Parcă aş calcă prin iarba crescută pînă la costiţă, demult nu am mai călcat în grădina sufletului meu...aşa părăginit..proaspăt ca o pădure uitată. Am intrat să aprind un bec pe această pagină că acolo unde se pierde gîndul...să rămînă amprenta acestei seri.
Nu am scris de mult timp. Pentru că era prea mult de scris. Prea multe...emoţii, atît de diametral opuse, uneori mă gîndesc dacă nu le-am alcătuit eu într-un vis...Dar nu, privesc peste umăr şi găsesc cu ochii omul în umbra căruia strîng toate razele soarelui. Şi dacă e vis, să fie...
La poalele mele adoarme oraşul tresărind în luminiţe nocturne. Noi trăim sus. Prea sus pentru a simţi iarba care nu creşte în acest oraş sau a observa oamenii care nu trăiesc în acest cartier oricum. În schimb, am în faţa ochilor orizontul, creştetul Londrei, şi toate avioanele care duc şi aduc oameni pe pămînt. Poate în suficient timp, îmi voi repovesti în scris cum am ajuns să trăiesc atît de "sus"...uneori o "căzătură" bună îmi dezleagă baierele inimii pe care le-am ţinut strict private în tot acest răstimp. Sper că voi dezlega punguţa cu amintiri de la "înălţime". Am "îmbătrînit" prea mult pentru a oscila între cer şi pămînt.
Mă gîndesc ce m-a făcut să scriu azi...am ajuns de la aeroport destul de obosită, cu o răceală lipită de nas...Poate acest "hot toddy" pe care mi l-a pregătit A? Poate cîntecul pe care îl ascult? Sau poate vreau să imprim ADN-ul acestei dorinţe încă neîndiplinite care se va îndeplini curînd? Cum era acolo..."исполняя наши желания мы их теряем"...mă gîndesc la nunta mea indiană.
sau poate mi s-a făcut dor....de voi, de mine, de o psihanaliză bună, ca pe vremuri. Dacă am găsit pe cineva în această pădure uitată, vă salut...şi poate aprindem un focşor să ne încălzim.
No comments:
Post a Comment