Tuesday, December 24, 2013

Iluzia amintirilor

Mi s-a întîmplat să port în sîn amintiri în care s-a coagulat o viaţă din mine. Scumpe precum îmi sunt mădularele, scumpe îmi erau gîndurile care mă uneau de o amintire tot mai batrînă. Şi precum aş ţine o rugăciune în palme, aşa revin eu imaginar la unele întîmplări din viaţa mea care includ cel puţin un alt om...şi mă gîndesc drag şi cuminte la ce s-a întîmplat între noi. Uneori, lucruri foarte mici, foarte mărunte au fisurat adînc trăirea mea de altă dată şi au rămas împlîntate în inima mea. Şi eu privind gaura din sufletul meu, care a devenit o apoteoză, am amăgitoarea iluzie...că aceeaşi amintire e păstrată cu drag la capătul celalt al trăirii, de celălalt om. 

Amintirile nu sunt o experienţă comună din păcate, sau din fericire, nu mai ştiu. Amintirea mea nu va fi şi amintirea ta...şi chiar dacă va fi, intensitatea pe care o simt eu şi importanţa pe care o dau eu unui fapt nu se va oglindi la fel în inima altcuiva.

De asta, revenind în gînd la un trecut în comun, de fapt revin la amintirea mea, revin la ce am trăit eu, la ce am simţit eu, la ce am ales eu să fie amintire...

Iar celălalt om poate demult a uitat icoana ta...şi poate, foarte probabil, are alte icoane...despre care tu nu ştii. 





Sunday, December 22, 2013

Incongruent Hobbit (or the malice of famous actors and modern music)

"[...]

If this is to end in fire

Then we shall all burn together
Watch the flames climb high into the night
Calling out father, stand by and we will
Watch the flames burn auburn on the mountain side [...]"


An absolutely gorgeous and infectious hooks galore soundtrack. I have been listening to it for the past couple of days and I find the voice, the pounding guitar beat, the echoes of the humble choir entwined superbly. If you have not listened to it yet, you can find it here:


I find it perfect as a solo song. Or, it could perfectly fit into a contemporary plot featuring a male character between 25-35 years old...either pursuing a heart or a career. The masculine voice crooning is too arousing and individualistic for a fantasy movie about dwarfs. This sensual voice does not belong to a song about dragons. Or at least, I cannot fancy a dragon when I hear his voice.

Also, the instruments. The main instrument of this soundtrack is acoustic guitar (there are some short chorus episodes of cello that I could detect). Guitar is a modern instrument, it has been invented at the end of the 18th century. One does not need to know when the guitar was created in order to feel the modern touch of this song. And it sounds amazing, no doubt. The strumming is clean, decisive and manly. However, the action in the Hobbit takes place between Dawn of Fairies and and the Dominion of Men. There is no chance a guitar can squeeze in those times. Both the movie and the soundtrack are brilliant, but together they accomplish a negative synergy as I feel disconnected from the movie and I cannot relate to the song after watching the Hobbit. I was missing aerophones, the very first instruments that replicate nature, birds, wind, etc.

Another, a slightly poignant moment that I have also experienced during Thor 2 (starring Natalie Portman in the main female role) was to see Evangeline Lilly...She was too familiar (after watching Lost) for an elf. I could not frame her in the Hobbit, her image reminded me of plane crashes, secluded island etc. and every theatrical move of hers in the Hobbit, seemed fake. Surely, not because she is not a good actor, but because being too famous she has already created a modern "image" that cannot be dimmed in 2 hours and framed in an absolutely different context. I personally think fantasy movies should star "fresh" faces with no history to create a realistic story.


This is my very own opinion and feeling and it might not be right, but this is still a point of view. 

Wednesday, December 18, 2013

Fericirea

Noi nu suntem nefericiţi, noi, pur şi simplu, uităm că suntem.


Şi atunci cînd uit, îmi aduc aminte că fericirea vine în chip de soare cald uneori, alteori ea răsare din parfumul primăverii, din rîndurile unei cărţi, din ochii mamei, din clinchetul unui rîs, din blîndeţea unui cuvînt, din îmbrăţisarea unui prieten. Sau poate ea nici nu vine, poate ea întotdeauna e în noi, împletită genetic în codul nostru...sau despletită. 

Unme me

dimineţi apuse răsar de sub cuta amintirilor, vin însăilate într-un cîntec demult consumat, un cîntec de cîteva secunde...şi vocile care-l fredonau, au apus şi ele în sfîrtecul unei nopţi. Unde au plecat toţi? Şi cum de s-a amărît noapte asta...şi cum de nu s-a amărît şi ziua, au întrebat florile. Şi păsările care pînă azi purtau zările în zbor, ele unde au plecat? Unde eşti, zîmbetul meu? În ce cuvînt te-am pierdut? În ce vers mi te-am însăilat?

Şi doar munţii au rămas, goi, neclintiţi ca o decizie...au rămas pe loc.


Wednesday, December 11, 2013

The unbearable lightness of being de Milan Kundera -sfîrşit

Am vrut să fiu mai aproape de pămîntul şi oamenii printre care trăiesc de cîteva luni. Am vrut să gust din cărţile lor, din istoria lor, din literatura lor...şi nu m-am încumetat să încep cu Kafka. Dintr-o întîmplare, am ales să încep cu Milan Kundera. Auzeam numele pentru prima data, dar mi-a plăcut cum sună...se ţine minte uşor. Iar cartea pe care am ales-o are o denumire şi mai interesantă..."The unbearable lightness of being" care la mine s-a asociat inexplicabil cu "Eternal sunshine of a spotless mind". I-am atins cotorul de un alb fin, am răscolit-o un pic de pagini...oprindu-mă la descrierea unui parc din Geneva şi a fost să fie prima cartea a Cehiei în biblioteca mea.

