Ocupaţi

Sunt amarîtă de un sindrom ce-l descopăr tot mai des în ultimul timp..de unde am crescut, de unde ne-am maturizat, de unde vrem bani, de unde vrem cariere, de unde avem lucruri mai importante, dar tot mai des suntem ocupaţi. Nu-mi plac oamenii ocupaţi. Activi - da, dar ocupaţi - nu. 

Ah, scuze..nu pot nici mîine seară, şi mîine am treabă, sunt extrem de ocupat/ă..zici că a fost ziua ta? A, daa...dar tu ştii ce regim nebun am eu..nu-mi văd capul de trebi..am atîtea responsabilităţi încît numai am loc şi pentru tine... Deadline..da..iarăşi. M-am culcat la 2..şi mă trezesc în fiecare dimineaţă la 5..noul meu job e surmenant..doar nu crezi că refuz din neomenie şi inimă rea? Ce naiba nu e clar că sunt ocupat/ă?

Cîţi prieteni ocupaţi din ăştia aveţi prin preajma? Eu am unul foarte aproape...atît de aproape încît aş apuca-o de păr uneori cînd văd că e buimăcită de muncă, că aleargă cu un titirez, pretextînd cît de ritmică e viaţa ei, are cîte 10 rînduri în agendă..între care eu nu încap niciodată, sau rareori...e buimăcită de ocupaţia ei..încăt uită de mine, de sufletul meu, de dorul meu, de prietenii mei, de amintirile mele...uită de toate şi nebună de valul vieţii ei accelerate..se îndreaptă spre o destinaţie...de asta, uneori..apăs pe frînă, căci despre mine era vorba mai sus, apăs tare de tot pe frînă...şi îmi amintesc că viaţa asta e o clipă..şi nu aş vrea să zbor pe lîngă ea într-un val de deşertăciune...iau o coală, mă gîndesc la oamenii care îmi sunt scumpi..şi încerc să-i găsesc..prin telefon, prin email, printr-o scrisoare...

Eu am avut ocazia în viaţa mea să lucrez şi în companii de afaceri ce forfotă de proiecte, deadlineuri şi bani fierbinţi, dar am avut şi "job-uri" de ocazie..la bibliotecă, magazin...care comparativ sunt mai lejere, cu mai puţine responsabilităţi...dar unde nu aş fi lucrat..oamenii erau mereu necăjiţi de prea mult lucru, de prea multă presiune, de prea mare responsabilitate, de nopţi nedormite, toţi erau veşnic şi mereu ocupaţi..imposibil de ocupaţi...şi atunci mi-am dar seama...că fiecare din noi se vrea important..fiecare..şi credem că suntem cu atît mai importanţi cu cît suntem mai ocupaţi..şi ne place să fim ocupaţi, să dormim puţin, să povestim regimul nostru infect de viaţă...lamentîndu-ne şi scuzîndu-ne că nu avem timp..mai bine am tăcea..şi acele 10-15 minute de văicăreală le-am dezocupa...

Sunt oameni ocupaţi. Sunt oameni ocupaţi rău şi sunt oameni care au priorităţi. De obicei, omenia şi oamenii dragi sunt o prioritate.

Amară

Azi miros a pelin

Mi-a ruginit sufletul de amintiri

Obosite de atîtea rebobinări

Mă dor plămînii de mirosul ierbii

În care am culcat iubirea

Verde ca tine

Calc pe străzile largi cu un braţ de speranţe

Pe care le pierd la orice semafor

Cînd se aprinde roşu de Amsterdam

Mă opresc aici în plin cîmp, fără paşi, fără braţe

...

Azi voi culege pelin.

