Avatar

Eu aş renunţa la ciupicii mei de cameră, şi la cola, şi la blog...dă-le-n-colo de bănci de investiţii, şi de academii, şi de tehnologie...şi aş umbla zilele în căutare de culori şi mirosuri, stăpînind o dihanie între coapse ce m-ar zbura pînă la cer. Iar seara, înfulecînd fructe în loc de burgeri, mi-aş înnebuni ochii în miile de lumini din flori şi stele.

Zău, că aş renunţa la modernul nostru, pentru o Pandoră din Avatar.

Priviţi filmul, e bun.

Hachiko - a dog's story

E un film minunat, cu o muzică ucigătoare, cu un mesaj dureros de frumos. Am privit filmul în 5. Eram 5 oameni de toate vîrstele, şi toate vîrstele plîngeau...

nu-mi aduc aminte cînd am mai plîns aşa pînă în gulerul cămăşii...de la tîrziu început pîna la bun capăt..

priviţi filmul de unul singur, sau maximum în doi pentru a nu stăpîni emoţiile.

Bazat pe un caz real,

Hachiko - a dog's story.

trailer:
http://www.youtube.com/watch?v=FaS37E3gKOU

* * *

plouă de jos în sus,
curcubeul îşi lasă solzii în gura unui foc de artificii...
Puh!

Plouă lumină, cîte oglinzi!
sunt fericită, tu?
Spuneai că Dumnezeu a creat ploaia unicoloră...
Nu citi, priveşte!
Crede!

dar mai bine priveşte...
E atît de frumos, ce bine că avem ochi!
Sunt fericită, tu?

Hai şi noi în gura puştii
să cădem peste brazi, peste vîrfuri de castel sau în coarnele unui ren
să cădem împreună oriunde
în lumină

...

Atunci merg singură,
dă-mi doar ploaia şi curcubeul,
ochii şi mîinile pentru a-mi stăpîni sufletul
care stă în gura în focului de artificii...
Puh!

verde, roşu, galben, albastru...

La vie en rose

Ce vesel şi uşor mi-e decembrie! E ultimul dintre fraţi, mezinul...atît de neastîmpărat, atît de cald sufletului, atît de magic!!!

S-a întîmplat să ne plimbăm destul de tîrziu ultimele două săptămîni împreună...Goală de paşi, strada mea e plină de Decembrie! Moş Crăciuni ce-şi ridică burtica pe balustrăzi de balcon! Luminiţe ce dezghioacă sute de lumini în bătaia unei ploi colorate! Brăduţi înveşmîntaţi în globuri durdulii, revărsînd sclipiri iluzorii prin vitrinele calde...şi ploaia, ploaia asta pierdută, căzută din mîneca toamnei, e nebună şi ea de dragoste pentru decembrie...seară de seară se machiază în culori una mai veselă decît altă, de la semafor pîna la steluţa de pe brad, a încercat toată paleta..şi-n fiecare seară se lasă pe strada mea în ritmuri de Crăciun...e atît de frumoasă, orfana, încît las umbrela jos şi o las să mă mîngîie, să-şi odihnească pasul obosit de dans pe obrajii mei calzi, pe mapa mea albastră şi mergem aşa toţi trei, eu, ploaia şi decembrie...fericiţi...


Sărbători fericite şi spiritul sărbătorilor să vă copleşească cît mai curînd!

p.s. ultima mea piesă din player.

Cea mai grea întrebare din acest an

- Dar Moş Crăciun există?





Imaginaţi-vă un copilaş, de vreo 6 anişori, de un galben de pui, cu ochii înmuiaţi în lacrimi şi cu mînuţele lipite întrebîndu-vă asta... Copiii mai mari i-au spus că nu există niciun fel de Moş Crăciun.




Au distrus un copil.

Povestea porcului sau cum Irina a ajuns să poarte cercei

Nu, eu nu pot să nu scriu despre asta..azi am atîtea motive să-mi amintesc cum le-am făcut, cît am plîns, cît de mutilate mi-au fost urechile..dar pe urechile mele vă spun că merită! Merită să-ţi găureşti urechile! :)

E o bucurie specială, poate una efemeră, supeficială şi feminină...dar e suficientă pentru a fi fericită o zi! O întreagă zi! (De asta eu am foarte multe perechi de cercei :))

Postul se dedică Alinei Cazachevici, care se obligă să-şi găurească urechile pînă ajung eu acasă!

Povestea urechilor mele

Eram mică. Cît să fi avut? Vreo 11? Da, cam aşa. Părinţii mei mi-au dăruit cercei de aur şi eu urmam să dau dovadă de un act de vitejie...da, exact - să-mi fac găuri. Mama m-a luat la dînsa la serviciu căci acolo era o doamnă care se pricepea la treaba asta.

M-a pus frumuşel pe taburet doamna. Mi-a frecat urechile vreo 15 minute cu sare. A văzut că nu amurt, cum ar fi trebuit de fapt, şi a trecut la treabă...oi răbda eu cumva..s-a gîndit ea pe semne. A scos o seringă obişnuită de 10 ml, i-a scos acul şi ŢAC în ureche! ŢAC - în cealaltă! Nu, asta nu doare..cam ca o injecţie obişnuită, răbdabil.