E o carte despre oameni nefericiţi. Acţiunea are loc în anii 1968...invazia Rusiei tulbură neliniştea unor oameni deja neliniştiţi. Un doctor, divorţat, se prostituează (aşa numesc eu sex des şi fără niciun fel de responsabilitate, ataşament etc). Se cheamă Tomas. Între timp, în viaţa lui apare un suflet de fată virgin (şi sufletul şi trupul) care fuge din casa maică-sii (o hidoşenie de femeie...). Asta e Tereza. Şi după căsătorie, Tomas se înfruptă cu poftă din păcatul infidelităţii, cu aceeaşi regularitate. Cum spune el, love and love-making are 2 different things. Tereza ştie despre asta. Ştie, dar continuă să sufere din cauza lui lîngă dînsul. Într-o seară, întoarsă de la seriviciu, îl găseşte pe Tomas deja adormit. Blînd, se apleacă şi îi sărută obrazul, şi simte un miros neobişnuit în părul lui. Îl mai miroase de cîteva ori pînă îşi dă seama că e un miros de organe sexuale (de femeie, evident). Cu toate astea...deşi moare puţin cîte puţin, continuă să trăiască lîngă el. 

În paralel, se povesteşte despre Sabina, pictoriţa, una dintre amantele lui Tomas...

E foarte tristă cartea asta...niciun om împlinit pînă unde am ajuns eu acum...dar ma ţine strîns Kundera. Mă ţine strîns pentru că stă de vorbă cu mine. Fiecare capitol e relatat la persoana a treia din perspectiva personajelor...mai mult ca atît, autorul comentează fiecare stranietate, simbol, vis utilizat...

voi veni cu rupturi...

Monday, December 9, 2013

a piano class...

Speech #5, Competent Communication - ToastMasters.


Sol si sol si sol si sol si la si fa si sol si do si so si do si sol si...

-      Stop, what is this? What are you playing?

My piano teacher asked me during a class a couple of months ago.

I used to play piano when I was in school. I had studied piano for 7 years. I completed the entire elementary schooling in Arts and then decided to do Finance. Since then, my life style changed, I started living abroad, traveling a lot so I barely touched the instrument. Two years ago somebody convinced me to buy a keyboard since I travel a piano would be impractical to carry around. I bought a keyboard, printed some piano sheets and realized that my skills got really rusty. I never thought about training again until I came to Prague where I was introduced to a conservatory teacher. We started the classes late September this year.

I loved this new and at the same time old experience of piano classes. It was like in school in terms of discipline, homework and seriousness which I devoted to this training. But unlike school, I could choose the tunes myself. And I chose this piece.
Has anyone watched Pride and Prejudice 2005 release starring Keira Knightley? This is my favorite movie of all times. There is a scene with an absolutely heavenly piece of music called Liz on the top of the world. So as  soon as I started piano classes, this was the tune to be learnt. My piano teacher did not know about this version of the movie, nor did he listen to Marianelli’s masterpiece. But he conceded and I was the happiest.

A couple of classes down the line I was able to read the notes correctly, play both hands at the same time, respect the rhythm and the main vocal lines. It was around the forth week when this particular class took place:

Sol si sol si sol si sol si la si fa si sol si do si...I continued...
-      No, no, no. What are you playing?

I looked at the notes again as they were rather simple. A first grader could play this passage. One hand is playing a repetition of sounds. This is not rocket science. However, I took a closer look at the notes, just in case I was missing a note....

-      What do you see? He asked me again.
-      What do you mean what do I see? I see sol si sol si....
-      No...tell me what do you see when you play this passage?
-   Mhm...what do I see? Mhm...this was a difficult question. I wasn't sure if I saw anything at all.
And then he exclaimed:
-      I see waves. Sol si sol si.....do you see them?
-      Hmm...I think so, I said. I might be seeing a morning...the dawn of a beautiful morning.
-      Alright. Let me hear your morning.

And I restarted playing.
As I was approaching the climax, the melody was a torrential flowing towards the head of the piano, where the very high notes are, the music was in a constant crescendo...getting louder and louder...majestic.

Yet, he stopped me again.

-      What did you play this time?
I was silent. I did not really have a story to tell..at least I did not think about it whilst playing.
-      I had my eyes closed all this time trying to see a movie, he said. And this music should be so romantic, breathtaking...and do you know what I saw when you were playing this crescendo passage...I saw a shooting!!! You were killing someone with a shotgun.

Then he stood up, he was singing the music the way he was feeling it and climbing an imaginary mountain...
-      Here, he was pointing at the notes, you climb the mountain. The music flows and so you get higher and higher in your climb and here....in this point, of maximum sound, in this Do, you are at the top of the mountain. You are overlooking the entire world...you can see the entire world beneath you and you are the horizon...you are above everything.....

I was astounded. I looked at him amazed. I knew that he did not see the movie, nor did he listen to this tune prior to meeting me. Yet, it seemed that he understood perfectly Marianelli, the composer of this melody.

