fără somn

s-a lenevit şi somnul, nu are vlagă să mi se urce pînă-n gene şi m-a lăsat în derularea zilei de azi....

uneori mi se face frică să îi cînt profesorului meu, e ca şi cum i-aş deschide vieţi din viaţa mea pe care nu le spun nimănui...pe care le ţin undeva ascunse în vreo venă apusă, care se degajă atunci cînd profesorul meu închide ochii şi îmi spune, cuibărindu-se comod în scaun:

- eu mă duc la film. Tu eşti compozitorul coloanei sonore. Eu voi închide ochii, iar tu să-mi povesteşti filmul...să-l cînţi aşa încît să-l văd şi eu..

şi eu, inconştient, îi povestesc amintiri pe care nici eu nu le mai ţin minte...

şi el tresare din "filmul" meu...oprindu-mă, parcă ruşinat că a asistat la o scenă prea intimă din viaţa mea şi-mi spune:

- opreşte-te...eu nu trebuie să ştiu despre asta (adăugînd ceva ce nu voi expune aici, dar care m-a făcut să schiţez un zîmbet trist...şi să roşesc de jenă că am avut nesăbuiţă să îi "povestesc" lucruri pe care nici nu le mai ştiu).

Night Watch (Rembrandt)

I normally avoid art galleries. I feel very uncomfortable walking in an art gallery, staring at a painting and not being able to connect with it – it makes me feel shallow and void. Now if you multiply this by the number of paintings in a gallery…you can imagine the miserable state of mind when I exit.

People say one does not need knowledge or technical skills to appreciate art. Just unleash your imagination and the magic will happen!

No, this is not enough. 

Our mere eyes cannot distinguish between the difficulty to depict the sun and the muscles of a horse; our mere imagination is not able to discern symbols and history without a context that makes Mona Lisa so mysterious...

One does not have to be a painter, but one has be prepared (read on wiki, online, talk to a knowledgeable friend  etc.) before consuming art.

On Saturday I went to Rijksmuseum in Amsterdam – it is a Dutch national museum dedicated to art and history in Amsterdam and the Netherlands. They have more than 8000 objects, yet I visited it for only one single painting: this painting.

This is The Night Watch by Rembrandt painted in 1642.

Why is it so important? What is so special about it? Do you find it special? Luckily for me, I went with a connoisseur, but had I gone alone…I would have skipped this obscure and apparently gloomy picture.

What you cannot see here is its size…it is a massive painting, as big as a wall. It is big, but not the biggest in the world. 

Could it be painting technique chiaroscuro that was very usual for baroque painting? Possibly…but this bold contrast between light and dark is to be found in most of Rembrandt works. 

What truly intrigued me was the story behind these colors.

This painting was commissioned by a voluntary militia club (hereafter called Rifle club). Rembrandt was very courageous to accept as it was very hard to paint a group of people in one single painting and ensure that everyone is happy with their position, their stance and expression of their face. And the people were quite picky as they have paid 100 guilders per head (which is approx. 1200 in euros – making use of my finance degree J). If somebody was displeased with the work it meant repainting the picture over and over again. The standard format for this kind of painting was aligning everyone in a row so that they could be equally exposed.  But that would have looked very boring and blant. Rembrandt made a very bold decision to depict these policemen in action. Action or motion is what made this picture famous. One has to understand the context of this painting to fully appreciate and understand it.

These were peaceful times for the Netherlands. No wars, no belligerent attacks - so no situations where these brave men could have showcased their courage and bravery. They wanted to be considered heroes. They were craving for some glory so that their families and friends could be proud of them, so that people on the street would respectfully salute them echoing their names…but all they did was gather at night, have a drink, crack a joke and go home towards the morning…with no glory behind.

That’s why they loved this picture. It depicted them in motion getting ready to protect their territory.

The contrast of light makes 3 figures stand out. The captain, the tall man in front wearing black, red and white sash (the symbols of Amsterdam), the lieutenant - wearing some impeccable golden garments and this blond little girl.  The little girl is not a real personage. She is more a mascot, a symbol of the club…you can see that she has got a dead chicken hanging from her belt. The claws are very visible and the claws also being the symbol of this Rifle club and the dead chicken is a symbol of the defeated enemy.

The captain had to be offered the best place and exposure, which you can see: he is in the centre of this motion, his hand as if raising a concern and a call to everyone else. He is like a conductor of an orchestra. He is taller than everybody else, due to this step forward and he is casting a shadow on the beautiful cloths of Lieutenant. Rembrandt also tried to make the Lieutenant shine somehow…so he dressed him up in this glimmering golden outfit. However, in order to confirm one more the power of the captain over everything else…you can see that between the thumb and pointer of the shadow finger there is a lion, the symbol of power and strength that the captain can grasp in his one hand.

Of course, not everybody is as visible and happy with his position. For example, there is a personage here whom you can barely see…and obviously he was unhappy that his friends might doubt his presence in the picture. That’s why Rembrandt painted a shield with all the present names so that there is no uncertainty.