Direcţia Stare Imbecilă

Daţi-mi o cămaşă de forţă ca să nu îi împuşc pe cei de la Direcţia Stare Imbecilă Civilă care eliberează certificatele româneşti!!! Băgaţi-mi un dop în gură să îmi înghit toate înjurăturile care vibrează cu clocot în toţi nervii mei!!! Doamne, dă-mi putere şi înţelepciune să pot depăşi prostia şi neomenia celor care ne consideră de sortul 2 pentru că suntem moldoveni, cei care se vor respectaţi cînd ne tratează ca pe nişte ţolice, ca pe nişte gunoiuri ce visează la o cetăţenie europeană.

Turb. Încet cu telefonul ce îmi frige urechea, cu mîna ce zgîrîie peretele lăsînd urme de venin ce l-aş împroşca de aş avea FERICIREA să mi se răspundă la apel. Deja e a doua zi de cînd apelez 0040212220109. Pînă în acest moment am făcut 2204 apeluri...tasta redial s-a ros. Sun întruna oriunde nu m-aş afla..în faţa computerului, pregătind micul dejun, spălîndu-mă pe dinţi, în metrou, la serviciu, la prînz, în lift, în viceu, citind, vorbind...eu tot sun..şi sun..ÎNTRUNA OCUPAT!!!. Cînd dupa al nu ştiu cîtă-lea sută-le-a apel, apelul continuă...simt că mi s-a mai născut un înger! Dar a murit foarte repede căci nu a raspuns nimeni oricum. OK, iar sun, iar şi iar, şi iar....deja cînd din sută în sută reuşeşte să meargă apelul, rugăciunea mea evoluează în: Doamne, fă să ridice cineva receptorul!!! Şi Dumnezeu a făcut mare minune cu mine..şi cred că în a mia oară cineva s-o îndurat. : „- Doamnă, ce fericire pe capul meu!!! Credeam că o să mor sunînd înjurînd […] vreau să mă programez pentru a-mi ridica certificatul de naştere!” – „Bine, doamnă, vă transfer”...muzicuţă de robot ca din SuperMario....şi pip..pip..pip.

Incet-incet

Incet-incet ma pierzi prin ceata deasa
si nici indiciile clare nu te vor ghida
incet-incet ma rup din a ta plasa
si pe-o carare noua incep a ma-ndrepta.

Incet-incet se-asterne timpul
peste-ale noastre vise
peste ai nostri ani ce nu s-au implinit
peste dezamagiri ce atingind abise
au obosit si intr-o miercuri au fugit.

Incet-incet incepi si tu o noua viata
si viata ta cu Poseidoni si piei de porc
pictata in bokeh si nopti cu ceata
e-un casino in care jalnic am pierdut.

Ultimele ore de decembrie

Ultimele zile decembrine..

Anul ăsta decembrie m-a scutit de strofoleli de imunitate, m-a lăsat de sufletul meu, cu Piazzola, cu Rieu..cu alţii. M-a lăsat să frîng de una singură mănunchiul ăsta de zile ce au mai rămas. Am tradiţii de decembrie...să arunc cosmetici pe capete, haine ce îmi par mici, vechi sau nepotrivite stilului meu ce nu există încă bine definit. Să răscolesc rafturile cu cărţi şi acte, şi una cîte una să strîng în pumn hîrtii şi să le fac vînt pe podeaua populată. Să îmi dau datoriile. Nu vă datorez nimic? Să şterg tot haosul de pe desktop...să fac noi mape în care vor trăi fişierele din acest an. Să scriu pe blog tot ce nu aş vrea să scriu în 2011. Să scriu scrisori...de suflet bun şi să le trimit prin poştă către cei dragi. Să scriu scrisori de suflet nebun şi să le trimit la adrese “greşite”...sau să mi le trimit tot mie. Să fac băi...nu duş, ci bai...cu sare şi cafea. Să mă privesc ca pe o floare în octombrie şi să decid cum să mă sculptez în 2011. Apoi îmi mai place să fac felicitări alla Dumitriţa, şi să mă gîndesc ce cadou i-ar plăcea mamei.

Îmi place să scotocesc toate ungherele...să arunc tot ce nu-mi mai aparţine...să las gol, dar un gol ce va fi găzduit de alte începuturi...să ascult muzică şi să şterg fotografii în care nu sunt frumoasă...

