Fata de coriandru

M-am trezind gîngurind trei cuvinte..."fata de coriandru". Le purtasem dintr-un vis adînc, în care mă rostogolisem spre zori, şi pe care acum nu îl mai pot reculege din lumina zilei.

Fata de coriandru...

The Agony and the Ecstasy by Irving Stone

Pîna azi, îmi stă printre pozele de pe desktop poza trimisă de Ion făcută în una din primele seri după noua achiziţie fotografică. În poză Viorel, citind o carte groasă. Cîteva săptămîni mai tîrziu Viorel venise să mă viziteze în Londra, sub braţ, aceeaşi carte groasă. I-au mai rămas cîteva zeci de pagini, şi nu putuse renunţa la carte pînă nu o consumase. Mi-a recomnadat-o şi mie. Eu eram interesată, cam de cînd mă ţin minte, să învăţ cum se apreciază operele de artă. Voiam (şi mai vreau) să pot intra într-o galerie de artă şi să pot decide între bun şi rău, greu, uşor...impresionant, şi nu chiar. Şi cartea asta, din cîte mi-a spus Viorel, chiar asta face...explică fiecare operă a lui Michelangelo, rînd pe rînd, an cu an, fir-a-păr...cum se creează o sculptură, o frescă...şi cel mai important, nu e o ficţiune. Deşi redată foarte artistic, să nu mă mişc, dacă nu am rîs cu poftă de multe ori citind replicile sarcastice ale lui Michelangelo...e o carte ce cultivează.

Cartea e tare tare bunişoară. Să nu vă sperie distanţa dintre cele două pagini de copertă. Se citeşte gustos şi util, mai ales pentru cei pasionaţi de artă sau care vor sa afle un pic mai mult despre Florenţa Renaşterii, familia Medici, Basilica de la Roma, capela Sistină..şi în primul rînd viaţa şi operele de artă ale lui Michelangelo (M).

Nu ştiam mare treabă despre M. Văzusem Pieta şi Geneza la Vatican...şi pe David undeva pe internet, dar cam aici se terminau cunoştinţele mele.

Autorul cărţii, Irving Stone, a petrecut 6 ani în Italia, a citit mii de manuscrise, cărţi, biografii...pentru a reda frumos şi sper eu nedestorsionat viaţa unui maestru.

M nu a fost doar un artist talentat şi celebru, el a fost şi un om care descoperise de copil unde-i zace inima, în ce piatră. Pe lîngă hărnicia lui (obişnuia să lucreze de la primele raze pînă în pîntecul nopţii), era foarte direct, principial, încrezut pîna la dîrzenie (primul său învăţător, Ghirladaio, îl plătea pe taică lui M ca astă să vină la lecţii, cînd de fapt se cuvenea ca şi în vremurile noastre să plătească elevul). Era şi introvert, nu-i plăceau petrecerile, bordelurile (iubise 3 femei în cei aproape 90 de ani ai săi, ceea ce pentru un artist renumit şi neînsurat, zic eu că e admirabil de puţin).

Fiecare operă a sa, mai ales sculpturile, e o plămădire de dragoste...de viaţă. Acum nu mai privesc nicio sculptură la fel. Dar mai ales pe ale lui vreau să le văd...vreau să-l văd pe David în momentul deciziei, vreau să mai privesc o data Pieta, să-l văd pe Isus, să-i caut chipul iezuit, să mă odihnesc între faldurile Mariei şi vă o caut pe mama din ea...vreau să merg în Florenţa, şi Roma.

O carte ce învaţă şi inspiră...

9

hotel şi altele..

uneori, din nişte plămîni însetaţi de aer, cînt...sau pur şi simplu, ascult muzică uneori. Şi atunci îmi pare că trăiesc...conştient.
----------------------------------------
Am trăit azi. M-am trezit în braţele calde ale dimineţii, îndestulată de somn şi pernă. Am hoinărit prin Britsh Musem mai mult de o jumătate de zi, singurică sau în compania ghizilor...am cunoscut lutăria din Asia Mijlocie...şi Imperiul Asirian...apoi m-am lipit de cartea mea despre Michelangelo într-o cafenea încălzindu-mă de sticla unei ceşti de ceai de romaniţă...

----------------------------------------
Se apropie minutul cînd trebuie să decid...şi de ce pare cea mai grea decizie din viaţa mea? Oare de unde voi scrie pe blog în luna lui mai...oare voi mai scrie?

şi pescăruşii cred în Dumnezeu

Dacă am avea o barcă, am lua-o de zgardă şi ne-am plimba pe apă. Am lua o carte cu poezii, am lua o plapumă pe care am arunca-o peste umeri..şi am citi cu glas tare poezii, jucîndu-ne cu vocile...făcînd teatru..pîna la lacrimi încît să încremenească şi undele de atîta emoţie. Şi undeva departe, să ţipe un pescăruş...atît de îndepărtat să-i fie glasul, atît de trist...încît să ne oprim din emoţia noastră şi să ascultăm ecoul glasului lui dizolvîdu-se în apa de sub noi, lovindu-ne vîslele...

şi pescăruşii au un Dumnezeu, altfel nu ar urma atît de pios zborul de-asupra mării...şi Luna crede în Dumnezeu, altfel nu ar răsări în fiecare seară...şi noaptea îl are pe Dumnezeu, altfel nu şi-ar acoperi pletele negre cu atîtea stele...seară de seară, veşnicie de veşnicie...şi pomul care stă neclintit în voia Domnului, şi leul de o religiozitate carnivoră, şi ploaie care cade de sus în jos, şi pămîntul care naşte roadă, şi apa care ne poartă barca...

şi noi, atunci cînd suntem fericiţi.

despre dorul de ploaie

Azi mi s-a făcut poftă de ploaie. De o ploaie-bucălaie care să tropoţească, să ude pămîntul cu grăunţe de apă...Să mai trosnească cîte-un tunet în maţele sticlei geamului..şi apoi un ropot de apă voinică să asmuţească fereastra. Pîc-pîc..se ghilosesc grăunţele de apă în vreo băltoacă...pîc-pîc..şi undeva departe hoinăresc tunetele ca o haită de lupi. Şi vîntul, să şuiere prin braţele copacilor, să vină la geam şi miop să se lovească de el încercînd să pătrundă-n căldura casei. Pîc-pîc..aleargă paşii ploii..

cîtă linişte în tot acest vacarm al naturii...să nu se mai liniştească.

Pîc-pîc..