This was a picture of their glory.

This painting is much more complex than my description but I will stop here. And come back to my beginning and stress the importance of being prepared for art. It makes is so much more valuable and enriching. And you don’t have to admire all paintings in an art gallery. Pick one or 2 but make the most out of it and make sure that next time when you here the name of a painting you visited…there is much more to it than a dry memory of its existence.

My prepared speech # 4 from Competent Communication - Toastmaster.

Ciuboţelele năzdrăvane (Partea I)

Tocmai revenită dintr-o incursiune în mica Londra, unde m-a găzduit, ca de obicei, vreun hotel...De cu seară, păşită la etajul meu mă izbise un miros..industrial, să fi fost vopsea, m-am gîndit eu...şi cu gîndul ăsta am mers la culcare. Iar dimineaţa am descoperit o maşinuţă cu perii-rotiţe pentru lustruirea pantofilor...pricina mirosului straniu, un miros care cu mulţi ani în urmă m-a făcut să trag o ruşine soră cu...ruşinea.

Eram în clasa a cincea. Părinţii mei, ca toţi părinţii în căutarea unui trai decent, s-au îndeletnicit cu căratul frunctelor în Ucraina pe timp de vară şi toamnă ca noi, cei doi copii de acasă să avem cu ce merge la şcoală. Îmi aduc aminte că cea mai mare investiţie financiară pe cap de copil să făcea în ajun de întîi septembrie..şi parcă aud cum mama îi spune tatei: "ne trebuiesc cel puţin 500 de lei de fiecare ca să-i gătim de şcoală". Bani mulţi pe atunci. Şi după ce mergeam la "talciok" şi ieşeam de acolo cu caiete, cămăşi şi încălţări, mama şi tata îşi continuau "business-ul", iar noi eram lăsaţi cu bunelu'. Bunelu' meu se învăţase să ne facă terci, să ne controleze tema pentru acasă şi cel mai curajos act din partea bunelului meu a fost să înveţe să-mi împletească gîţa pe care eu nu o puteam mînui în clasa cincea precum era prea lungă. (De-aş avea acum problema asta). Şi în general bunelul meu avea grijă de toate restul.

Într-o seară cînd m-am întors cu frate-miu pe care îl aduceam de la grădiniţă, îl văd pe bunelul cu ciubotele mele nou-nouţe...şlefuindu-le cu o petică. 

- Bunelu, ce faci acolo cu ciubotele mele noi de la talciok?

- Da  iaca, Irica (aşa îmi spune el), le gătesc pentru mîine de şcoală că a dat ninsoarea şi trebui de încălţat mai cald.

- Da-p îs noi, bunelu, de ce le dregi?

- Ei, ştiu eu de ce le dreg - asta e cremă încă de pe timpul războiului, nu trece chicătură de apă prin ea.
- Bun, bunelu...cum spui mata.

Eu pe atunci cred că nu înţelegeam cîţi ani erau de la război...

A doua zi mă scol, şi nerăbdătoare mă gătesc de şcoală căci azi încalţ ciubote noi...

va urma...

Literary Cafes in Prague

This is a prepared #3 speech delivered during TM meeting.

I had a beautiful weekend. Let me say it again. I had a beautiful weekend because I had to prepare a speech for today. It doesn't make sense, right? Normally it is the other way around. This time my speech invited me to some splendid literary Cafes in Prague and by the end of this speech I aim to give some suggestions where you could spend your next beautiful weekend. This information also could serve handy if a friend is visiting.

I visited two literary Cafes in this city: Café Slavia and Café Louvre. A literary café definition was not to be found in the dictionary. So, I created it. A literary Café is a Café where people engage in intellectual activities (such as reading, writing, “toasts mastering”) besides sipping their cup of tea. As such, Paul Patisserie could also qualify. However, the 2 Cafes I will talk about have something in common: they witnessed history in this country. And sometimes they created it.

Both of these cafes are more than 100 years old, they are located in the historical center on Narodni street.

Café Slavia is facing National theater with its large bay windows. For the price of a coffee you could enjoy this mind-blowing view of Prague.

 But let’s get inside…

There is an old style cloakroom. Beautiful atmosphere… The interior is spacious elegantly decorated. The staffs is wearing old-style tailcoats. And there is a grand piano in the middle. They play piano from 5 pm to 11 pm. They have a very rich menu. And I must say their roasted fish fillet with creamy mushroom risotto was delicious. This place welcomed the actors from the National Theatre, its audience during intermissions, politicians and writers. Unfortunately I cannot name many as the names do not tell much to me, but I know that this was the favorite café of Vaclav Havel, the first president of this country, also a playwright and essayist. Another name well-known name is Franz Kafka. So if you want to experience all this, head to Nardoni Street, opposite from the National Theatre.

