Direcţia Stare Imbecilă

Daţi-mi o cămaşă de forţă ca să nu îi împuşc pe cei de la Direcţia Stare Imbecilă Civilă care eliberează certificatele româneşti!!! Băgaţi-mi un dop în gură să îmi înghit toate înjurăturile care vibrează cu clocot în toţi nervii mei!!! Doamne, dă-mi putere şi înţelepciune să pot depăşi prostia şi neomenia celor care ne consideră de sortul 2 pentru că suntem moldoveni, cei care se vor respectaţi cînd ne tratează ca pe nişte ţolice, ca pe nişte gunoiuri ce visează la o cetăţenie europeană.

Turb. Încet cu telefonul ce îmi frige urechea, cu mîna ce zgîrîie peretele lăsînd urme de venin ce l-aş împroşca de aş avea FERICIREA să mi se răspundă la apel. Deja e a doua zi de cînd apelez 0040212220109. Pînă în acest moment am făcut 2204 apeluri...tasta redial s-a ros. Sun întruna oriunde nu m-aş afla..în faţa computerului, pregătind micul dejun, spălîndu-mă pe dinţi, în metrou, la serviciu, la prînz, în lift, în viceu, citind, vorbind...eu tot sun..şi sun..ÎNTRUNA OCUPAT!!!. Cînd dupa al nu ştiu cîtă-lea sută-le-a apel, apelul continuă...simt că mi s-a mai născut un înger! Dar a murit foarte repede căci nu a raspuns nimeni oricum. OK, iar sun, iar şi iar, şi iar....deja cînd din sută în sută reuşeşte să meargă apelul, rugăciunea mea evoluează în: Doamne, fă să ridice cineva receptorul!!! Şi Dumnezeu a făcut mare minune cu mine..şi cred că în a mia oară cineva s-o îndurat. : „- Doamnă, ce fericire pe capul meu!!! Credeam că o să mor sunînd înjurînd […] vreau să mă programez pentru a-mi ridica certificatul de naştere!” – „Bine, doamnă, vă transfer”...muzicuţă de robot ca din SuperMario....şi pip..pip..pip.

Experienţă de Bucureşti: Partea II - Autobuzul

 Imaginaţi-vă o voce aburindă de alcool, cu silabe în-tin—se, cu accente îngroşate...în 2 cuvinte beat-mort:

-    Feti-ţo, eu...eu ştiu, unde tu ai nevoie, să mergi (Dumnezeu să te întunece să nu mai ştii, moşule! ziceam eu în gîndul meu). Eu,  am să am,  grijă de tine...şi tu, ai să ajungi la Filaret cîndva..
-    Am să te duc eu, că vezi că-i beat-criţă...Acuşi ieşim peste vreo 2 staţii, şi de acolo pe jos drept la Filaret, mă asigură ţiganul.

Mamaaaa...eu m-am încleştat de valiză ca de o ancoră ca sa nu mă poată nimeni scoate din autobuz. Glasul mi se chircise de frică, stăteam ca o statuie de bronz măligă între ei.

-    Eee-ee-e, ţigan ce eşti, ţi-am zis c-o duc eu! Lasă,  fata... în seama mea..Eu tot acolo cobor şi îmi este în drum..
-    Nene, tu m-ai bine ţi-ai face drum la toaletă.  Crezi că doamna vrea să meargă cu tine?

Doamna visa să meargă cu unul din ei....dar NUMAI ÎN CEL MAI URÎCIOS VIS putea visa doamna asa ceva!


-    Fetiţo, eu ştiu ce vorbesc...Acuşi ieşim. Nu te uita la ce zice ţiganul..
-    EU iau fata. O duc în braţe pînă unde îi trebuie cu tot cu valiză! se răsti celălalt.

Eu mai că făceam pipi în pantaloni. Tremurînd ca varga, am făcut un rotocol cu ochii prin autobuz...spre capătul lui am văzut 3 tineri cam de seama mea, ce arătau relativ decent, m-am apropiat de ei..şi  cu o voce de toată mila am rostit:

-    Vă rog, luaţi-mă cu voi cînd ieşiţi din autobuz...

Va urma...