I couldn't utter a word. I went to my desk, brought my computer to him. Played the movie, at the scene where this music is interpreted and let him watch how Liz was on a cliff, overlooking the entire world...being the horizon itself.

We started laughing. He did not expect to see the real movie through a sheet of paper. I did not expect music to convey a message so explicitly. 

I have learnt that notes are like mere words. Played carelessly they produce sound which is meaningless. Played rightly, music can transfer our thoughts and imagination just like a novel to the listener. Next time, you go to a concert or listen to a tune on YouTube, close your eyes and enjoy the movie.Hopefully, it is going to be a beautiful story behind.

Friday, December 6, 2013

Un cîntec, tot din rai

Ce vînat muzical am mai făcut în această săptămînă...cîntecelul ăsta e o iubire nouă, îl ascult de o săptămînă şi nu mă pot sătura. De obicei, prefer melodiile mai îngîndurate, ăsta e soare...arde. Îmi place vocea subtilă...îmi place tot cîntecul.

audiţie frumoasă!





Ciuboţelele năzdrăvane (Partea 2)

Dis-de-dimineață, m-am trezit ca o svîrlugă, nerăbdătoare să merg la școală în ciubote noi. După toată rutina matinală, cu ghiozdanul cocoțat în spatele meu mic am ieșit în verandă să mă încalț. Ciubotele au dispărut. După geam se vedea cușma de cîrlan a lui bunelu și puteam desluși niște mișcări foarte scurte și repezi pe care le făcea cu mîinile.

Am deschis larg ușa ce se rupse din strînsoarea mea de vîntoaică, și prinzînd-o repede înapoi am lăsat doar o crăpătură mică între caldul casei și gerul de afară:

-          - Bunelu, mata mi-ai luat ciubitele din nou?
-          - Da, amuș ți le dă nenea, le împrospătez oleacă...
-          - Hai, bunelu...e timpul să plec, am zis eu nerăbdătoare.

Am încălțat ciubotele atît de îngrijite încă înainte ca ele să înțeleagă care le e rostul și sarcina și am pășit plină de o glorie copilăroasă în plapuma virgină a zăpezii. Îmi plăcea frigul de afară, era prima încercare a ciuboțelelor mele de a mă apăra de el...și o făceau bine.

Ajunsă în ograda școlii, mi se părea că de la o poștă se poate vedea că am ciubote noi. Chiar mi s-a părut că cîțiva dintre elevi, le-au privit cercetător. Și unele fete deja mă invidiau un pic, sau poate doar mi s-a părut.
Și cu aceste gînduri năprasnice am intrat la prima oră. 

Prima lecție era ora de geografie cu diriginta clasei mele. Lecția începuse absolut obișnuit, ca de obicei, în cabinetul 21 de la etajul 2. Pot închide și acum ochii și văd acel moment cînd mîinile învățoarei răscolesc paginile catalogului pentru a găsi pagina corectă. În acel moment, cît de pregătită nu aș fi, respirația mea se pierde undeva în cavitatea mea abdominală și pentru cîteva secunde stă ascunsă acolo.

Ion a fost trecut la tablă. Eu am privit în jos să-mi mai văd o dată ciubotele. Erau tot acolo.

Ion începuse să povestească despre atmosferă...Mi se păruse că simt un miros tehnic atingîdu-mi nările. Mirosea parcă a bancă proaspăt vopsită.  Apoi și diriginta a notat același lucru în glas:

-          - Miroase a vopsea. Simțiți și voi?
-          - Da, a îngăimat clasa.
-          - Imposibil, s-a revoltat diriginta, să vopsească într-o clasă unde se fac ore! Ne putem intoxica aici.



Și cu aceste cuvinte diriginta a ieșit din clasă.

Thursday, December 5, 2013

Tom Cat

Tot zic să scriu despre mîţuca asta şi uit...de vreo cîteva luni GE Money Bank în Praga a lansat o campanie ce promovează un produs financiar - ipoteca. Şi mîţuca asta e literalmente, super star...Billboard-uri cu ea stau cocoţate în tot oraşul, nu mai spun că toată clădirea e plină de mutrişoara asta, şi unde mai pui e că s-a filmat şi într-un spot publicitar pe care eu îl găsesc foarte creativ.

Deoarece e limba cehă, voi descrie ideea principală. Pe scurt, Tom (pisica) are un stăpîn foarte nebun şi aventuros care tîrîie pisica asta peste tot...şi respectiv, Tom e supărat şi obosit de toate aventurile stăpînului său. Stăpînul hotărăşte să ia ipoteca de la GE şi pisica e plină de speranţă, că în sfîrşit toată distracţia va lua sfîrşit precum nu vor mai fi bani (deoarece ipoteca trebuieste achitată). Dar...n-a fost să fie...stăpînul său continuă să se bucure de viaţă..şi Tom..nu are decît să se lamenteze (în zbor).

Ha, mi se pare că am găsit un spot cu subtitre în Engleză :)


Barco Abandonado

Ieri, înainte ca să intru în baie, am lăsat să cînte radio, suficient de tare încît să ajungă şi muzica pînă la apă să se spele. Şi intrînd, m-am rugat în gîndul meu, să nu cumva să cînte vreo melodie prea frumoasă ca să nu trebuiască să ies din baie de dragul ei.



Cîntecul ăsta...a udat podeaua.

