Azi, care deja e mîine, am trăit o zi plină. Am simţit cum bate inima oamenilor scumpi din viaţa mea, am simţit dragostea lor şi am sufletul plin de recunoştinţă şi emoţie care mă ţine încă înlănţuită de voi cu gîndul.
Dar înainte să exprim emoţia zilei de azi, involuntar, mergînd la serviciu azi dimineaţă, mi-am amintit de evenimentele care s-au întîmplat cu exact un an în urmă.
Eram în Paris, înrolată pentru o lună într-un program executiv prestigios care plătea bine şi oferea perspective profesionale enorme. Această lună e o simulare pentru a oferi participanţilor o imagine despre ceea ce îi aşteaptă în următorii doi dacă acceptă contractul. Cei care acceptă contractul şi renunţă ulterior, sunt invitaţi să părăsească compania. Deci e o decizie care trebuieşte măsurată bine, şi pentru asta se oferă o lună de experiment. E un program istovitor, un program de audit, uneori, de cele mai multe ori, inuman. Cel puţin aşa a fost acea lună.
Trăiam într-un hotel în Paris. Auditul avea loc în afara Parisului, şi timp de o lună luam trenul de la gara Montparnasse la ora 7 dimineaţa. Asta însemna că mă trezeam la 5.30 în fiecare dimineaţă. Nu voi descrie aici stresul de la serviciu, acea senzaţie cînd eşti sub microscop în fiecare clipă, cînd fiecare cuvînt ţi-e măsurat cu metrul, cînd uneori trecea ziua şi eu uitam că se mănîncă la amiază. Partea cea mai complicată era totuşi cu somnul. Precum se lucra uneori pînă la 1 sau 2 de noapte, nu acumulam mai mult de 4-5 ore de somn, de obicei. Şi peste o săptămînă de zile cînd somnul se împuţinează cu regularitate, organismul meu a început să se răscoale. Migrene, dureri de spate, alergii despre care nu am ştiut vreodată mi-au pătat chipul...arătam rău (am o poză la mine pe desktop care să îmi amintească de ce sunt acum unde sunt), dar mai rău decît arătam cred că gîndeam. De fapt, nu mai gîndeam.
De ziua mea care s-a nimerit a fi în weekend anul trecut, noi desigur lucram. M-am trezit ca un zombie, obişnuită deja cu durerea somnului neîmplinit, şi am coborît în holul hotelului unde mă aşteptă colega mea. Ea era un "pilot" ca şi mine, aşa ne numeau.
Era rece în acea dimineaţa. 9 Martie 2014. Ţin minte frigul din acea zi. Venea de la glezne în jos şi se ridică pînă la coapse pe sub parka mea galbenă.
La un moment dat mi-am dat seama ce s-a întîmplat şi de ce frigul mă deranja atît de mult. M-am oprit în loc ca un om care a uitat ceva acasă. Şi îngrozită de mine însămi, m-am achipuit pe sub haină.
- I forgot my skirt! I'm not wearing my skirt!
Sara nu a înţeles. Pînă s-a dumerit ea, eu am deschis fermoarul scurtei şi am verificat şi cu ochii ceea ce mi-ai spus mîinile.
Sara a înţeles. Eu a trebuit să mă întorc la hotel dupa fusta care îşi împlinise somnul şi mă aştepta pe scaunul din lemn, Mi se făcuse milă şi silă de mine, toate la un loc. Am luat telefonul şi am sunat unui om scump din viaţa mea să mă felicite cu ziua de naştere. Nu am menţionat nimic despre fustă...
-------------------------------------
Oh, cam mult am scris şi e trecut de miezul nopţii. Vă scriu mîine despre cum am petrecut ziua mea de naştere anul ăsta..
No comments:
Post a Comment