Experienţă de Bucureşti: Partea I - Staţia

În cîteva zile numărate...îmi voi hîţîna valiza pe acelaşi traseu: Milano – Bucureşti – Chişinău. Merg cu avionul pînă în România şi apoi cu ce o fi de-acolo ajung acasă. De fiecare data Bucureştiul îmi rezervă istorioare de spus la nepoţi. Dar pe asta, lunga şi halucinanta mea experienţă bucureşteană o voi împărtăşi şi cu voi.

Se făcea prin maiul anului trecut cînd fericită şi cu inima ca un fir de nisip (sunt aviofobă) mă căţărăi în avionul de singură folosinţă Wizzair. Era un zbor tîrziu ce ateriza în Bucureşti pe la 22:00. Aveam falsa impresie că la această oră mai pornesc autocare spre casă de la Filaret sau trenuri de la Gara de Nord. Şi cu speranţa mea anemică, goneam valiza prin aeroport ca o căprioară speriată să nu întîlneacă zorii în turma de avioane şi ţigani hoinari.

Vineri seara

E vineri seara. Nu vin cu sentimente, nici cu trăiri, fără emoţii, fără zbucium...inspir prin toată oboseala mea seara de Vineri..care stă tolănită pe pat, ocupată de lucruri mici, de lucruri ce Luni ar spune că sunt fără rost şi Marţi ar judeca crunt ca pe o pierdere de timp..dar Vineri, Vineri e cu totul altfel. Priveşte filme şi bea ceai în spuma căzii, îşi face manichiura şi visează la pantofi. Vineri e o femeie trudită ce se vrea iubită, şi de obicei, se iubeşte singură. De asta Vineri seară în loc de film  - o poză şi un cîntec.

Cu ocazia acestui cîntec trebuie sa fac o promisiune: Promit, în faţa mîinilor mele şi a sufletului meu ce tremură fiecare strună şi clapă din această melodie  - promit că tot ce răsună peste minuta 2:23 va fi cîntat de mine şi de viitorul meu pian în termen de cel mult 2 ani. (Nu am pian încă.)

Voi ştiţi că eu am slăbiciune maaare la muzica instrumentală, dar acest cîntec...e ceva special. Ştiu că le numesc pe toate aşa...dar...la mine s-a desprins sufletul de corp cînd l-am ascultat..şi nu eram sub influenţa nici unui sentiment, afrodisiac sau drog...eram în faţa unui fişier excel deloc excitant. Şi cînd  început a se depăna muzica după 2:23...am închis ochii...şi am zburat...

Gata...Vineri se supără..îi este somn şi ei. Un weekend frumos tuturor!

Riddle of the day

Sunt pasionată de frămîntări de minţi..şi voi plămădi încetişor o colecţie. Asta e prima mea frămîntare pe care o postez pe blog şi invit toată lumea care are în buzunare vreo ghicitoare din astea să mă/ne provoace! Dar ne jucăm corect. Nu trişăm, nu apelăm la google..ok?

"A man while looking at a photograph said, "Brothers and sisters have I none. That man's father is my father's son." 

Who was the person in the photograph?

STAY POSITIVE

În ultimul timp am cam lipsit de pe blog din motive întemeiate. Ieri am închis un proiect la care lucrasem 6 luni şi am fost gazda unei prezentări pentru oameni nici puţini, nici mici. Dar asta v-o spun nu pentru a mă face de lauda voastră ci pentru a vă face să înţelegeţi că eram foarte stresată şi cuibărită în baze de date, exceluri şi ppt-uri şi nu doar...

Povestea începe de luni. Mi-am zis eu că 2 zile sunt suficiente pentru a crea un powerpoint decent şi a aranja toate datele într-o manieră prezentabilă. De cu zori eram antrenată în template-uri, tabele, grafice şi alte năzdrăvănii care mi-au consumat jumătate de an. Pe la 11 deja gîfîiam de inspiraţie.

