You lost me

Vocea ei...ameţesc.

Picuri de viaţă

De cîteva zile lucrez la un cîntecel care mă umple de viaţă. E a doilea cîntec compus de mine vreodată...şi acele cîteva minute pe zi pe care le dedic la făurirea lui..mă umplu de sens...i-am compus cuvintele mici şi l-am culcat pe clape.. Dacă reuşesc să îl înregistrez săptămîna viitoare, îl voi pune fundiţă blogului...dar pînă atunci sper să nu uit versurile..

Katherine Avenue

There's a Katherine Avenue
Where my little dream came true
On a Sunday in L.A.
Lost my luggage and my way..


In the smallest house there
we decided who we were
We were happy, we were young
And together we were strong


Mom would say you shouldn't say:
There are bad folks in L.A.
I was young, I was naive
I was weak, I chose to leave.


It all happened long ago
Now I am walking all alone
But my old dream is still new
Meeting you on Katherine Avenue.

Vis de busuioc

Mă voi scrie pentru că nimeni nu ne va înţelege şi pentru că nimeni nu va citi, şi dacă risc fericit să o faci tu..atunci nu vei afla nimic nou...dar vei afla că sunt amintiri ce mai miros a busuioc şi peste ani..

Şi deşi inima mea e anemică, preocupată de cele mai neimportante lucruri de pe acest pămînt care au fost inventate vreodată, noapte reuşeşte să o fure..să o poarte peste ţări, peste ani şi să o arunce în braţe..imaginar calde.

Cele mai rezistente amintiri vor fi ale tale. Cele mai moi cuvinte, tot ale tale vor fi. Şi tinereţea mea - va fi a ta.

___________________________________

Uneori avem un mare-mare vis...şi suntem neîmpliniţi, suntem agitaţi, suntem plini de speranţă că acel vis ne va face fericiţi, va umple viaţa noastră de un sens..necunoscut pînă atunci. Şi facem sacrificii, facem rugăciuni, facem planuri pentru a ne îndeplini visurile...şi ce mici suntem noi, ce necunoscători suntem noi în a ne apropia visuri ce nu sunt ale noastre, ce nu ne vor pe noi...doar ca suntem prea mici pentru a şti unde ne vor duce...unde ne vor lăsa, de ce ne vor priva...de asta nu cere nimic decît ceea ce ţi se dă spre binele tău...E prea ortodoxă fraza pentru un tînăr cu aripi lungi...dar numai Icar ştie despre ce vorbesc..

Doriţi-vă drumurile pline de lumină, drumurile pe care le cunoaşteţi ca finalitate pentru a nu sfîrşi pe un final de vis ce nu vă aparţine. Şi atunci cînd marele vis nu s-a îndeplinit...e doar motiv de fericire...La urma urmei, visuri sunt cu duiumul...alege un altul, unul mai mic, unul mai al tău, unul mai aproape...

Italia

Deşi nu îmi amintesc cînd timpul s-a scurs atît de încet şi chinuitor, sunt ultimele luni pe un meleag ce mi-a fost pămînt în ultimii 3 ani. Şi deşi de fiecare dată cînd aterizez în Milano din alte capitale mă încreţesc un pic din umeri, e totuşi oraşul şi ţara care mi-au descoperit cele mai multe din experienţele mele. E ţara în care am învăţat să iubesc ploaia ce miroase a cafea, ţara care mi-a descoperit spremuta, care m-a îndulcit sicilian, care m-a învăţat să muncesc din greu, să trăiesc din greu, care mi-a oferit o diplomă şi un loc de muncă.

E ţara care mi s-a dezgolit de mare, mi-a întins văile, mi-a încins munţii în cele mai măreţe ipostaze...e minunat de frumoasă această ţară..cu cele cinci pămînturi, cu toată arheologia, istoria şi Biserica, cu tot alaiul de gesturi şi emoţii..ce sunt atît de..numai ale lor.

Şi deşi nu a reuşit să mă absoarbă, să mă facă să mă îndrăgostesc de ea, mi-a oferit dragoste..pe care o voi lua cu mine..

Sunt ultimele luni aici şi vreau să îmi agit simţirile nobile, simţirile dulci..pentru a lua cu mine cele mai frumoase amintiri, pentru a fura în mintea mea cele mai splendide peisaje, cele mai calde veri, cele mai lungi plimbări de bicicletă, cele mai gustoase fructe de mare şi linguine, cele mai frumoase amintiri...

Ştiu că o dată ce voi pleca, îmi va fi dor..şi mă voi întoarce..pentru a-i mirosi cafeaua şi portocalele..