Eu nu ştiu ce gîndea ea atunci, dar eu acum mă gîndesc că e imposibil să faci o gaură de cercel cu un ac de seringă de 10 ml.

Bagă femeia cercelul, dar de unde..că nu se bagă, e prea mare cercelul. Atunci femeia ia vitejeşte acul şi-l roteşte în mişcări de moară, să mărească gaura adică. Vă imaginaţi cred că chipul meu brăzdat de lacrimi...şi urechile ţîşnind sînge. Scîncetele mele au chemat şi alte doamne care erau prin apropiere. În jurul meu vreo 3 femei, toate pricepute, au hotărît să ia o seringă mai mare, cea mai mare posibilă...cam ca aceea din Kavkazkaia Pleniţa.

Uuu..numai priveliştea acului mă tulbura, da să ţi-l mai imaginezi în ureche...de durere, frică, panică..mă deconectasem oleacă.

Cînd îmi revenisem, acul deja era împlîntat în ureche...gaura sigur se mărise, dar încă nu era suficientă pentru dolofanul meu cercel...aşa că un pic de twist urmase.

Ultima arma era însuşi cercelul pe care-l împingeau din răsputeri 5 femei în jurul meu. Una mă lua cu vorbuliţa, alta îmi spunea cît de frumoasă urmează să fiu (eee, mi se punea rău pe inimă frumuseţea ceea), alta umbla cu tifonul şi-mi ştergea sîngele de pe faţă şi gît..şi altele 2 băgau cerceii în găuri.

Ce să-i faci dacă aveau codiţa groasă şi tocită..au intrat foarte greu.

Cred că într-un sfîrşit mi-au amorţit urechile...de durere numai că. DAR eram CU CERCEI!

Cu două găuri în care îmi părea că-mi încape şi piciorul, dar aveam şi cerceii acolo! După miile de complimente şi încurajări ca sunt nemaipomenit de frumoasă, după ce mi s-au zvîntat brazdele de pe obraji şi urechile nu mai păreau aburinde...m-au dus la mama în cabinet.

Şi aşa s-a făcut Irina cu cercei. Aşa că, Alinuş, te încurajez şi pe tine să fii vitează şi frumoasă! :)


P.S. Ultima mea achiziţie. :)

Baba şi tramul

* Tram = tramvai

Pare-mi-se că era o zi de april. Cu soare în colţuri de gură, cu un vîntişor în plete Irina mergea la universitate ziua - amiaza - mare cam pe la unu. Urcă în tramul verde care mai mult semăna a un TGV, în vagonul nr. 2, scoate un caiet, bagă un dop de cască în ureche şi tuc-tuc...pe-acelaşi drum.

Cam pe la jumătate de drum, brusc, inexplicabil, la prima încreţitură de frunte, se opreşte tramul. Stă. Hm? Vreun semafor să fie oare? Nu. Vreun accident? Nu, slavă Domnului. Irina descreţeşte fruntea şi-o bagă în primul vagon. Aa...cuiva i se făcuse rău...aşa vorbea lumea, cel puţin.

Rău.

Stăm.

Stăm rău, căci timpul trece, cineva se simte rău, oamenii se agită, lecţia fetei se începe. Şi totuşi ce se întîmplase în primul vagon? Nu erau decît 2 persoane: o babă şi-un flăcău.

Dau cu ochii la flăcău într-atît încît să nu-l sperii, dar nici să nu-l bucur..parcă se simte bine. Mă uit la baba în colanţi cu o mină de aur pe degete...straniu, nici ea nu pare a fi suferindă. Poate l-au dus în cabina şoferului pe sărmanul om?

Noi toţi aşteptam ambulanţa. Respect. Chiar dacă s-a oprit un tram întreg cu vreo 50 de oameni, iar în spate înca vreo 5 stau pe şinele blocate (tramuri, nu oameni) viaţa omului totuşi e pe prim plan.

Peste 15 minute..nu-mi mai părea atît de nobilă aşteptarea. Mintea mea era sfîrtecată de gînduri precum: " da chiar nu se găseşte cineva din responsabilii care se adunaseră în jurul tramului să să stea la staţie cu omul bolnav să nu ţină în drum 200 de oameni?"..şi din altele neortodoxe.

Între timp venise şi poliţia. O fi călcat pe cineva? Ce face poliţia aici? Doamne, ce se întîmplase??? Mă întorc la primul vecin de pe scaun şi întreb cu ochii mari: CE SE ÎNTÎMPLĂ?

"Cineva se simte rău, nu poate merge. Aşteptăm ambulanţa. Nu ştiu ce face poliţia aici."

Asta v-am spus şi eu. Peste 45 de minute...se aude sirena. Din ambulanţă ies 2 halate albe cu o targă, intră în primul vagon, fac un rotocol..la care..baba le dă frumos din mînă, se ridică voiniceşte pe picioruşe, iese independentă din vagon, intră singurică în ambulanţă...iar şiragul cu vreo 10 tramuri blocate, cîteva sute de oameni înrăiţi de aşteptare, fata cu lecţia pierdută...pornesc la drum. Tuc -tuc....