mici dorinţe mari

În una din zilele acestei săptămîni, în timpul unei întruniri de serviciu în care discutam despre "Telepresence" şi tehnologii asemănătoare care ar înlocui întrunirile pe viu, m-am prins că mi se făcuse dor de mama. Dar nu un dor de ăsta general, care se poate mulţumi cu un sunet de telefon sau o convorbire pe Skype...ci un dor foarte minuţios specificat. 

Voiam să merg cu mama la magazin să cumpărăm telefon. Mama mea are telefon, iPhone 6 şi ca atare nu ar avea nevoie. Dar eu totuşi aşa îmi vedeam împlinit dorul. Să mergem la magazin, pe îndelete, cu răbdare (care mie deseori îmi lipseşte cu mama), să îi pot răspunde la toate întrebările despre aplicaţii care prin simplitatea lor mă obosesc de obicei, să îi pun facebook-ul la telefon ca să poată vedea ce fac şi atunci cînd merge la magazin sau la cules urzici, să îi pun Skype-ul, dar nu versiunea cea mai nouă, ci pe cea anterioară cu care s-a obişnuit şi pe care, căutînd-o, m-am enervat. Să alegem şi husă, încercînd cîteva sau cîteva zeci...nu contează, nu contează cîte, nu contează ce aplicaţii, ce telefon, cîte întrebări...contează că este timp...că încă mai este timp.