de mînuţe atunci? De ce e singurel de capul lui între cuvinte?

- Ăă....a mers să se joace poate.

- Copiii mici se ţin de mînă, cînd vor la joacă cer cratime. Aici nimeni nu a cerut cratime, deci se ţin de mîini. Bine?

- Tu de unde ştii că nu vrea să se joace?

- Ştiu, căci l-am trimis şi eu de mai multe ori la joacă cînd eram mică şi am început a pricepe cînd îi este a juca cu adevărat şi cînd nu. Cu timpul vei întelege şi tu dacă vei asculta atent la ce spune doamna Învăţătoare.

- Eu cred ca ea (doamna Învăţătoare) nu ştie să se joace.

- Poate, dar ea ştie cînd copilul are nevoie să fie îmbrăţişat..şi iată în " biciclet a"... îţi dau cuvîntul meu că vrea să stea de mînuţă.

- Bine atunci... [oftat neîncrezător]. Ce greu e totuşi să scrii, trebuie să am grijă să fie toate literele fericite..

atunci vino

- Şi dacă vreau în braţe să mă iei, să mă ridici pe umerii tăi sus, eu soare-n palme să culeg, iar tu din palme să-l săruţi?

- atunci vino...

- Şi dacă vreau, lipindu-mi spatele de pieptu-ţi ancorat peste-ai mei umeri mici, pe dealul nostru nemişcaţi să stăm ca două raze de apus, rostogolind priviri peste oraşul trist şi liniştile să ne cînte amintiri?

- atunci vino...

- Şi dacă vreau în miez de noapte să mă duci, la umbra unui felinar murind, acorduri de ghitară împletind cu sărutări cu gust de nuci?

- ...

- Şi dacă vreau să mă opreşti din drum, ca pe-un copil năluc în braţele-ţi vînjoase să mă ţii, s-arunci valiza peste şinele de tren, cu tine pe peronul rece să rămîn?..

- ...

- Şi dacă peste ani mă voi întoarce venind pe-acelaşi drum de mii de ori, te voi găsi cu-aceeaşi ochi albaştri, cu-aceleaşi braţe calde, cu-aceleaşi buze mirosind a nuci?