În luna februarie vine E. Morricone în Praga...şi cred că mă voi rupe de unde nu aş fi, pentru a-mi dărui fericire...




Tuesday, December 3, 2013

Interview: High life test (Part 1)

*Următorul post este o ficţiune*

Contractul meu actual expiră în următoarele două luni. Trec prin rîşniţa interviului, o experienţă aproape uitată de mine. Ce e mai interesant e că după ceva timp de concubinaj cu o companie, interviurile ulterioare sunt de un alt calibru. Nu se mai întreabă la ce universitate ai învăţat, nici cum se calculează contribution margin sau cît costă petrolul, etc.


Pînă la interviu mai erau 25 de minute. Aşteptam ora în bucătăria de pe etaj, oglindindu-mă într-o ceaşcă de ceai, stearpă de gînduri. Deodată m-am simţit ţintuită de o privire. Era un bărbat. Înalt. Oacheş. Căuta pe cineva. Apoi, după ce îşi liniştise privirile curioase, întinse mîinile mari spre pliculeţele de ceai, privindu-mă...

- You don't have good taste in teas, s-a încumetat el să mă salute.


tbc...

Monday, December 2, 2013

I finished it!

Greu, tare greu am mai cetit cartea asta... cînd am închis ultima pagină...mi s-a părut că arunc un bulgăre în sicriu. E un pic mai didactică, necesită o foaie şi un pix cînd o citeşti...depănînd regresii şi probabilităţi aplicate evenimentelor zilnice. Şi totuşi îmi plac astfel de cărţi din care furi nu doar cuvinte frumoase, ci şi aplicabilitatea unui adevăr pe care îl poţi utiliza la serviciu sau în viaţa de familie.

Aici am găsit ecuaţia care prezice destinul unui mariaj, aici am cunoscut despre ponderea amintirilor, aici am învăţat despre importanţa de a articula corect şi posibilitatea de a manipula o situaţie prin doar cuvinte. 

Mi-au trebuit aproape 4 luni să o închid. Adevărat că în acest răstimp, am citit pe ascuns alte cărţi..şi am avut momente cînd mai-mai...o dădeam naibii. Dar ce-i principiu, nu-i minciună. Odată începute cărţile se termină.

Un şapte sănătos, cărţulico.

Thinking Fast and Slow by Daniel Kahneman.

E o carte călătoare. Cine o vrea?




Sunday, December 1, 2013

Broken strings

un cîntecel mai vechi dar care răsună azi mai nou...

["I tried to forgive but it's not enough

...
and I love you a little less than before..."]





Monday, November 25, 2013

o scrisoare..

e un articol peste care am dat azi si care m-a emotionat. Un terapeut american a scris o scrisoare fetitei sale...

Dear Cutie-Pie,

Recently, your mother and I were searching for an answer on Google. Halfway through entering the question, Google returned a list of the most popular searches in the world. Perched at the top of the list was “How to keep him interested.”
It startled me. I scanned several of the countless articles about how to be sexy and sexual, when to bring him a beer v
ersus a sandwich, and the ways to make him feel smart and superior.
And I got angry.

Little One, it is not, has never been, and never will be your job to “keep him interested.”

Little One, your only task is to know deeply in your soul—in that unshakeable place that isn’t rattled by rejection and loss and ego—that you are worthy of interest. (If you can remember that everyone else is worthy of interest also, the battle of your life will be mostly won. But that is a letter for another day.)

If you can trust your worth in this way, you will be attractive in the most important sense of the word: you will attract a boy who is both capable of interest and who wants to spend his one life investing all of his interest in you.

Little One, I want to tell you about the boy who doesn’t need to be kept interested, because he knows you are interesting:

I don’t care if he puts his elbows on the dinner table—as long as he puts his eyes on the way your nose scrunches when you smile. And then can’t stop looking.
I don’t care if he can’t play a bit of golf with me—as long as he can play with the children you give him and revel in all the glorious and frustrating ways they are just like you.
I don’t care if he doesn’t follow his wallet—as long as he follows his heart and it always leads him back to you.

I don’t care if he is strong—as long as he gives you the space to exercise the strength that is in your heart.

I couldn’t care less how he votes—as long as he wakes up every morning and daily elects you to a place of honor in your home and a place of reverence in his heart.

I don’t care about the color of his skin—as long as he paints the canvas of your lives with brushstrokes of patience, and sacrifice, and vulnerability, and tenderness.

I don’t care if he was raised in this religion or that religion or no religion—as long as he was raised to value the sacred and to know every moment of life, and every moment of life with you, is deeply sacred.

In the end, Little One, if you stumble across a man like that and he and I have nothing else in common, we will have the most important thing in common:
You.

Because in the end, Little One, the only thing you should have to do to “keep him interested” is to be you.

Your eternally interested guy,

Daddy

Friday, November 15, 2013

the Package

Tu nu eşti perfect (ă), ferice de tine. Perfecţiunea e uniformă. De fapt, nici nu ştiu cum e. 

[Caveat: tot ce va fi spus în continuare să fie încadrat doar în contextul unei relaţii, şi alte situaţii ar putea fi aplicabile, dar nu sunt epicentrul acestui post].

În trecut, cînd îmi spunea cineva că sunt perfectă în mijlocul unei epilepsii de dragoste, îl avertizam de cît venin zace în mine şi credeam că această transparenţă inutilă şi acceptul înflăcărat al tuturor păcatelor mele vor fi premisele unei relaţii sănătoase.