Două seri

Am două seri. În una din ele voi muri.

Prima, e un înger bătrîn. Vine lîngă căpătîiul meu, şi trecîndu-şi palma peste ochii mei deschişi mă spovedeşte. Ei i le spun toate...tocană de suflet. Apoi îmi lasă în palme un grăunte şi îmi ia o altă zi. Îngîndurată merge la Dumnezeu. Apoi, revine pe pat..şi plină de gînduri, le culcă toate în scobitura pernii...pentru a le ţine aşa sfinte pînă dimineaţă lîngă mintea şi sufletul meu. Dispare odată cu somnul.

A doua, e nebună. Mă muşcă de gînduri şi mi le sfîşie aţă cu aţă...apoi mă vede aşa îndurerată...şi-mi pune muzică. Puţind a cafea, se pitulează lîngă goliciunea mea şi îmi dă scrisori ferfelite de vreme...le citim împreună sub muzica care picură în sufletul dezgolit. Îi zic că vreau să fiu fericită, iar ea nu mă crede. Rîde hidos în convulsii. Zice că suferă din dragoste. Ea nu poate iubi, şi nu pentru că e seacă...ci pentru că e smintită. Legaţi-o de trece pe la voi. Eu petrec cu ea unele seri, pentru că îmi aduce muzică bună...apoi cînd vine dimineaţa, îmi lasă muzica şi pleacă.

Eşti tu?

Tăceri atît de pline de-nţeles
Şi-atît de ne-nţelese
Atîtea vise la-nceput
Lîngă portiţa rece se doreau alese.

Şi ceea ce părea la început
o veşnică trăire
se plictisise în 3 ani
de multă fericire...

şi azi buchetul ofilit de vise
stă stingherit în umbra clapelor
ce cîntă în culise.


p.s. Am un nou cîntec în playlist.

Aşteptarea

Sunt şi aşteptări plăcute, gîdilitoare, dar plăcute. Cînd nu ai răbdare, cînd unicul obstacol e timpul atît de lung s-ar părea. Dar sunt aşteptări acide, răscolitoare de somn, stresante...astea-s cele care pe lîngă o doză de timp mai au şi una de nesiguranţă. Iar dacă de nesiguranţa respectivă atîrnă o sută de alte decizii...ap Irina se stresează de prăpădenie. NU MAI POT! VREAU UN RĂSPUNS! ACUM. UNUL SIMPLU: DA SAU NU.

Nu e prăpăditul lumii cum spune mama, dar e o stare atît de bolnăvicioasă să crezi că timpul e cel mai mare duşman, să priveşti jinduind ceasul care de abia îşi clatină arcele, să ţi se pară că timpul a murit. Ah, ce prostie! Să-mi alung zilele, orele...pentru o nenorocită zi. Şi iat-o. 1 Septembrie..iar eu tot prostită aştept un răspuns şi din cîte se pare voi mai aştepta...verificînd poşta fiecare 5 minute...cred că mă voi sclinti văzînd aceeaşi interfaţă la nesfîrşit, tresărind la fiecare apel.

Nu e nimic extraordinar în cazul în care vă întrebaţi ce naiba oi fi aşteptînd. E pur şi simplu, o nenorocită de stare de aşteptare..

