Mă găsiţi aici, la un nou link

Cred că Google nu vede Blogspotul demn de investiţie. Nu am scris de aproape un an şi cănd am revenit speram să găsesc un suflu nou în setări. Mai ştii, nişte teme noi, nişte "gadget-uri" noi, dar nu...destul de sec acest format, deci mă mut. Vreau un pic de aer pe pagină, am nevoie de latitudine, de text uşor legibil. Deci, dacă vreţi să ne mai întîlnim - veniţi aici:


https://irinacroitorblog.wordpress.com/

Aici...lîngă mine, sunt eu

Parcă aş calcă prin iarba crescută pînă la costiţă, demult nu am mai călcat în grădina sufletului meu...aşa părăginit..proaspăt ca o pădure uitată. Am intrat să aprind un bec pe această pagină că acolo unde se pierde gîndul...să rămînă amprenta acestei seri.

Nu am scris de mult timp. Pentru că era prea mult de scris. Prea multe...emoţii, atît de diametral opuse, uneori mă gîndesc dacă nu le-am alcătuit eu într-un vis...Dar nu, privesc peste umăr şi găsesc cu ochii omul în umbra căruia strîng toate razele soarelui. Şi dacă e vis, să fie...

La poalele mele adoarme oraşul tresărind în luminiţe nocturne. Noi trăim sus. Prea sus pentru a simţi iarba care nu creşte în acest oraş sau a observa oamenii care nu trăiesc în acest cartier oricum. În schimb, am în faţa ochilor orizontul, creştetul Londrei, şi toate avioanele care duc şi aduc oameni pe pămînt. Poate în suficient timp, îmi voi repovesti în scris cum am ajuns să trăiesc atît de "sus"...uneori o "căzătură" bună îmi dezleagă baierele inimii pe care le-am ţinut strict private în tot acest răstimp. Sper că voi dezlega punguţa cu amintiri de la "înălţime". Am "îmbătrînit" prea mult pentru a oscila între cer şi pămînt.

Mă gîndesc ce m-a făcut să scriu azi...am ajuns de la aeroport destul de obosită, cu o răceală lipită de nas...Poate acest "hot toddy" pe care mi l-a pregătit A? Poate cîntecul pe care îl ascult? Sau poate vreau să imprim ADN-ul acestei dorinţe încă neîndiplinite care se va îndeplini curînd? Cum era acolo..."исполняя наши желания мы их теряем"...mă gîndesc la nunta mea indiană.

sau poate mi s-a făcut dor....de voi, de mine, de o psihanaliză bună, ca pe vremuri. Dacă am găsit pe cineva în această pădure uitată, vă salut...şi poate aprindem un focşor să ne încălzim.

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: Sărutul

S-au cunoscut miercuri la o lecţie de Lindy Hop. Nu erau nici prea tineri, nici bătrîini nu erau. Fiecare cu cîte o inimă...plină. Uneori dansau împreună. Le plăcea să danseze împreună, era între ei ceea ce învăţătorii numeau "conexiune". Apoi, el a mai adăugat că îi place cum ea "citeşte" muzica. Ea a spus că el are îmbrăţişarea comodă. O dată au mers împreună pînă la metrou şi au vorbit îndesat în cele 10 minute. Era vesel El, sălta pe lîngă Ea ca un copil. Ea îi zîmbea frumos şi îl asculta cu ochii plini de lumină. Pe lîngă ei vuia oraşul, iar între ei se închega o muzică...mică.

Apoi, El i-a scris un mesaj simplu într-o dimineaţă: "Vii diseară la lecţie?" Ea a zîmbit, a tăcut, şi a venit.

Apoi, au mai trecut cîteva săptămîni care, pur şi simplu, au trecut, aşa cum trec zilele neînsemnate. Între timp, la lecţiile de dans a venit un alt el care, din prima seară, insistase să danseze cu Ea, şi mai nu o lăsa din prinsoarea lui stîngace de începător.

El venise acasă în acea seară şi punînd capul pe pernă, simţea frunte plină de gînduri, simţea cum în inima lui creşte un bob de dragoste. S-a vîrcolit în jurul bobului, neştiind de somn în acea noapte şi dimineaţa i-a scris: "Vreau sa te văd diseară." Nu era miercuri.