Azi zîmbesc foarte discret şi nevăzut cînd vreun bărbat miop mă numeşte perfectă. Mă întorc şi plec. Am învăţat că a explica cît de acră e lămîia unui om care nu a gustat din ea, e pur şi simplu, inutil. 

Suntem asimetrici. E clar. Suntem buni şi răi într-un singur corp. Şi deşi e bine să vrem să ne şlefuim, trebuie să fim conştienţi de relele dar şi de valorile pe care le preţuim şi care ne sunt indispensabile. Dacă ar fi să iei acum o foaie şi un toc şi să te gîndeşti doar la 3 calităţi (sau mai puţin) pe care e absolut necesar ca partenerul tău să le aibă pentru a asigura o relaţie durabilă, care ar fi ele? În primul rînd e un test pentru a vedea cît de bine ştii ce vrei...E important. Apoi e sănătos să conştientizezi că acel om are şi neajunsuri pe care trebuie să le poţi accepta...scrie şi neajunsurile...cît mai multe, toate, pe cîte le ştii. Uite-le. Astea-s. Te poţi împăca cu ele?

Dar mi s-a întîmplat să întîlnesc şi bărbaţi conştienţi de dorinţele lor şi neputinţele mele. De fapt, unul singur...care a început discuţia altfel..

 - You're a hell of a devil. [...] But I want the whole package.

Desigur, asta nu e o garanţie de durabilitate. Şi nu înseamnă nimic mai mult decît că e destul de matur pentru a folosi un cîntar înainte de a lua o decizie.

Să fiţi buni, să fiţi sinceri.

Un weekend frumos,
Irina




Tuesday, November 12, 2013

fără somn

s-a lenevit şi somnul, nu are vlagă să mi se urce pînă-n gene şi m-a lăsat în derularea zilei de azi....

uneori mi se face frică să îi cînt profesorului meu, e ca şi cum i-aş deschide vieţi din viaţa mea pe care nu le spun nimănui...pe care le ţin undeva ascunse în vreo venă apusă, care se degajă atunci cînd profesorul meu închide ochii şi îmi spune, cuibărindu-se comod în scaun:

- eu mă duc la film. Tu eşti compozitorul coloanei sonore. Eu voi închide ochii, iar tu să-mi povesteşti filmul...să-l cînţi aşa încît să-l văd şi eu..

şi eu, inconştient, îi povestesc amintiri pe care nici eu nu le mai ţin minte...

şi el tresare din "filmul" meu...oprindu-mă, parcă ruşinat că a asistat la o scenă prea intimă din viaţa mea şi-mi spune:

- opreşte-te...eu nu trebuie să ştiu despre asta (adăugînd ceva ce nu voi expune aici, dar care m-a făcut să schiţez un zîmbet trist...şi să roşesc de jenă că am avut nesăbuiţă să îi "povestesc" lucruri pe care nici nu le mai ştiu).






Monday, November 11, 2013

Night Watch (Rembrandt)

I normally avoid art galleries. I feel very uncomfortable walking in an art gallery, staring at a painting and not being able to connect with it – it makes me feel shallow and void. Now if you multiply this by the number of paintings in a gallery…you can imagine the miserable state of mind when I exit.

People say one does not need knowledge or technical skills to appreciate art. Just unleash your imagination and the magic will happen!

No, this is not enough. 

Our mere eyes cannot distinguish between the difficulty to depict the sun and the muscles of a horse; our mere imagination is not able to discern symbols and history without a context that makes Mona Lisa so mysterious...

One does not have to be a painter, but one has be prepared (read on wiki, online, talk to a knowledgeable friend  etc.) before consuming art.

On Saturday I went to Rijksmuseum in Amsterdam – it is a Dutch national museum dedicated to art and history in Amsterdam and the Netherlands. They have more than 8000 objects, yet I visited it for only one single painting: this painting.


This is The Night Watch by Rembrandt painted in 1642.

Why is it so important? What is so special about it? Do you find it special? Luckily for me, I went with a connoisseur, but had I gone alone…I would have skipped this obscure and apparently gloomy picture.

What you cannot see here is its size…it is a massive painting, as big as a wall. It is big, but not the biggest in the world. 

Could it be painting technique chiaroscuro that was very usual for baroque painting? Possibly…but this bold contrast between light and dark is to be found in most of Rembrandt works. 

What truly intrigued me was the story behind these colors.

This painting was commissioned by a voluntary militia club (hereafter called Rifle club). Rembrandt was very courageous to accept as it was very hard to paint a group of people in one single painting and ensure that everyone is happy with their position, their stance and expression of their face. And the people were quite picky as they have paid 100 guilders per head (which is approx. 1200 in euros – making use of my finance degree J). If somebody was displeased with the work it meant repainting the picture over and over again. The standard format for this kind of painting was aligning everyone in a row so that they could be equally exposed.  But that would have looked very boring and blant. Rembrandt made a very bold decision to depict these policemen in action. Action or motion is what made this picture famous. One has to understand the context of this painting to fully appreciate and understand it.

These were peaceful times for the Netherlands. No wars, no belligerent attacks - so no situations where these brave men could have showcased their courage and bravery. They wanted to be considered heroes. They were craving for some glory so that their families and friends could be proud of them, so that people on the street would respectfully salute them echoing their names…but all they did was gather at night, have a drink, crack a joke and go home towards the morning…with no glory behind.