Trebuie să vă mai spun ceva important. Eu nu prea cred în autosugestii, medidaţii ş.a. Dar de luni îmi dădea tîrcoale un gînd nepoftit „Stay positive”. Eu nu mi l-am scris nici pe perte, nici în telefon, nici nu mi-am propus să-l ţin minte cumva...îmi venea din senin şi asta mă facea să rîd zîmbesc. Ok, whatever..stay positive. M-a vizitat şi în timpul muncii mele de cu zori şi l-am lăsat să stea cu mine cu condiţia să nu mi se bage în vreun slide. Am observat că deşi nu îi dădeam vreo importanţă, îmi făcea bine..mă calma în toată fuga mea.

Apoi...BAH!!! Şi computerul meu face C-Î-R-Ţ! C-ÎÎÎÎ-R-Ţ!!!! Ecranul se făcuse albastru cu avertizări malefice, pop up-uri huligane mi-au invadat munca celor şase, Şase, ŞASE luni! Nu se mai mişca nimic din loc...nici tu excel, nici tu powerpoint, nici tu browser, nici tu shut-down. Am bruscat computerul moldoveneşte apăsînd forţat pe shut down..l-am reabilitat...dar computerul meu era pe patul morţii de-a binelea. Unica funcţie disponibilă: shut down. 

Bătălia fotografilor: Concurs HDR

Doamnelor şi Domnilor,

Vă rog să vă exprimaţi părerea (printr-un vot) despre această bătălie fotografică! Doi fotografi pe care eu îi cunosc dincolo de obiective, s-au lansat într-o luptă pixel la pixel.

"Let the winner have the candy!"

http://photocontest.dragovtev.info/

Sondajul va fi accesibil pînă pe 26.03.2011, adică această sîmbătă, 00:00.

Improvizaţie: Irina obosită

 

puloverul meu verde a obosit în coate

abia de mai respiră prin nodul cravatei

apoi mi s-a strîmtat în spete

iar gulerul urlă că moare de sete

spre seară manşetele pierzînd din pudoare

au descheiat nasturii obosiţi, în sudoare

sunt toată un strigăt, şi toată un oft

un boţ de-oboseală, încruntat şi răscopt

cândva toamna se încălzea printre noi

 E o poezie ce nu are dreptul să aparţină doar autorului...imagini atît de vii, încît pe alocuri îmi vine să îmi acopăr ochii pentru a nu vedea prea multe..

cândva toamna se încălzea printre noi
(de dragoste)

toamna aceea s-a întins rece
pe linoleum
făceam dragoste
ploaia bătea speriată la uşă
râcâia cu unghii vineţii
nu aveam nicio pătură să-i dăm
eram fierbinţi
ne frigeau buzele tăciuni ne aţâţam
unul pe celălalt
în vaze tufănelele se zburliseră
lumina se chircise într-un colţ
noi alergam unul prin celălalt
nu ne păsa că toamna avea frisoane
şuiera vântul pe sub uşă
felinare sfioase ochii
se-aprindeau candele
cu suflet
ne ţineau de cald

/Ottilia Ardeleanu/


P.S. Preluat cu tot cu ambalaj de pe blogul LaCafeaua

„The second book of General Ignorance” de John Lloyd & John Mitchinson

Dacă tot am liber, şi dacă tot am zis că vă prezint noua mea carte, voi mai încorda un pic irişii mei descălţînd un alt gînd.

Vine căldura, cu verdele din flori şi tocurile lungi ţocăind de sub falduri de rochii. Plănuiam şi eu cu mîna pe chimir o rochie şi o pereche de pantofiori pentru frumosul april. Nu pentru a îmi satisface un moft, ci pentru că am nevoie. Altfel, voi alerga desculţă prin iarba verde.

Matincă voi alerga desculţă pentru că am cheltuit toată averea pusă deoparte pentru încălţări într-un camion de cărţi. Un nou raft pe care stau soldăţeşte cărţi ce abia aşteaptă să pun mîna pe ele. De aş avea un aparat fotografic, aş face o fotografie pentru a vă surprinde plăcut şi pentru a vă întărîta desigur. Da..da..să mă invidiaţi într-atît încît să umblaţi şi voi desculţi ca mine. 