The second Café that is located just 5 min away from Slavia, away from the bridge, is Café Louvre. To enter the Café one has to ascend a spacious staircase and then again, a cloakroom. I fell in love with pastel pink décor that apparently didn't change much since the times when Einstein as a visiting professor would pop in for a piece of strudel. This café used to have and still does a game room, especially was it famous for Billiards. All the tables were tailor made American products of the most exciting precision. Also, this café was supportive of women’s emancipation… In the 19^th century the cafes were meant for men where they would conduct business and talk arts, whilst the ladies would have a tea at home. This was radically in the 20^th century when high-society women started visiting the café and were welcome here.

So, if you are looking for inspiration, a relaxing cup of tea, a chat with a friend, or you are just bored and you don’t want be so…now you know where to go.

for more information visit the websites:

http://www.cafeslavia.cz/index.php?id_page=uvod&id_rest=slavia&id_lang=en

http://www.cafelouvre.cz/en/

Şarpele de Mircea Eliade

"Hotărîtă, căută cu ochii insula - şi începu să vîslească lin, duios, ca cineva care pleacă numai cu nădejdea..."

"Am să te învăţ să te urci şi prin copaci, îi spuse Andronic. Dar trebuie să le ceri voie întîi. Sunt unii din ei bătrîni şi bolnavi şi îi doare...Te-azvîrlă atunci la pămînt..."

"Şi cu florile e greu. adăugă Andronic. Ele sunt veşnic îndrăgostite...Să le vezi cum plîng!..."

am sfîrtecat şi Şarpele în cîteva zile...Eliade, Eliade...m-a făcut să visez nebunii, Stela ştie...

e o altă nuvelă fantastică despre o fată parcă oarecare...care se căsătoreşte pe o insulă cu un bărbat năzdrăvan. Opera e cu secvenţe erotice, dar foarte delicate...şi o trăire puternică şi vie dintre om-natură...îmi aduce aminte de Avatar, vedeţi şi voi din secvenţele de mai sus...

nota 8. 

p.s. 1. cartea nu poate călători căci e cadou

2. Mă întorc la Thinking fast and Slow...pe care o citesc printre alte cărţi, totuşi nu o pot lăsa pînă nu îi dau de capăt.

apa...

de cînd am început să mă domesticesc în stihia ei, de cînd am îndrăznit să o pătrund întreagă, de cînd ea mă pătrunde peste tot...scufundîndu-mă în atingerea ei mătăsoasă, de cînd am început să schilodesc una din fricile mele...am învăţat plăceri noi. Am învăţat să înot de curînd.

Desigur că sunt încă un bebeluş în termeni de rezistenţă şi viteză, dar cel mai înalt zid, zidul de sub plapuma apei a fost depăşit. Îmi place să mă scufund. Presiunea ce mă învăluie îmi distorsioonează toate simţurile...şi totul pare a fi în slow-motion sub apă...de parcă m-au rupt dintr-un film frumos  şi printr-un ecran (goggles) privesc viaţa.

Ăsta e cîntecul pe care îmi place să îl ascult sub apă.

cartea pe care n-o laşi din mîini

Tanciu a zis dintr-o răsuflare, eu zic că dintr-o îmbucătură...cu atîta nesaţ să citeşti, să te prăpădeşti prin Praga asta cu cartea în mînă, citind-o din mers, în metrou, în lift, în baie. Ieri am luat cartea şi m-am ascuns pe terasă la serviciu în timpul prînzului să nu mă găsească nimeni, să mă lase în liniştea mea să îmi caut de treabă printre nopţile lungi şi chinuitoare din povestea domnişoarei CHristina. E un o roman fantastic despre o fantomă a unei domnişoare de o răutate diabolică ce a fost împuşcată. Acest strigoi al ei se întoarce în fiecare noapte îndrăgostit de un un pictor ce era musafir la conacul unde cîndva trăise ea. Mai departe e interpretarea mea personală căci cartea se sfîrşeşte în stilul Vanilla Sky...nu mai înţelegi unde e vis şi unde viaţă. Toată familia răposatei e "infectată", eu personal cred că sunt vampiri de la mamă pînă la cea mai mic pui Simina. Scena în care Simina îi muşcă buzele pictorului cred că nu a fost un vis. Apoi, într-un alt dialog dna Moscu mănîncă de viu o vietate...

dar pare că sursa lor principală de viaţă e însăşi Christina care odată descîntată din acea casă de ţăranii aţîţaţi să distrugă moşia...a luat viaţa şi celor trei femei. Ce a fost cu Egor la sfîrşit e foarte neclar. Moarte, vis, delir?

Şi blestemul ei? Şi chiar a fost o bestie...posibil că da.

Eu nu citesc literatură fantastică...şi mai ales românească, dar Eliade nu m-a dezamăgit niciodată. Şi mai încerc un roman de-al lui în acelaşi spirit: Şarpele.

a, da..am uitat..pentru Domnişoara Christina - 10.

şi încă cîteva frînturi:

"miros de tinereţe oprită pe loc"
"ochi de un albastru putred"
"erau sîni de fecioară, crescuţi în voie"

Toamna în Praga

a venit, a venit Toamna
acoperă-mi inima cu ceva
cu umbra unui copac sau mai bine...