Wednesday, November 24, 2010

Ce bine e că suntem şi buni..

Eu de fire-mi am nevoie şi de singurătate, să fiu în doi cu mine însămi şi să mă despletesc de gînduri, de frustrări, de emoţii..singurică. Dar îmi plac oamenii...şi în ultimul timp îmi plac şi mai mult. Poate că e din cauză că în ultimul timp sunt printre oameni mai mari şi mai mulţi...şi am descoperit că de la oricine din ei se poate fura cîte ceva.

Ştiţi vorba asta: „nu ştiu de ce, fără să-mi pot explica, dar nu îmi place persoana asta – are ceva..poate energie sau Doamne-iartă-mă, dar nu o am la inimă şi gata..”

Eh, bine..rău de fapt, o ziceam şi eu..şi mă împăcam cu gîndul că energia mea nu e compatibilă cu energia lui sau a ei..şi încercam să evit persoana pe viitor, avînd drept dovadă un simţ instinctual adică. Pacoste, nu instinct.

Sunt şi acum oameni care nu îmi plac, nu pentru că nu cîntăresc suficiente grame de energie, ci pentru că au un fel de a fi la exterior ( ce poate fi şi interior desigur), care mă încovoiază, mă derutează, mă întristează...printr-un mic comentariu, printr-un gest sau icnet...dar acum nu mai zic: tulea, dacă-i mai vorbesc vreo dată...

Acum zic: „ Las că fac socoteala mai încolo”. Şi mai încolo ce poate fi mai spre noapte, încerc să mă inspectez...Eu sunt o fire sensibilă. Ce o gîdilă pe Cristina, o taie pe Irina. Asta se mai numeşte şi prostie, dar Irina ştie un cuvînt frumos şi de asta spune sensibilitate...

Ei şi hai să zicem că pîna la urma tot mîndria mea are dreptate. Nu nimereşte omul pe nicio listă neagră, nu îl exclud din zona mea de confort, nu îl judec. Ci îmi zic: „ Treb’ de mai stat de vorbă.”

Şi de cele mai multe ori, chiar dacă instinctul meu se adevereşte…tot adevărat este şi faptul că persoana nu merită să fie stigmatizată drept: de evitat. Sunt oameni mai reci...dar deştepţi, ce vorbesc frumos, ce gîndesc rapid, ce au umor, ce sunt părinţi, ce au trăit greu...şi poate de asta sunt aspri. Sau parcă ţi-ar părea prost, nu vorbeşte din cărţi, dar o spune din suflet....eh, sunt multe aici de spus...Suntem buni şi răi toţi.

Ce bine e că suntem şi buni…

Tuesday, November 16, 2010

Mici...

Am ajuns să scriu din mers. Să merg pe drum şi să scriu în glas. Şi azi am spus: Oh, fie ce-o fi! Noi muri de-o juma” de oră mai mult..şi deşi mi se încordează gambele să merg acasă, mîinile mă ţin de blog, de mine şi tot ce am eu în sufleţelul meu.
Ce să îţi spun blogule? Ieri mergeam prin ploaia mărunţică clătinundu-mă sub cîrligul umbrelei şi mă gîndeam că păşesc şi nu duc nicio boală în spate de care m-aş trezi în moalele nopţii, nu duc niciun gînd funeral în inimă, în stomăcel nu bate vînt, nici ploaia nu se joacă prin talpa ciubotei...cîte fericiri mici!
Fericirea mea e compusă din multe fericiri mici. Din mici cuvinte dulci, din mici amintiri dragi, din mica mea tinereţe ce e zveltă şi frumoasă, din paşii mei mici şi uşori, din mici discuţii, din mici idei, din mici aşteptări, din mici sentimente ce nasc mici tragedii...
Mi-e dor de prietenii mei mici şi puţini, care cînd se adună în jurul meu în toţi 2-3..îmi ţin cald..şi dos..

La revedere, bloguşorule..ne vedem la o altă oră tîrzie cînd colegii meu demult or fi gonind pe străzi spre case şi necaze...iar eu avînd la rîndul meu avînd un dor de tine..te voi cuprinde.