Zilele mele de naştere - copiii lui Janus

Zilele de naştere îmi amintesc de zeul Janus, cel cu două capete în direcţii opuse ce simbolizează trecutul şi viitorul, binele şi răul, începutul şi sfîrşitul într-o singură fiinţă. Zilele mele de naştere sunt asemenea. Au două chipuri. Unul mă bucură. Îmi aduce aminte de mama, de tata...de mine cînd nu eram. Cînd nu eram oare cum eram? Cum nu aş fi fost, faptul că eram nu schimbă nimic căci memoria mea nu a păstrat nimic de pîna la 9 Martie 1986. Apoi..pah! Şi inexplicabil am apărut anume în această zi! Anume în această zi sufletul meu, care hoinărea undeva amnezic în univers, a căpătat simţirea timpului...memoria vieţii, posibilitatea de a FI.

  

Nu m-a întrebat nimeni de vreau să păşesc printre oameni în piele de om sau de lup, sau de floare. S-a decis să fiu om. Apoi s-a mai decis că voi trăi în Moldova şi voi purta cu mine doi ochi căprui.

S-a decis să mă nasc fără a-mi da de ales. Şi a fost cea mai frumoasă decizie care s-a luat pentru mine vreodată. S-ar părea că Cel care a făcut-o nu e democratic. De fapt, a lăsat un teanc de decizii pe seama mea. El a decis să mă nasc, eu decid să trăiesc. El a decis să fiu om, eu decid ce fel de OM, El va decide să-mi ia cîndva...eu voi decide ce iau cu mine şi ce las în urma mea.

Deci zilele mele de naştere sunt celebrări ale zilei în care am primit drept cadou Viaţa. Dar tot ele, multele...mi-o fură an cu an. Sunt ca un fel de cont bancar cu viaţa...care niciodată nu poate fi suplinit.

Ieri mă gîndeam cum ar fi dacă am trăi fără a număra anii...am avea vîrste biologice precum unele popoare din Africa. Fără vîrste, am lasă ochii şi trupul în voia sufletului...care nu face riduri (cel puţin nu literalmente).

...

Zilele mele de naştere sunt copiii zeului Janus ce îmi dau şi îmi iau viaţa...

Cine mi-a scris azi dimineaţă?

Este un blestem peste relaţia mea cu telefonul mobil. Ăsta e deja al patrulea pe care îl schimb timp de un an...ba uitat, ba furat, ba înecat. De ieri am telefon nou, e vechi, dar nou. Un telefon pe care nu l-aş pomeni mult timp dacă dintr-o întîmplare absolut îmtîmplătoare nu l-aş mai avea.

Am 4 numere în telefon: Mama, tata, fratele şi David.

Azi dimineaţă în timp ce mă oglindeam în noua mea carte ( vă scriu detalii mai tîrziu), mi-au vibrat şoldurile de 2 sms-uri.

Cel mai frumos cadou din viaţa mea

Mă nasc cînd ascult jocul arcuşului, percuţia degetelor, clapele moi trezindu-se sub atingerea caldă...este o vibraţie mai puternică decît percepţia sunetului...e o vibraţie providenţială ce mişcă tot atomul din mine...şi atunci mă nasc.

Mă nasc dimineaţa, cînd lumina soarelui îmi luminează nu doar odaia adormită ci şi visele pline de întuneric. Mă nasc odată cu prima rază la 6.

8 Martie

De dimineaţă eram înarmată cu o torbă de bîrfe pentru a discredita sărbătoarea de azi. Să nu credeţi că eu împroşc toate sărbătorile în care femeia primeşte flori şi dragoste...de-ar fi mai des, zic eu. Şi deşi mi-ar fi plăcut să mă împiedic de un buchet de mimoze sau să fiu trezită de un clinchet de telefon, nu ăsta e motivul pentru care eram înverşunată (deşi cuvîntul e prea tare pentru mica mea explozie). Vă explic de ce..

De pe cînd sunt prin părţile astea mi-a fost dat să aud istorioare halucinante despre 8 Martie. Ba că e ziua prostituatelor, ba că e ziua funebră în care au murit foarte multe femei de la o fabrică textilă...istorisite nu doar de italieni, ci mai mult de italience. Şi vreţi să sărbătorim moartea femeilor pe care trebuie să le cinstim pentru că au murit în luptă cu discriminarea dintre sexe? Şi alte istoare despre Zetkin..