That’s why they loved this picture. It depicted them in motion getting ready to protect their territory.

The contrast of light makes 3 figures stand out. The captain, the tall man in front wearing black, red and white sash (the symbols of Amsterdam), the lieutenant - wearing some impeccable golden garments and this blond little girl.  The little girl is not a real personage. She is more a mascot, a symbol of the club…you can see that she has got a dead chicken hanging from her belt. The claws are very visible and the claws also being the symbol of this Rifle club and the dead chicken is a symbol of the defeated enemy.
The captain had to be offered the best place and exposure, which you can see: he is in the centre of this motion, his hand as if raising a concern and a call to everyone else. He is like a conductor of an orchestra. He is taller than everybody else, due to this step forward and he is casting a shadow on the beautiful cloths of Lieutenant. Rembrandt also tried to make the Lieutenant shine somehow…so he dressed him up in this glimmering golden outfit. However, in order to confirm one more the power of the captain over everything else…you can see that between the thumb and pointer of the shadow finger there is a lion, the symbol of power and strength that the captain can grasp in his one hand.
Of course, not everybody is as visible and happy with his position. For example, there is a personage here whom you can barely see…and obviously he was unhappy that his friends might doubt his presence in the picture. That’s why Rembrandt painted a shield with all the present names so that there is no uncertainty.
This was a picture of their glory.


This painting is much more complex than my description but I will stop here. And come back to my beginning and stress the importance of being prepared for art. It makes is so much more valuable and enriching. And you don’t have to admire all paintings in an art gallery. Pick one or 2 but make the most out of it and make sure that next time when you here the name of a painting you visited…there is much more to it than a dry memory of its existence.

My prepared speech # 4 from Competent Communication - Toastmaster.

Sunday, November 10, 2013

Ciuboţelele năzdrăvane (Partea I)

Tocmai revenită dintr-o incursiune în mica Londra, unde m-a găzduit, ca de obicei, vreun hotel...De cu seară, păşită la etajul meu mă izbise un miros..industrial, să fi fost vopsea, m-am gîndit eu...şi cu gîndul ăsta am mers la culcare. Iar dimineaţa am descoperit o maşinuţă cu perii-rotiţe pentru lustruirea pantofilor...pricina mirosului straniu, un miros care cu mulţi ani în urmă m-a făcut să trag o ruşine soră cu...ruşinea.

Eram în clasa a cincea. Părinţii mei, ca toţi părinţii în căutarea unui trai decent, s-au îndeletnicit cu căratul frunctelor în Ucraina pe timp de vară şi toamnă ca noi, cei doi copii de acasă să avem cu ce merge la şcoală. Îmi aduc aminte că cea mai mare investiţie financiară pe cap de copil să făcea în ajun de întîi septembrie..şi parcă aud cum mama îi spune tatei: "ne trebuiesc cel puţin 500 de lei de fiecare ca să-i gătim de şcoală". Bani mulţi pe atunci. Şi după ce mergeam la "talciok" şi ieşeam de acolo cu caiete, cămăşi şi încălţări, mama şi tata îşi continuau "business-ul", iar noi eram lăsaţi cu bunelu'. Bunelu' meu se învăţase să ne facă terci, să ne controleze tema pentru acasă şi cel mai curajos act din partea bunelului meu a fost să înveţe să-mi împletească gîţa pe care eu nu o puteam mînui în clasa cincea precum era prea lungă. (De-aş avea acum problema asta). Şi în general bunelul meu avea grijă de toate restul.

Într-o seară cînd m-am întors cu frate-miu pe care îl aduceam de la grădiniţă, îl văd pe bunelul cu ciubotele mele nou-nouţe...şlefuindu-le cu o petică. 

- Bunelu, ce faci acolo cu ciubotele mele noi de la talciok?
- Da  iaca, Irica (aşa îmi spune el), le gătesc pentru mîine de şcoală că a dat ninsoarea şi trebui de încălţat mai cald.
- Da-p îs noi, bunelu, de ce le dregi?
- Ei, ştiu eu de ce le dreg - asta e cremă încă de pe timpul războiului, nu trece chicătură de apă prin ea.
- Bun, bunelu...cum spui mata.

Eu pe atunci cred că nu înţelegeam cîţi ani erau de la război...

A doua zi mă scol, şi nerăbdătoare mă gătesc de şcoală căci azi încalţ ciubote noi...

va urma...


Thursday, October 31, 2013

Literary Cafes in Prague

This is a prepared #3 speech delivered during TM meeting.

I had a beautiful weekend. Let me say it again. I had a beautiful weekend because I had to prepare a speech for today. It doesn't make sense, right? Normally it is the other way around. This time my speech invited me to some splendid literary Cafes in Prague and by the end of this speech I aim to give some suggestions where you could spend your next beautiful weekend. This information also could serve handy if a friend is visiting.

I visited two literary Cafes in this city: Café Slavia and Café Louvre. A literary café definition was not to be found in the dictionary. So, I created it. A literary Café is a Café where people engage in intellectual activities (such as reading, writing, “toasts mastering”) besides sipping their cup of tea. As such, Paul Patisserie could also qualify. However, the 2 Cafes I will talk about have something in common: they witnessed history in this country. And sometimes they created it.
Both of these cafes are more than 100 years old, they are located in the historical center on Narodni street.

Café Slavia is facing National theater with its large bay windows. For the price of a coffee you could enjoy this mind-blowing view of Prague.