Autopsie de septembrie

Demult nu m-am autopsiat. Am scris despre cărţi, despre muzici şi mode...dar demult nu mi-am tăiat venele aici pe blog, nu mi-am urlat dracii din mine să se înspăimînte îngerii, nu mi-am lăsat gîndurile să facă striptease nestingherite, să le privesc fără a mă ruşina de ele...să mă privească şi ele la rîndul lor. Să mă doară apropierea de mine, dar durerea să fie plăcută precum după o despărţire... Demult nu am sfîşiat nehotărîri în mine, eu însămi fiind una. Să le pun pe toate frumos în rînd, să le interoghez, cercetez, maltratez. Demult nu am mai visat visele mele, cele nebune, cele vii şi chinuitore, cele halucinante, aducătore de dor şi boală. Dorm bine, în general. Azi m-am luptat cu somnul tăvălindu-mi oasele prin pat o bucată de noapte, apoi am zis: " Demult nu am mai scris pe blog pe la glezna nopţii...dii în colo somnule." Şi iată-mă nălucă cu bisturiul în mînă mă auto-autopsiez. Şi tai gînduri-gînduri-gînduri şi din somn-nesomn-nesomn.

Cascina Gobba sau cum să ajungi în Moldova cu metroul

Atunci cînd mi-e dor de ţară, găsesc Moldova mea şi în Italia. Este aşa un loc la un mal de Milano care se numeşte Cascina Gobba. Aici vin moldovenii de vineri seara cu "căruţele" lor, cu răsărită şi bere Chişinău, cu Maklere şi cu vorbă de-a casă şi fantasmic creează o micuţă Moldova...o micuţă Piaţă Centrală mai bine-zis. Şi eu vin pe aici cînd mama îmi trimite de-ale gurii. Intru, trag o gură de aer şi vreau înapoi în Italia.

Iar duminică se încarcă toţi boiereşte cu de toate...şi pleacă acasă. Iar urmele rămîn.

Impari

Şi erau frumoşi. Şi erau tineri. Şi se iubeau.

Ea făcea medicină. El tot învăţa, iar verile cînd avea timp liber mergea la gara de trenuri şi încărca saci în vagoane. Într-o zi l-au încărcat în ambulanţă după un accident la aceeaşi gară...şi spre seară era făr' de picior.

Impar de picioare el nu i-a mai fost drag...şi s-au despărţit. A trecut o toamnă, şi o iarnă, şi o primăvară. Ea era pe prag de absolvire. Mergea în capitală să apere teza...alb, negru, tocuri. Căldura zăpuşitoare a făcut-o să scoată un braţ peste geamul autobusului. Braţul fu sfîrtecat de un camion ce venea pe contrasens. A rămas fără de mînă.

Uneori viaţa are lecţii crunte, mult prea crunte...

P.S. Şi au trăit şi trăiesc pînă la adînci bătrîneţe împreună. Şi cred că se iubesc, iar viaţa i-a învăţat să se preţuiască...pentru a nu rămîne impari prin viaţă.

Iubiri in limbi

azi sunt atît de pustie
fără cuvinte
de îţi scriu - nu ai cum să citeşti
nu ai cum să-nţelegi
iubiri în limbi


şi frică-mi-e de mine
de nebunia mea
şi de prostia mea
de laşitatea ta
de ce nu a fost şi ce nu va fi
iubiri în limbi

şi hai şi-om tăcea
şi ne-om ascunde
şi om trăi cumva
pe lîngă cineva
şi vom iubi...

oricum vom iubi.

Copilul care plînge

Dacă Dumnezeu mi-ar da să aleg între necopil şi copil suferind, eu aş alege necopil.

Poate aţi prins de prin alte lecturi de prin bojdeuca asta că fac un part-time, foarte-foarte "part" desigur, dar se mai întîmplă să merg cîteodată la careva şcoli elementare.

Azi l-am cunoscut pe Alberto. Alberto e un copil, de nu ştiu cîţi ani. După mărimea corpului părea a fi de clasa 2-3-a. Cînd a intrat în clasă în cărucior, pe obrajii lui cugeau lacrimi, răzleţe...debusolate, ce fugeau repede la vale pe obrajii ce se ridicau de un zîmbet. Cînd zîmbea la atigerea educatoarei, deschidea guriţa de-o lăţime de degeţel...prin care i se întrezăreau gingiile sîngerînde, guriţa fără dinţişori. Ochişorii îi erau prea apropiaţi, de parcă se lipiseră de frică. Pe tîmpla dreapta avea o pată roşie, precum urma unei arsuri mari. Mînuţele stăteau ca la iepuraş, nemişcate, înţepenite...precum întreg corpul încătuşat în cărucior. Şi genele luuungi, stufoase şi negre, acoperau ochişorii ca două măslinele.

