o mică analiză despre integritate

De cîteva zile sunt tentată să-mi redenumesc blogul, de parcă aş vrea să-l dezbrac de straiele vechi şi să-l îmbrac într-o rochie nouă. Dar mai mult decît o procedură cosmetică, e acest concept pe care îl rugum de ceva timp despre viaţă, care mă inspiră la lucruri noi în viaţa mea. Şi totuşi, numele blogului meu nu se va schimba, aşa precum nu poţi schimba numele unui om. Trebuie să fie măcar cîteva repere solide în viaţa fiecărui om care nu se schimbă niciodată, pînă la moarte. E nevoie de ele pentru ca atunci cînd ne pierdem să ne putem regăsi. Pentru mine e o integritate să pot conta pe faptul că pînă la sfîrşitul vieţii mele culoarea mea preferată va fi galben şi pasărea mea preferată va rămîne pescăruşul. Nişte nimicuri, la prima vedere, dar pentru mine e important să ştiu că oricîţi ani nu ar trece, cîte războaie nu aş purta, cîte bucurii nu aş creşte sub coaste, cîte vînturi nu m-ar bate...sunt lucruri care nu se schimbă în fiinţa mea mică. Eu ştiu că oricîtă muzică bună nu aş asculta, sufletul meu va tresări la auzul sitarei...ca o chemare genetică. Eu ştiu cîte nopţi frumoase nu aş trăi, dimineţile devreme vor fi preferatele mele...eu ştiu cîte fructe coapte nu aş avea la îndemînă, voi sări la vederea unor zarzări verzi...şi voi fi tentată să fur cireşe abia coapte din grădina altor oameni...pentru că aşa făceam în copilărie. Sunt foarte puţine lucruri în noi care nu se schimbă pe parcursul vieţii, şi care pentru mine sunt scumpe, căci ele îmi mărturisesc cine sunt eu...

numele blogului meu fiind unul din ele...

Scrisoare către cei ce revin aici (pe blog)

Nu demult am primit un mesaj ce mi-a făcut moale burtica de emoţie, mi-a gîlgîit sîngele în inimă de măgulită ce eram, am înnodat respiraţia pentru cîteva secunde...şi eram caldă şi bună, cum rareori pot fi. Cineva mi-a lăsat un răvaş în care mi-a mulţumit pentru blog, pentru ceea ce scriu...

Sunt cea mai fericită de fiecare dată cînd cineva îmi lasă mici cuvinte de apreciere, de mulţumire, cineva pe care nu-l sau nu o cunosc, pe care nu am salutat niciodată, căruia-ea nu i-am făcut niciun favor...şi asta bucură...asta MĂ bucură...

Cît nu aş trăncăni că blogul meu e monologul meu, e jurnalul meu, e spaţiul meu...îmi face nespusă plăcerea să îl împart cu oamenii ce îl găsesc interesant. Ştiu că sunt puţini, dar cîţi nu ar fi....un mulţumesc din ăsta o dată la jumătate de an îmi creşte un suflet cît o şură...

Şi eu vă mulţumesc...îţi mulţumesc că mi-ai ascultat gîndul..şi dacă ai ajuns la acest paragraf încă nu am reuşit să te plictisesc de moarte. Mulţumesc celor care mai schimbă gînduri cu mine...sunt foarte polemica, mai ales la mine în coteţ, şi nu neglijez niciun comentariu (în mare parte pentru că sunt puţine), iar dacă nu răspund curînd, probabil sunt în avion.

Îmi este scump acest loc'şor, îmi sunt scumpe toate urmele ce rămîn aici...chiar şi cele invizibile...ce revin peste zile, luni sau ani...

despre prietenul din blog

Ieri am fost acuzată de trădare. Mi s-a reproşat că blogul mi-a devenit cel mai bun prieten. Mi-e greu să obiectez. Dacă poţi numi o agendă cel mai bun prieten, atunci eu am păcătuit. Dar e un prieten foarte comod: cînd am o bucurie, o aştern pe blog; cînd vreau să urlu, tot aici trag, cînd vreau să mă revolt, el e ţapul ispăşitor; cînd mă usuc de dor, el mă alină; cînd vreau să cînt, scriu, cînd vreau să plîng, scriu; cînd vreau să rîd, scriu...

Se pune ceva grandios la cale!

De-aţi şti voi ce se întîmplă! Ah...ce mă mănîncă limba să mă laud, să strig în gura ma-are, să mă caţăr pe un scaun şi să sar de pe scaun ca o nălucă, să dau cu var blogul ca să fie şi el gata de vestea mea cînd o voi scoate din cuptorul aşteptării...să mă gătesc şi eu cu nişte mascara şi pudriţă, să încalţ tocuri şi iar să mă caţăr pe un scaun să încapă bucuria în mine de-a lungul stomacului...că stă cam pieziş acum...nebună mai eşti, irina...taci.

Casa cu poamă

Am apăsat pe un buton. Nu ştiu pe care din ele..dar mi-au dispărut picioarele şi muzica. Nu ştiu dacă pot reveni la designul anterior, nu mai găsesc template-ul. Spuneţi-mi ce credeţi despre acest design...dacă vreţi muzica, dacă vreţi stilul ce era înapoi..Mi se pare că acum se citeşte mai uşor...dar mi-e greu să mă adaptez. Voi aprecia orice sugestie.

La Mulţi Ani, Bloguşor!

Pe 27 pe aici a fost mare sărbătoare..fără invitaţi, fără muzică, fără fast...da'p dacă gazdă-i prăpădită prin lume. Dar azi mi-am amintit că mi-e odrasla asta de scriitură de-un anişor..şi zic: "De..oleacă de cinste să-i fac."

Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au intrat pe acest blog, care au citit cu răbdare, înţelegere şi neînţelegere gîndurile desculţe...care au citit şi au comentat sau au citit şi s-au abţinut, celor care m-au aşteptat cînd gîndul meu era departe de aici, care mi-au scris să le scriu...să scriu...

celor care mă citesc din plac, din dor, din durere, din invidie şi ranchiună, din curiozitate...
celor care ascultă coloana sonoră, celor ce hoinăresc pe aici..prin arhive, prin poze..

ştiu că nu sunteţi mulţi - dar pentru mine contează că sunteţi şi sper să mai fiţi.

La Mulţi Ani, Bloguşor!

Repaos

Blogule, iartă-mă

uite, las uşa deschisă,

dar să ştii că nu vin diseară

şi poate nici mîine

şi nici după mîine poate.

Ştii că am un nărav,

studenţia,

şi mai şi-o chestiune anexată,

sesiunea.

Să ştii că te iubesc, bucată de program ce eşti.

Şi încă ceva, voi intra uneori,

între 2 capitole şi 3 ceşti de ceai

să văd de cadouri.

p.s. La Multi Ani!

Să fug de-acasă oare?

Azi de dimineaţă am fost rea. Cum mă trezesc "tzic" în cap gîndul să fug de acasă. Eu iau decizii calculate de obicei, deşi cam întotdeauna greşesc calculele pe undeva. Dar de data asta a luat altcineva decizia asta pentru mine, atît de repede, atît de pe neprins de veste încît eu nu am mai avut cînd să întind mîna după calculator.

Mi-a clădit casă nouă. Era frumoasă, mm, oare? Mai degrabă tehnică, comodă ca o cabină de pilotaj. Gadgeturi, widgeturi o droaie. Mult mai aerisită, ceea ce-mi place. Comentariile voastre pe o coloană alăturată ceea ce iarăşi e important pentru mine. Dar se vedea ca nu a fost clădită cu mîinile mele căci nu-mi încăpeau picioarele, şi nici ale lui dumi, şi nici muzica nu mai cînta.

Să rămîn pe blogger, să merg pe wordpress?

Show must go on

Azi, 19.08.09 încă e la modă să vorbim despre scandaluri căci evenimentul încă mai abureşte călduţ. Poate reuşesc să fiu trendy, a? Dă-o-'ncolo de sentimentalism desculţ pe care vi-l servesc zilnic. Azi încalţ pantofi cu toc să mă fac văzută printre blogerii ce au dat buzna la subiect.
Da hai să fim sinceri...ne plac scandalurile, ba? Ne plac comentariile veninoase la adresa cuiva (nu a noastră, desigur), ne place să urmărim comentariile gunoioase pentru a vedea cine e mai spurcat şi cît de josnic va coborî...sau oare numai eu, Varvara, am citit cele 70+ de comentarii de după articolul Soacrei (apropo, bun articol după mine - uitaţi-vă ce istorie are, mamma mia, şi cîte orgolii a răscolit, de era o simplă aberaţie nu mai punea pe jar blogosfera).

Apoi, a început războiul rece între personajele centrale, fiecare cu arma sa (pe blog toti au aceeasi arma, de fapt). Treaba lor, îi las să facă decontările singuri. Nu mă interesează, simplu.

După care urmează faza post-beligerantă, toate părţile sunt antrenate în dialoguri, analize, şi iar comentarii ..ah, ce-mi plac senzaţiile, şi tot sar din blog în blog să văd cine bîrfeşte mai frumos. Iată postarea pe care ai citit-o acum anume din această categorie face parte. Îmi pare rău, dar nu ai aflat nimic nou decît ai pierdut un pic de timp cu mine şi mi-ai făcut nişte trafic.

Lăsaţi-i să se bată cum îi duce limba. Nu spuneţi că nu vă plac scandalurile atîta timp cît scrieţi despre ele, le urmăriţi cu atenţie şi le comentaţi. Fitilul s-ar fi stins demult de nu puneam noi, pacifiştii, gaz pe foc, dar nouă ni-s dragi mult prea mult căci ne mai scot din dezmorţeală.

Încăieraţi-vă, numai nu o faceţi prea ieftin, căci suntem spectatori de bune maniere pe aici!

Povestea unui blog sau cum Irina nu s-a lăsat discriminată

Declar solemn că-mi iniţiez de azi ( acest azi are tare mulţi străbunei "ieri" căci nu e prima dată cînd ponesc un blog). Deci am declarat solemn, da. Gata pe azi.

P.S. Această declaraţie a fost scrisă benevol, nesilită de nimeni, cu bună credinţă şi intenţie. Fac public şi faptul ruşinos că pînă azi, eu (şi încă cineva, dar numele căruia nu-l pot dezvălui, pot spune doar că e sandu care ascultă chiar în această clipă pe youtube următoarea piesă: http://www.youtube.com/watch?v=qZ0FhVZce2o, care e director la CNTM şi unul dintre cei mai bătrîni scouţi din Moldova - mai multe detalii nu pot da pentru a nu-i dezvălui identitatea), pai, iaca eu şi el nu aveam blog. Am fost discriminaţi din această cauză la serviciu. Pătam reputaţia firmei. Eu nu am mai rezistat presiunea, de fapt, aluzia, sau menţionarea, mai bine-zis adierea vorbelor lui Grişuţă cînd acesta descoperise că sunt o nouă victimă în companie şi am cedat. Am spus " Nu" discriminării.

Bine v-am găsit pe toţi aici!