Despre frumuseţe

Demult voiam să scriu despre asta. Despre frumuseţe, în special cea feminină, exclusiv cea feminină. Nu sunt înclinată sub vreun unghi greşit, da - o zic şi eu aşa să pară postul mai lung şi poate eventual evit nişte concluzii greşite. Deci,

îmi place să le admir, pe toate, de toate culorile, de toate vîrstele. Văd atîta frumuseţe în jurul meu, frumuseţe care nu se urcă pe banere, nu stă cocoţată pe vitrine, nu luceşte metalic pe coperta Vogue. E frumoasă pentru că nu ştie că există...sau poate ştie dar are un stil, nu în sens de modă...nu mă tentează, pur şi simplu un STIL...de existenţă, de a ţine mîinile pe braţe, de a scrie, de a bea ceaiul...Lucruri care par invizibile, neglijabile, nimicuri -nah. Pentru mine ele sunt fundamentale!

De cîte ori m-am prins să admir mîini în tramvai, culoarea lor, tăietura frumoasă a unghiilor, încordarea lor în strînsoare cu bara...şi-mi era suficient, fără a ridica privirea spre chip, îmi era suficient să zic: ce frumoasă fată.

Sau ţin minte că văzusem o domnişoară atît de simplă ce venea spre staţie, la prima vedere părea incapabilă de stîrni vreun interes şi cum ţinea ochii în jos nu cred că îi trecuse prin cap să o facă. Avea nişte pleoape de un roz catifelat, moi şi pufoase - cred că avea un suflet bun, atît de mult îmi doream să o cunosc - pe fata cu palton maro lung pînă-n pămînt şi cu pleoapele roz.

Am văzut frumuseţi încoronate de o dantură corolară...dar le-am numit frumuseţi doar cînd dantura a răsărit în zîmbet. Am văzut frumuseţi în înclinarea capului, în fîlfîitul genelor grele, în voce...şi de obicei, nu erau figuri de coperte. Pe coperte nu ar fi avut niciun farmec, pentru că farmecul e viu, uneori doarme, uneori scrie ceva, sau rîde...

Uneori mă întreb dacă şi pe mine mă urmăreşte cineva aşa, precum o fac eu..şi..

Nu sunt femei urîte trupeşte. Sunt culori şi lumini pentru toţi. Trebuie doar să le descoperim pe ale noastre..

va urma.