Ea a venit. El i-a spus că îi e dragă, şi ei îi era dragă de El, dar nu i-a spus, doar a zîmbit. La despărţire, s-a despletit o ploaie peste ei. El a tras-o de mînă, şi aruncînd ghiozdanele în mijoc de trotuar, au dansat în ploaie, uitînd de lumea grăbită care îi urmărea de sub umbrelele plioştite.

El îi scria în fiecare dimineaţă şi seară. La lecţiile de dans, dacă nu o ţinea în braţele lui, nu o scăpa din ochi. Ea îl privea cu ochii mari şi plini, şi el îi sclipea din ochi, furîndu-i zîmbetele.

Se vedeau în unele seri. Vorbeau, umblau prin ploaie, mîncau mango, citeau aceeaşi carte.

Într-o zi, Ea i-a scris: "Vreau să mă inviţi la prima noastră întîlnire." 

"Cînd?" - o întrebase el. 

"Nu ştiu, o zi...oricare.", a zis Ea. 

"Vrei să facem ceva anume?"

"Da, vom face un sărut."

"Vom face un sărut?...el se pierduse, nu o sărutase încă..

"Da, îl vom desena", a spus ea linişt, şi a mai adăugat "Cu acuarelă...Eu desenez prost, deci presupun că va fi foarte abstract...un amestec de culori care se iubesc. Mă înţelegi?..."

"Da, cred că va fi un sărut frumos", şi vocea lui a zîmbit.

Alta

Sunt zile care aduc mai mult decît anii, sunt clipe care fură tot ce nu a reuşit să agonisească o viaţă de om, dar cum nu ar fi..m-am întors. O altă.

Mă pornisem pe un drum bine croit, ştiam de unde vin, ştiam unde vreau să ajung. Mă vedeam acolo, undeva în depărtare, la distanţa unui an, bine mersi, aşezată, cuminte....ca să mă regăsesc o nebună, o bezmetică, o zburătoare. O altă.

Ce mi-a dăruit anul ăsta, cu neîndestulată promisiune, a luat de la mine cu nesaţ sau poate nici nu mi le dăduse, sau poate mi le dăduse şi le refuzasem eu. Acum nu contează. Stau într-un punct. Punct clar. O altă însă.

Şi mulţumesc că m-am întors la mine, la dragoste, la autenticitate, la sfîrîitul din venele mele, la bătaia inimii, la sclipirea ochilor, la mersul uşor, la alte promisiuni...dar pînă pornim la drum...să mai stau olecuţă cu mine.

Pilgrims (the Way)
https://www.youtube.com/watch?v=kxfokqUTTEY&index=4&list=PLbcBUqueELH7sxKlFJN298GPjp6KrhKxX

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: Magnoliile

Intrasem în odaia aerisită, așezîndu-mă pe sofa mică împînzită de perne. Ea intrase după mine. Aprinse lumînarea de iasomie, și se așeză pe scaunul de lemn în fața mea.
– Spune-mi, cum te simți azi?
– Da, sunt bine, doctore.

Am răspuns sec, scurt, privind spre fereastră.
– Azi vrei să discutăm?
– Nu.
– Bine, răspunse ea, apropiindu-se de aceeași fereastră prin care priveam eu. Și mie îmi plac, adăugă ea, privind magnoliile înmugurite în bobi mășcați de un roz tandru. I-a sădit soțul meu.

Tocul ferestrei precum rama unui tablou împrejmuia copacii deja adulți năpădiți de flori. Ca migdalii lui Van Gogh, adăposteau pe ramurile lor vînjoase primii fiori de viață din acel an.

Ea tăcuse pentru cîteva clipe. Credeam că îmi va spune să merg acasă. Apoi, cuprinzîndu-se cu mîinile de jur împrejur, continuă.

– El întotdeauna îmi aducea flori. Mie îmi plac mult bujorii. Sunt foarte sinceri. Apoi, i-au diagnosticat cancer. Într-o zi, venind acasă, îl găsii plin de glod, sădind doi puieți. El niciodată nu lucra în grădină fără mănuși, de asta, mă neliniștisem la prima vedere…”Sunt magnolii”, mi-a zis el. “Au florile de culoarea bujorului. Acum sunt mici, dar cînd vor crește mari…îți vor aduce flori…îți voi aduce flori”. Peste cîteva luni murise.