Eu le-am ascultat pe toate şi deşi pregăteam o colivă să pun pe blog în loc de o felicitare azi dimineaţă, am zis că nu ar strica să caut pomelnicul pe google. Şi iată ce am găsit, domnii mei.

127 hours

Deşi ăsta e al doilea film pe care îl privesc semnat de Danny Boyle ( cel care a regizat Slumdog Millionaire), cred ca 127 Hours e cel mai bun film al lui. E un film ce te ţinteşte 94 de minute fixat pe un singur actor ce e blocat într-un singur loc literalmente...no action, no killing, no love..S-ar părea că aveţi şanse să vă plictisiţi..deloc!Şi deşi e plin de suferinţă, filmul în sine nu e violent..cu toate că au fost scene pe care le-am privit prin crăpătura degetelor.

E despre Aron Ralston ( true story ) care printr-o nefericită întîmplare rămîne blocat în canion fiindu-i tocat braţul între stîncă şi o bucată de rocă. Fiind singur, fără alimente, apă...trăieşte emoţii ce încep cu raţiunea şi termină prin panică, disperare...şi ulterior speranţă. Deşi nu e un film de acţiune tehnic vorbind...e plin de acţiune...de trăire...un film în care viaţa te priveşte drept în ochi...îndepărtîndu-se văzînd cu ochii. E un film ce te învaţă să preţuieşti ceea ce încep a preţui doar anii... Eu cred că viaţa lui începuse abia atunci...în cele 127 de ore..

Altceva ce uimeşte..e simplitatea acestui film. Nu e spectaculos precum Inception, şi presupun că are un buget foarte modest...cred că cea mai mare cheltuială a fost James Franco, financiar vorbind...dar prestaţia lui a fost excepţională..cred că cel mai frumos rol jucat de dînsul pînă acum. 

E un film despre lupta pentru viaţa...cu orice preţ.


Filmul e bun, 6 nominaţii Oscar.

Ce fel de dragoste e asta?

Pe Antonio il  tipizasem drept "managerul racnitor" pentru ca atunci cind se vocaliza era cam insuportabil sa faci altceva decit sa-l asculti sau sa fugi intr-un buncher. Nu pentru ca e rautacios din fire, ci pentru ca are o tonalitate si intensitate a vocii soprano. Unde mai pui ca italienii si asa se insira cu coardele vocale pe 6 octave cind vorbesc. In fine, concluzia e ca eu fiind implicata intr-un proiect care necesita sa leg telefonul de lobul urechii cam 60% din zi, nu prea gaseam rabdare si intelegere cind interlocutorul meu de cealalta parte imi spunea ca mi se schimbase voce...devenise mai barbateasca.  - No, no..ziceam eu. This is Antonio talking on the phone in the other office.

Plus la toate, Antonio niciodata nu obisnuia sa ma salute cind intra dimineata in oficiu..la inceput o luasem personal, apoi observasem ca nu o face cu nimeni...apoi mi-am dat seama ca vorbeste la telefon mai tot timpul cind intra..si il iertasem. Dar nu cautam sa-l salut eu.

Oricum tare drag nu imi era si nici nu incercam sa-l pun la inima caci nu ne prea intersectam la serviciu si nu aveam cum sa-l descopar dincolo de voce. Stiam ca are familie, o fetita, se cearta cu soacra-sa pe facebook, ergomaniac (workaholic), mereu ( MEREU!) cu auricularul la ureche, chiar si atunci cind schia pe pista neagra era in teleconferinte.

Stiti ce e trist in toata povestea asta? Antonio nu e deloc cum il stigmatizasem eu..

Ocupat, iritat, agitat, vocal la serviciu - acest om e unul dintre cele mai frumoase suflete peste care am dat...Si am descoperit absolut intimplator. Foarte putini cunosc detalii despre viata lui personala, pentru ca tot timpul vorbeste despre business in masura in care oamenii il evita la prinz fatis, avertizindu-l sa nu se aseze la aceeasi masa daca icneste ceva despre serviciu.