 But let’s get inside…
There is an old style cloakroom. Beautiful atmosphere… The interior is spacious elegantly decorated. The staffs is wearing old-style tailcoats. And there is a grand piano in the middle. They play piano from 5 pm to 11 pm. They have a very rich menu. And I must say their roasted fish fillet with creamy mushroom risotto was delicious. This place welcomed the actors from the National Theatre, its audience during intermissions, politicians and writers. Unfortunately I cannot name many as the names do not tell much to me, but I know that this was the favorite café of Vaclav Havel, the first president of this country, also a playwright and essayist. Another name well-known name is Franz Kafka. So if you want to experience all this, head to Nardoni Street, opposite from the National Theatre.



The second Café that is located just 5 min away from Slavia, away from the bridge, is Café Louvre. To enter the Café one has to ascend a spacious staircase and then again, a cloakroom. I fell in love with pastel pink décor that apparently didn't change much since the times when Einstein as a visiting professor would pop in for a piece of strudel. This café used to have and still does a game room, especially was it famous for Billiards. All the tables were tailor made American products of the most exciting precision. Also, this café was supportive of women’s emancipation… In the 19th century the cafes were meant for men where they would conduct business and talk arts, whilst the ladies would have a tea at home. This was radically in the 20th century when high-society women started visiting the café and were welcome here.



So, if you are looking for inspiration, a relaxing cup of tea, a chat with a friend, or you are just bored and you don’t want be so…now you know where to go.

for more information visit the websites:





Sunday, October 27, 2013

Şarpele de Mircea Eliade

"Hotărîtă, căută cu ochii insula - şi începu să vîslească lin, duios, ca cineva care pleacă numai cu nădejdea..."
"Am să te învăţ să te urci şi prin copaci, îi spuse Andronic. Dar trebuie să le ceri voie întîi. Sunt unii din ei bătrîni şi bolnavi şi îi doare...Te-azvîrlă atunci la pămînt..."
"Şi cu florile e greu. adăugă Andronic. Ele sunt veşnic îndrăgostite...Să le vezi cum plîng!..."

am sfîrtecat şi Şarpele în cîteva zile...Eliade, Eliade...m-a făcut să visez nebunii, Stela ştie...

e o altă nuvelă fantastică despre o fată parcă oarecare...care se căsătoreşte pe o insulă cu un bărbat năzdrăvan. Opera e cu secvenţe erotice, dar foarte delicate...şi o trăire puternică şi vie dintre om-natură...îmi aduce aminte de Avatar, vedeţi şi voi din secvenţele de mai sus...

nota 8. 

p.s. 1. cartea nu poate călători căci e cadou
2. Mă întorc la Thinking fast and Slow...pe care o citesc printre alte cărţi, totuşi nu o pot lăsa pînă nu îi dau de capăt.

Thursday, October 24, 2013

apa...

de cînd am început să mă domesticesc în stihia ei, de cînd am îndrăznit să o pătrund întreagă, de cînd ea mă pătrunde peste tot...scufundîndu-mă în atingerea ei mătăsoasă, de cînd am început să schilodesc una din fricile mele...am învăţat plăceri noi. Am învăţat să înot de curînd.

Desigur că sunt încă un bebeluş în termeni de rezistenţă şi viteză, dar cel mai înalt zid, zidul de sub plapuma apei a fost depăşit. Îmi place să mă scufund. Presiunea ce mă învăluie îmi distorsioonează toate simţurile...şi totul pare a fi în slow-motion sub apă...de parcă m-au rupt dintr-un film frumos  şi printr-un ecran (goggles) privesc viaţa.

Ăsta e cîntecul pe care îmi place să îl ascult sub apă.


Tuesday, October 22, 2013

cartea pe care n-o laşi din mîini

Tanciu a zis dintr-o răsuflare, eu zic că dintr-o îmbucătură...cu atîta nesaţ să citeşti, să te prăpădeşti prin Praga asta cu cartea în mînă, citind-o din mers, în metrou, în lift, în baie. Ieri am luat cartea şi m-am ascuns pe terasă la serviciu în timpul prînzului să nu mă găsească nimeni, să mă lase în liniştea mea să îmi caut de treabă printre nopţile lungi şi chinuitoare din povestea domnişoarei CHristina. E un o roman fantastic despre o fantomă a unei domnişoare de o răutate diabolică ce a fost împuşcată. Acest strigoi al ei se întoarce în fiecare noapte îndrăgostit de un un pictor ce era musafir la conacul unde cîndva trăise ea. Mai departe e interpretarea mea personală căci cartea se sfîrşeşte în stilul Vanilla Sky...nu mai înţelegi unde e vis şi unde viaţă. Toată familia răposatei e "infectată", eu personal cred că sunt vampiri de la mamă pînă la cea mai mic pui Simina. Scena în care Simina îi muşcă buzele pictorului cred că nu a fost un vis. Apoi, într-un alt dialog dna Moscu mănîncă de viu o vietate...

dar pare că sursa lor principală de viaţă e însăşi Christina care odată descîntată din acea casă de ţăranii aţîţaţi să distrugă moşia...a luat viaţa şi celor trei femei. Ce a fost cu Egor la sfîrşit e foarte neclar. Moarte, vis, delir?

Şi blestemul ei? Şi chiar a fost o bestie...posibil că da.

