Pride and Prejudice...între film şi carte

Cred că voi subaprecia spunînd că am privit filmul de 12 ori. 12 ori a fost cînd am decis să nu mai număr...apoi au mai urmat cîteva ori. În special, îmi place versiunea din 2005 cu Keira Knightley şi Matthew Macfadyen. După atîta rulaj de film desigur că s-au format anumite prezumţii...tipare, să le zic. Şi a fost interesant să le decojesc cu fiecare capitol al cărţii. A fost interesant să observ cum regizorul Joe Wright a interpretat şi adaptat cartea, jocul actorilor, distorsionînd unele dialoguri în unele cazuri pîna la permutarea personajelor...schimbînd cu locurile replicile dintre Mary şi Miss Bingley. Deşi e un atentat la veridicitatea romanului, recunosc că filmul o face foarte iscusit...Sau unele fraze care în engleza anilor 1817 ar fi fost binevenite, într-o versiune Hollywood ar fi fost greu de înţeles.

Îmi place mult Austen. Puţini sunt autorii, şi mai ales între femei care să posede un simţ al umorului atît de digerabil. Replicile ei au o uşurime şi o şăgălnicie care să te facă să rîzi din piept, adînc. 

Oamenii spun de obicei că filmele sunt serbede după o carte. Nu, nu întotdeauna.

Mie mi-a plăcut mult mai mult interpretarea lui J. Wright în descrierea lui Mr. Darcy decît cea a autoarei. Deşi atît regizorul cît şi autoarea pornesc amîndoi de la aceleaşi premise (Mr. Darcy bărbatul mîndru, încăpăţinat şi arogant)...regizorul îl "umanizează" mai devreme şi anume în scena în care Mr. Darcy îi destănuie sentimentele sale Elizei pentru prima dată. E preferata mea scenă din film (bine, şi cea de la sfîrşit dimineaţa devreme, bine şi cea cînd Lizzy stă pe stîncă şi Marianelli interpretează perla de soundtrack "On the top of the world") cînd Darcy pentru prima dată e vulnerabil. Vulnerabil. VULNERABIL.

E o dimensiune pe care autoarea nu o destănuie decît spre sfîrşitul cărţii, dar cît e de frumoasă totuşi această trăsătură...mai ales cînd convieţuieşte într-un bărbat atît de puternic şi viril.

Vulnerabilitatea exprimată moderat e foarte frumoasă, ne face să ne amintim că avem temeri, complexe, neajunsuri...pe care le admitem şi le recunoaştem cu umilinţă. 

Noi nu ne permitem să fim vulnerabili. O. nu. E o dovadă de absolută slăbiciune să îţi permiţi să fii slab. Şi totuşi uneori e nevoie să fim slabi, să ne doară...e o dovadă că suntem umani...to say the least.


Mulţumesc, Austen. Mulţumesc, Wright. Opera asta inspiră, inspiră să iubim, să ne căsătorim din dragoste, să nu credem în prima impresie (de fapt, cartea original se numise "First Impressions", dar nu avuse succes cu aşa titlu).

9 (cred că am privit de prea multe ori filmul, de asta 9).

Pe urmele lui Prof. Langdon în Florenţa - cine vine cu mine?

Cine merge cu mine în Florenţa? Cine va fi citit pînă atunci "Inferno" de Dan Brown...

Am o sugestie pentru toţi cei care l-au cunoscut sau vor sa îl cunoască pe profesorul de simbolistică de la Harvard, care printr-o fericită nenoricire ajunge să se aventureze în Florenţa în descifrarea unui mesaj plin de simboluri, evident. În drumul protagonistului, autorul descoperă cititorului frumoasa Florenţa, plin intemediul lui Dante, Vasari, Brunelleschi, etc., oscilînd de la literatură, la pictură, sculptură, arhitectură...şi desigur suspansul poveştii per se.

Eu am citit cartea mai demult şi visam demult să o "urmez", astfel învăţînd oraşul prin seva romanului. Apoi, cu toate schimbările vieţii mele ce au urmat, am parcat ideea pentru ceva timp.

Un altra te

Cerul perindă nori mari peste culmile îndepărtate ale munţilor care fug repezi prin sticla geamului...în faţa ochilor se întinde o autostradă lungă şi netedă, şerpuind prin încheieturile munţilor înfiniţi. Poate plouă, sau doar un miros încărcat de ploaie se descleştă de cerul afumat...

apăs cu un deget obosit sau leneş butonul radio...

despre toate zilele

Zilele nu poartă nicio vină. 

Alatriste

În ultimul timp nu mai recurg la rochii cînd sunt tristă. Eu aveam două năpaste mari în vremi de nelinişte...rochiile şi cărţile. Cum mă podidea vreo tristeţe, mă puteai găsi în unul din următoarele locuri: podeaua vreo unei librării sau un magazin de rochii. Şi între faldurile amîndorura îmi găseam echilibrul duhovnicesc...cel puţin temporar. 

De curînd însă, spre fericirea mea financiară, rochiile nu mă mai alina cu acelaşi elan. Deşi, rămîn a fi preferata piesă vestimentară în garderoba mea...am crescut o altă patimă. Nu ştiu ce instinct încolţeşte în mine, dar mă prind cuprinzînd cu ochii vitrinile pline de sutiene, robe de noapte, ciorapi de mătase...

şi mă gîndesc...cît era de bine era cînd eram copii cînd o caramelă ne putea face mai fericiţi...sau un desen animat. Dar precum am mai spus demult, şi fericirea cunoaşte inflaţie, cu vîrsta.