Nu înţelegeam de ce plînge cu ochii şi zîmbeşte cu guriţa acest copil. Părea a fi fericit sub mîngîierile calde.

Şi totuşi plîngea. Alberto întotdeauna plînge chiar şi cînd e fericit. Lacrimogenele lui sunt afectate şi lăcrimează întruna. Dar ochii lui nu sunt trişti...cred că cei mai trişti ochi, cei mai trişti ochi de pe acest pămînt îi are nu Alberto, ci mama lui Alberto.

Eu nu cunosc mai mare nenorocire pe acest pămînt decît asta...şi deseori mă pun în faţa crudei întrebări: dacă ar fi să alegi între necopil şi un copil precum Alberto...să mă ierte Dumnezeu căci nu se întreabă lucrurile astea, dar eu am un răspuns. Poate greşesc. Poate nu ştiu.

Alberto nu se mişcă, nu vorbeşte, Alberto nici nu vede măcar. Alberto plînge, şi uneori zîmbeşte cînd simte pe creştetul lui mîngîierea...Alberto e doar un copil.

Giulia

Era întuneric de un şase dimineaţa de noiembrie. Eu căutam Meleri, 14.

Maestrul îmi explicase că Giulia e fetiţa de care urma să am grijă în următoarea oră. Îmi spusese că e un pic neobişnuită...are Down, şi necătînd că te priveşte cruciş, e o fetiţă foarte isteaţă şi..alertă, de asta să am grijă să nu mă pocnească cu ceva.

O aşteptam.

Giulia e în clasa întîi. Venise cu papa, cu frăţiorul mai mare şi cu ghiozdanul. Imediat ce intraseră Maestrul îmi făcuse semn..adică iat-o! Era toată roză şi de cum intrase se învîrtea în jurul osiei ca o planetă. Mă privise simplu, de parcă ne cunoşteam dintotdeauna şi reveni la mişcările ei de titirez. Tătal ei îşi sărutase degetele şi le lipi de obrajii neastîmpăraţi ai fetei. După care plecă.

O luasem de mînă. Docilă - ea. Intrasem în clasă şi ia-o de unde nu-i. Se băgase sub masă, apoi o pierdusem în miezul unei bătălii între picii care îşi făcură un mic ring din jacketele lor. Apoi, cînd reuşisem să pun mîna pe dînsa îi zic: " hai să desenăm!". Şi spre uimirea mea, acceptase din prima. Mi-a spus să-i desenez un diamant. Eu am desenat un triunghi. Nu pot desena. Să fost un alt copil, poate rîdea de mine, dar ei îi plăcuse. Mi-a spus să-i desenez o "piciulă". Ce e asta o piciulă? O întrebasem pe dînsa, dar ea îmi răspunse rigid. " Piciula e o piciula!"

Desenează, Irina, o piciulă îmi spuneam eu. Disperată, m-am întos la un pici mai măricel de lîngă mine şi-l întreb încetişor: " Che cos'e una piciula?". El nu ştia. Clar.

Am desenat un omuleţ, unicul pe care-l pot desena. I-am făcut ochii mari ca la Mickey Mouse, nasul...şi cînd am ajuns la guriţă, ea îmi înşfacă carioca din mînă şi trasează o linie dreaptă de riglă. De ce nu rîde, o întrebasem eu. "Pentru că nu vrea să rîdă!". Am insistat, desenînd un alt omuleţ, şi apoi un alt omuleţ..şi încă unul.

Toţi erau trişti.

Apoi începuse lecţia şi a trebuit să o conduc în clasa 1C.

Ciao, Giulia...

Domnişoara S. Epilog.