De fapt, in spatele acestui om de afaceri, se ascunde un familist cu o inima mai mare decit a multora din noi. Antonio are familie. O copilita de aproape un anisor si o sotie...in carucior. Membrele inferioare ii sunt paralizate si acest copilas a fost un miracol dumnezeiesc dupa toate avertizarile medicilor. Antonio are grija de amindoua, si casnic, si financiar, si moral...Uneori cind o nenorocire din astea se abate asupra unei familii...din dragoste, din responsabilitate, din cauza ca s-au trait ani frumosi pina la tragedie si din multe alte motive...mergi inainte. Antonio a cunoscut-o pe sotia sa deja in carucior...si era tinar, era simpatic, era inginer. A ales-o stiind ca nu se vor plimba la brat, ca nu se vor apropia intim in strinsoare unui dans, ca nu vor alerga prin iarba sau prin nisipul cald, ca nu vor avea copii..el a ales-o.

Ce fel de dragoste e asta? Eu nu o cunosc, eu nu am simtit-o...si cred ca nu voi ajunge la aceste inaltimi sufletesti...sunt fericita ca pe lume sunt asa oameni frumosi.

* numele e inventat

eşti pufos

eşti pufos ca un zefir rotund

cu plete prea lungi de bărbat

ai ochii  alune

şi zîmbetul – un papion trist..parfumat

cuvintele mele par lipsite de sens

dar tu mă cunoşti

şi ştii că-ţi vorbesc

atunci cînd nu vreau să o fac

eşti pufos

Despre Cibo şi despre fata lui

Cibo mi-a fost arbitru la dezbateri pe timpuri. Era un adevărat superstar: toţi voiau să fie deştepţi ca Cibo. El nu era doar deştept. (Zic toate la trecut căci toate s-au întîmplat demult). Mai mult ca atît, era foarte carismatic precum toţi zeii Montparnass-ului  şi făcea comparaţii nebune...odată a comparat prestaţia echipei noastre cu un kukuruznik..ah, păcat că am uitat de ce.

La " Trandafir" Cibo era şef pe chitară...

"Fata mea" am auzit-o pentru prima oară anul trecut. Am găsit-o acolo unde se pot găsi toate: facebook. Plăcuse mult mie şi prietenilor mei...şi-am vîjîit mult timp melodia, precum şi pe Troleibuzul 25 (alt cîntec de-alui cibo - găsiţi pe youtube).

Ieri datorită lui Natan care a share-uit melodia, am găsit acelaşi cîntec într-o nouă interpretare. Ascultaţi mai întîi şi apoi citiţi mai departe.

Cîntecul e la fel de gingaş precum şi rîsul Natei pe final, calitate de studiou, trio la refren, un clipuţ improvizat..s-ar părea că melodia s-a maturizat...dar totuşi varianta iniţială...unde se mai poate auzi hîrîitul microfonului..literele karaoke ce se joacă pe ecran şi vocea..nu ştiu cum altfel a lui Cibo..mai răguşită, mai îndrăgostită poate sau poate mai inspirată...prima variantă îmi place mai mult..

Superfreakonomics - Finita

Cărţile mele, prietenii mei...mănîncă cu mine, se spală cu acelaşi şampon şi se plimbă în aceleaşi trenuri (gratis).

Cartea e extraordinară pentru cei cărora le este sete de un pic de cultură generală neordinară. E mult de povestit şi nu aş vrea să vă intrig, pentru mine e suficient că am citit-o eu ( auch)..dar voi lăsa o pată de carte din ultimul capitol...îmi vine să rîd doar la gîndul că postez acest fragment.

Elenco delle cose che non so di Lara

Ştiţi că nu mai am player..şi deşi nimeni nu i-a observat absenţa...ăsta a fost unul dintre iubitele mele accesorii de pe blog pe care îl tînjesc nespus. Nespus. Nu aş putea descrie ce simt atunci cînd ascult o melodie ce mă pătrunde...e un orgasm al tuturor celulelor mele. Melodia precum un fir invizibil pătrunde prin toţi porii înălţîndu-mi sufletul spre rai sau spre iad...ambele sunt la fel cînd cîntă muzica..numai că una sfîrşeşte în coroană de speranţe şi alta în ştreang de gînduri...dar ambele sunt profunde, pînă în seva oaselor mele...Nu, nu pot descrie...ce simt e nespus.

Ascultaţi...voi simţiţi la fel?