Eu nu citesc literatură fantastică...şi mai ales românească, dar Eliade nu m-a dezamăgit niciodată. Şi mai încerc un roman de-al lui în acelaşi spirit: Şarpele.

a, da..am uitat..pentru Domnişoara Christina - 10.

şi încă cîteva frînturi:

"miros de tinereţe oprită pe loc"
"ochi de un albastru putred"
"erau sîni de fecioară, crescuţi în voie"


Saturday, October 19, 2013

Toamna în Praga

a venit, a venit Toamna
acoperă-mi inima cu ceva
cu umbra unui copac sau mai bine...


Monday, October 14, 2013

Cum se vede muzica..

Scriu fuguta, pe furis de la serviciu, sa nu ma vada nimeni ca nu imi caut de treaba. Scriu “illegal” pentru ca mi-e frica sa nu uit emotia de azi dimineata ce mai zvicneste proaspata intre palmele mele.


Am scris mai demult ca am inceput lectii de pian. In fiecare luni, la ora 7 dimineata, vecinii mei nu mai dorm. Lectia de obicei se incepe cu partea tehnica, gamele, apoi trecem la Kramer (studiu) si terminam cu o coloana sonora din Pride and Prejudice (preferata mea).

Eu am dedicat foarte mult timp ultimei piese, o cint cu mult inainte ca sa fi inceput lectiile, am ajuns pina a o cinta fluent (ceea ce a fost o provocare pentru mine pentru citva timp). Si cind mi s-a parut mie ca am ajuns la o performanta decenta, profesorul meu care ma asculta pentru prima data a spus: well…(ceea ce inseamna: este mult de lucru aici). Mi-a facut semn sa ma ridic de pe scaun si s-a asezat in locul meu. El nu cunoscuse aceasta relative recenta creatie a lui Marianelli. Si desi ar fi preferat sa cint ceva mai simplu, a cedat in fata insistentelor mele de a cinta anume acest cintec. Deci, s-a asezat la pian…si dintr-o prima privire….miinile lui au plamadit sunetele pe care eu le coc de atita amar de vreme…

Trebuie sa mentionez ca profesorul meu nu a privit versiunea 2006 cu Keria Knightley a filmului Pride and Prejudice, si dupa cum am mentionat, nu stia nici de coloana Sonora.

Asta a fost 3 saptamini in urma.

Azi am ajuns sa cintam pina-n firele de nisip prima pagina. Am descoperit voci si linii melodice care scapasera ochiului meu fraged. Am descoperit multe note pe care le lasasem in umbra, pe care nu le mingiiasem destul…Azi, din punct de vedere tehnic, cint correct prima pagina.

Melodia incepe foarte simplu cu o alternanta dintre sol si la…sol la sol la sol la.

Si undeva pe la a treia masura el ma opreste si-mi zice: ce cinti? Eu privesc mirata notele simple pe care si un copil de clasa intii nu le-ar gresi…si incep din nou. El iar ma opreste:

- Stai, zi-mi ce cinti?

Cum adica ce cint?

- Sol, la, sol, la, sol, la…

- Nu, zi-mi ce vezi cind cinti asta…

Si eu am ramas cu cuvintele in par (daca exista asa expresie, dar nu stiam ce sa zic). Am inceput sa ma gindesc ce vad…hm, ce vad cind cint sol la sol la sol la….ce vad? Chiar ce vad?

El mai asteapta o clipa si imi zice:

- Eu vad valuri, valuri foarte line, gingase…a spus el.

- Eu vad dimineata…vad cum se trezeste ziua, am murmurat eu.

- Bine…da…se poate. Bine, hai cinta cum se trezeste dimineata.

……………………………………………….

Ajung la ultimul rind din prima pagina unde totul evolueaza crescendo spre partea superioara (partea de sus a pianului unde notele sunt foarte inalte). Si orice muschi al unei miini cit de cit antrenate, stie ca sunetul se va amplifica (in cele mai multe cazuri) in astfel de ascensiuni.

Si eu ajung la acel La final in care ma opresc o milisecunda, pe care o cint Forte si de acolo pornesc in josul pianului ca un ciobanas cu o turma de oi si cu “shotgun”…(cred ca ar fi mai clar si interesant sa fi inregistrat careva exemple pentru a clarifica ce am in vedere).

- Unde esti? Ma intreaba profesorul

Eu ma opresc, ma intorc spre el care se ridicase in picioare si incepe a urca niste scari imaginare.

- Tu urci un deal…un munte mai bine zis…vezi aici re si, fa si, la si….si iaca aici la La esti pe virful unui munte mare….si, iti ti-i respiratia pentru ca in fata ta se vede tot orizontul, toata lumea, tu esti de-asupra lumii intregi….uite, simti aici..aici la La esti sus… (si aici intinde miinile parca sa imi arate toata intinderea din fata lui).

Eu am ramas naucita in fata lui. Eu stiam ca el nu privise filmul, ca auzise aceasta coloana Sonora doar din clapele pianului meu…si ma ridic si eu de pe scaun si merg sa aduc computerul. Si ii zic:

- Dle Invatator, da-ti sa va arat ceva…



Secunda 20 e punctual unde profesorul meu se afla pe munte, alaturi de Liz.

Eu nu stiu cum se construieste un film, presupun ca imaginea precede coloana Sonora care vine sa o completeze…si Dario Marianelli a intruchipat desavirsit momentul cind Liz se gaseste de-asupra lumii intregi…