Totul a început de la un gînd. Banal, de altfel. De ce e atît de odioasă singurătate? Tuturor li-e frică, am fobiezat-o, i-au pus scufiţă neagră pe cap şi o stigmă în frunte...Ebbene, merită. E plictisitoare, depresivă, mai mult - e înfricoşătoare...dintr-un SINGUR motiv: nu ştii cît îi durează permisul de şedere.

Şi uneori te întrebi " da' dacă rămîne pentru totdeauna?" Tristă perspectivă, nu? Cearşafuri reci, veşnic mirosind a damă, frigider de "nutriţionistă", garderoba pline de fuste şi ciorapi de mătase..nicio cămaşă largă în care ţi-ai ucide dorul sau somnul, niciun pantof gigant printre francezine, nicio cravată aciuată cîndva din anxietate sub sofă.

Dam, de-a dreptul trist...

Şi totuşi singurătatea nu se dă după uşă, nu ar trebui să se dea după uşa inimii din primul impuls de frică...căci de obicei, acel gol se umple greşit. Băgăm oameni în suflet doar pentru a ne convinge că mai putem cuceri, revenim la poveştile din trecut deja expirate doar pentru că ne simţeam de-a dreptul fericiţi atunci şi încercăm să sfidăm timpul, să-l întoarcem înapoi...ne ataşăm de oameni din primul surîs, din prima invitaţie sau din a doua..nu pentru că o vrem, ci pentru că nu vrem singurătatea. Şi aici greşim.

Ea vine nu cînd îi abate ei, ci vine premeditat..din dezamăgire, sau din incompatibilitate, sau dintr-o profesie obsesivă şi mîncătoare de timp, dintr-un viciu greu de suportat, din prostie...ea are motive să vină.

Şi nu e cazul să o ignori, să o sfidezi sau să simulezi că nu îi simţi prezenţa...e cazul să o accepţi. Şi să o studiezi.

Oamenii ce fug de dînsa nu se încred în sine destul, nu se respectă suficient, nu ştiu cît de mult preţuiesc...de asta se întreabă " şi dacă rămîn singur/ă? " Şi dacă nu te va mai iubi nimeni?

Păi, e cazul să răspunzi sincer la întrebare pentru care ai deja un răspuns. Toţi ştim unde suntem slabi, unde s-ar mai putea de sculptat, de cioplit în vreun nărav prost, de siliconizat nişte creieri sau abilităţi..ACUM e momentul să o faci, căci ai timpul..şi ea a venit să te înveţe ceva, a venit cu un mesaj. Nu a alunga prea repede, căci ea are bun simţ, de obicei..şi ştie cînd să plece.

Domnişoara S. Partea II.

Ea veşnic aştepta scrisori la post-restant. Era frumoasă atunci cînd mergea spre oficiul poştal, avea un soi de nerăbdare ce-i zăngănea încheieturile, devenea înduioşător de stîngace în paşii ei care pretindeau a fi indiferenţi. Şi tot îndrepta faldurile rochiei gri care trădau exaltarea coapselor, dezgolindu-le. Ochii ei cîntau. Ce frumoasă poate fi femeia în braţele speranţei.

- Crezi că sunt naivă?
- Cred că eşti puternică. Trebuie să fii foarte puternică ca să-ţi permiţi fericirea de a fi atît de naivă zilnic...

Acum îmi dau seama că atunci cînd eram împreună vorbeam despre mine mai tot timpul. În special, o căutam inconştient cînd mă sfîrteca deprimarea, şi aveam nevoie de o tăcere însufleţită să dea dreptate chinului meu, să mă privească trist. Era o transfuzie de stare de spirit.

- Îmi place rochia..
- Pentru că e gri?
- Da..
- Filtrez culorile.
- Ce?

Nu-mi era dor niciodată de ea. Aveam casa plină de ea. Miros de cafea. Cearşafuri adormite în colţuri de pat. Pijamaua în care luam cina. Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Poze parfumate. Vesela murdară. Şi muzica blues.