Ea se opri și își întoarse chipul spre mine. Era senină.
– Vor înflori magnoliile curînd.

the Nether

I am fiddling with my phone. It is an ordinary smartphone, most probably your phone is very similar in many ways. This same phone has more computer power than all of NASA back in 1969 when it placed two astronauts on the moon. [Take 2 seconds to read that last line again]. I know how you feel, get over it.

It does not take a stretch of imagination to realize how quickly (to be exact, exponentially) computer power is growing and if you told me that mind reading would be possible, I would nod in agreement: in time…you will be able to read my mind and I wouldn't even have to write this post. (of course, you would have to resurrect me first). But there is more than mind reading to future…like living your imagination…

What if you could live your wildest dreams without consequence? You could be anyone, you could be with anyone, dead or alive, you could do anything…no limits whatsoever. You could be God or you could be a pedophile. You could create man or you could kill man…all in your head but as real a feeling as this black keyboard I’m touching. What if?

This is what “The Nether” is about. The Nether is a sci-fi thriller theater play written by the American writer Jennifer Haley that explores the future of Internet (“Nether”) where a computer program (“Hideaway”) can make one cross the line between reality and imagination and live their dreams without consequence. In this case, it was pedophiles who could fulfill their imagination with an 11 year old girl Iris. They also used to cut off her head with an ax.  

Is it ok?

In the play, the program author is being investigated by police…but rather than giving a verdict, the play raises many questions…and answers none…

Is it ok to have no limits, both ways, if this is only in your head? Is it ok to fulfill your desires in an imaginary world? It is ok to exploit kids and kill them if this happens only in your head?

I do not know what the right answer is and whether there is a right answer, but I, personally, believe our imagination, like our thoughts, are one place that should remain private…they can be the darkest thoughts ever but as long as they hurt no one, and do not translate into acts, it’s better to let them be where they are…I would prefer a world without imagination police.

Cînd vom fi bătrîni

Cînd vom fi bătrîni vom fi tineri.
Vom fi tineri ţinîndu-ne de mînă 
pentru că strîngerea noastră de mînă va fi la fel...
la fel de caldă, la fel de ocrotitoare..şi peste o mie de ani.

Cînd vom fi bătrîni vom fi tineri.
Vom fi tineri privindu-ne unul pe altul
pentru că privirea noastră va fi la fel...
la fel de întrebătoare, căutătoare de dragoste...

Cînd vom fi bătrîni vom fi tineri.
Vom fi tineri pentru că iubirea nu îmbătrîneşte
Dacă nu moare..
desigur, dacă nu moare...

cam asta văd eu cînd ascult această violă, cam aşa se verbalizează aceste sunete în sufletul meu...

Noapte bună.

mici dorinţe mari

În una din zilele acestei săptămîni, în timpul unei întruniri de serviciu în care discutam despre "Telepresence" şi tehnologii asemănătoare care ar înlocui întrunirile pe viu, m-am prins că mi se făcuse dor de mama. Dar nu un dor de ăsta general, care se poate mulţumi cu un sunet de telefon sau o convorbire pe Skype...ci un dor foarte minuţios specificat. 

Voiam să merg cu mama la magazin să cumpărăm telefon. Mama mea are telefon, iPhone 6 şi ca atare nu ar avea nevoie. Dar eu totuşi aşa îmi vedeam împlinit dorul. Să mergem la magazin, pe îndelete, cu răbdare (care mie deseori îmi lipseşte cu mama), să îi pot răspunde la toate întrebările despre aplicaţii care prin simplitatea lor mă obosesc de obicei, să îi pun facebook-ul la telefon ca să poată vedea ce fac şi atunci cînd merge la magazin sau la cules urzici, să îi pun Skype-ul, dar nu versiunea cea mai nouă, ci pe cea anterioară cu care s-a obişnuit şi pe care, căutînd-o, m-am enervat. Să alegem şi husă, încercînd cîteva sau cîteva zeci...nu contează, nu contează cîte, nu contează ce aplicaţii, ce telefon, cîte întrebări...contează că este timp...că încă mai este timp.