- Ţi-i dor de mine?, întreba ea rîzînd prin telefon cînd dispărea pentru săptămîni.
- Nu. Dar vino acasă. Ţi-am cumpărat o rochie nouă.

va urma...

Domnişoara S. Partea I.

Ea nu avea prietene. Purta doar rochii gri, şi uneori verzi. Şi avea ochii de blues. Domnişoarele o ocoleau intenţionat, ea nu avea superficialitatea necesară pentru a întreţine conversaţii volatile care le-ar fi mulţumit, nu pentru că nu ştia nimic despre orgasme, machiaj sau tehnici de mreajă, pur si simplu..ea tăcea. Nu rîdea. Niciodată. În mod normal.

Fetele spuneau că uneori...foarte uneori ea rîde isteric, psihopatic. Dar de obicei, fetele bîrfesc, iar ea de obicei, era tăcută şi plictisitoare. Tăcerea plictiseşte?

Şi totuşi nu puteai să nu o observi, era atît de nedefinită la prima vedere...şi la a doua, şi la a zecea. De departe era întotdeuna la fel..veşnic îngîndurată, ochii de blues. Rochia gri.

Începuse să-mi placă să o observ. Să o descopăr, de la distanţă...nu voiam să o includ în raza mea de social. Mi-era frică să mă complic cu ea. Dar plictisul ei era atît de vîscos şi trăda o înţelepciune. Da! Era înţeleaptă, într-adevăr. Dar de o înţelepciune cu botniţă - o înţelepciune canină, dură, de viaţă, incompatibilă cu dragostea, incompatibilă cu tinereţea...

Chipul ei era mat, iar ochii adînc înfundaţi în găvane emanau o privire blîndă..de felinar. Mîinile lungi, neproporţionale. Părul întotdeauna fixat sobru sus, excludea orice flirt. Nu avea nasturi deloc, pe haine. Oamenii cu nasturi îmi par complicaţi, dar cel puţin ai de unde îi " descheia". Ea însă era ferecată în integritatea ei.

Am cunoscut-o.

va urma...

Made in Moldova: Cumătrism

* Literele au fost alese aleator. A nu se face asocieri.

M-am pomenit să caut loc de practică în una din vacanţe, că de, ce să stau degeaba un amar de 3 luni cînd mişună Chişinăul de bănci şi eu sunt dornică de noi experienţe. Pregătesc un dosar bunicel cu CV frumos şi cu matricola sub braţ merg la Banca B., că e cea mai aproape de casa mea. Poate nu cel mai tare criteriu, dar asta e irelevant subiectului.

Intru cuminte, pregătesc în minte un salut plin de formalitate cît aştept la uşa dnei D. şi plină de încredere păşesc înăuntru cînd îmi veni rîndul. Dna D. mă privise curios o singură dată după care îşi îngropă ochii în nişte hîrţoage. Deloc entuziasmată la auzul frumoaselor mele intenţii de a-mi dedica vacanţa intereselor lor, îmi răspunse uscat:

- Totul e ocupat deja. Ne pare rău. Încercaţi în altă parte.

Eu holbată de indignare şi amărăciune la atitudinea ei dispreţuitoare, înlemnisem. Cum aşa ocupat? Vin cu jumătate de an înainte pentru a-mi ocupa un loc bicisnic de practică şi deja totul e ocupat? Ah, ce scuze ieftine!

Mai încerc să fac vînt cu CV-ul meu încărcat, cu matricola mea ţanţoşă, dar zădarnică ispravă, căci dna îmi spuse clar: Totul e deja ocupat!

Ei, bine atunci, fir-ar să fie. Dau să deschid uşa să ies, cînd colo...de pe partea cealaltă a uşii intră domnul D1, bun cunoscut al tatălui meu. Intră vesel şi foarte lejer în biroul Dnei D., mă salută cald, îl salut şi eu cum pot roşie de oftică, la care domnul zîmbind se adresează dnei D:

- Cu ce aţi supărat fetiţa asta?, asta urma să fie glumă desigur, căci domnul nu avea de unde şti ce bucurii mă poartă pe aici precum nici eu nu aveam habar (dar aflasem mai tîrziu de la tata) că domnul D1 e cu pondere la sediul central al băncii.

La care dna D. dezorientată îmi strigă-n spate:

- Da' de ce nu mi-ai spus că nu eşti din stradă?

Din stradă? Din STRADĂ? DIN STRADĂ?

- Din stradă???, întreb eu tîmpită.
- Da, de ce nu mi-ai spus de la bun început că îl cunoşti pe dl. D1? Normal că avem locuri şi te luăm numaidecît la practică. Pentru studenţi buni se găseşte neapărat un locuşor!

Voiam să plîng şi să rîd la un loc, cît spectacol, cîtă nenorocire, cîtă nedreptate şi cumătrism!

- Nu, mulţumesc, dar nu mai sunt interesată.

Succes şi baftă la toată lumea! Să aveţi de toate după merite!

Bucură - Te

- Tu dormi?
- Deja nu.
- Te rog, lasă-mă să adorm prima, ştii că am frică noaptea...
- Iar?
- Da.
- Atunci roaga-te.
- Tocmai de asta şi mă tem, gîndidu-mă la îngeri mă pîndesc şi luciferi...şi mi se năzăresc tot felul de lucruri.
- Te voi învăţa o rugăciune care te va îngrădi cu zid de cei răi, căci însăşi Maica Domnului îţi va priveghea liniştea. E o rugăciune foarte puternică. Vei simţi. Repetă după mine. E scurtă şi o vom spune de multe ori pînă o vei învăţa.

Bucură-Te, Născătoare de Dumnezeu - Fecioară care eşti plină de dar. Marie, Domnul este cu Tine. Blagoslovită eşti între femei şi blagoslovit este rodul pîntecelui tău, căci ai născut pe Mîntuitorul sufletelor noastre. Amin.

Regretele

Nu le văd rostul. Ne servesc doar pentru a ne tortura gîndurile în ştreanguri de întrebări de genul: '' dar oare cum ar fi fost dacă?'', care vin ca un roi de ţînţari însetat de propria-ţi linişte, te înţeapă bine în moalele minţii, secîndu-te de echilibru, te lasă cu gîndurile distorsionate de scenarii, îţi încalecă imaginaţia pe care o mîna în vieţi care POATE ar fi fost, dar care nu sunt...te lasă cu sufletul în sevraj..şi îţi spun ''pa''...adică ''ne mai întoarcem''.

Chiedo scusa, la mine nu aveţi ce căuta. E un principiu. Simplu.

Să nu credeţi că sunt femeia de fier pe care nu o muşcă ţînţarii, ba da...însă am înţeles că ele, regretele sunt nişte cadavre(vise, dorinţe, scenarii neîmplinite...moarte)...şi tot ce moare şi nu e îngropat...pute. De asta nu le las mai mult de 3 zile, stau la capul lor cu lumînarea, încercînd să înţeleg..unde am greşit, unde m-am pripit, unde am tăcut, unde prea amar am spus-o...şi dacă nu-l mai pot învia din morţi (adică schimba ceva)..îl îngrop. Şi uit. Şi merg mai departe cu desaga mea.

Vreau să fac o mică specificare pentru a exclude eventuale...neclarităţi. Am utilizat cuvîntul regret în această postare pentru situaţiile cînd poate aş fi putut schimba cursul vieţii mele printr-o decizie, printr-un cuvînt sau pas şi nu am făcut-o. Regretele însă care se nasc din cauză că am pricinuit suferinţă cuiva şi ne mustră cugetul pentru asta (le voi numi - remuşcări pentru a face diferenţă) nu sunt acoperite de această postare. Ele nu se uită printr-o meditaţie...dar despre asta în altă postare.