EL

Nu am vazut barbati demult...barbati in palmele carora ai putea lasa inima ta sa ticaie in voie, in bratele carora sa te ascunzi de lume, in spatele carora sa nu bata niciun vint...si nicio grija sa nu-si faca drum prin capsorul tau cind este asa un barbat linga tine...

E tot mai greu sa ii gasesti...sunt tot mai putini...iar noi suntem tot mai puternice, tot mai indepedente..femeile


...ne putem inchiria apartamentul, ne putem cumpara cearsafuri mototolite de parfumurile pe care tot singure ni le-am cumparat, ne cumparam pantofi si rochii, mergem la coafor...fapt pe care de obicei il observa o alta femeie (nu un barbat), ne comandam singure " un drink", pe care il platim tot singure, lucram munci grele si ore lungi, conducem masini, luam decizii, facem avorturi, crestem copii...si pentru ce mai exista barbati?

Doar pentru sex?

Sper ca nu...sper ca undeva..undeva departe sau aproape, mai exista un barbat care ma va dori mica, slaba, neputincioasa, care imi va lua de pe umeri scutul meu de femeie puternica si il va face tandari linga pieptul lui cald, un barbat care ma va lua in brate si ma va scutura de toate grijile si preocuparile, incit sa cad moale si docila..la pieptul lui si el sa ma vrea pentru totdeauna a lui...un barbat ce ar fi mereu linga mine chiar si atunci cind sunt ghimpoasa de nervi sau lipicioasa de capricii, un barbat care sa ma sarute cind vreau sa-l plesnesc, care sa ma duca in pat cind eu vreau sa-l sfisii de suparare...care sa simta durerea mea in sufletul lui...zimbetul meu sa licareasca in privirea lui...caruia sa ii pot darui dragostea mea fara preget si cumpana..

Nu stiu unde e el acum...dar de fiecare data cind ma gindesc la dinsul..imi vine scena din filmul Moskva slezam ne verit...: "Kak dolgo ja tebea jdala..."

"Sculptura in mar" - fragment din cartea "Intreaba-ma orice" de Mihaela Radulescu

Cind am scris despre carte, v-am spus ca o voi trimite mamei...Nu am facut-o inca pentru ca erau 3 capitole in ea, 3 istorioare pe care le vroiam aici, care sa imi aminteasca despre mizeria unei femei indragostite si neglijate...despre puterea ei de a se clinti din mocirla unei iubiri...

Asta e prima:

Sculptura in mar


Stii, noi paream c-am (re)inventat iubirea pura, adevarata. La noi parea perfect totul, in cel mai imperfect context. Ochii mei atat de indragostiti de tine vedeau cea mai frumoasa relatie dintre un barbat si o femeie, cea mai interesanta si mai seducatoare potrivire. Am ajuns la fel ca toti ceilalti. Raniti, chinuiti, macinati de intrebari, enervati de reactii…Eram femeia cea mai iubita, asa-mi spunea sufletul din tine. Erai barbatul cel mai minunat pe care l-am intalnit vreodata, cu tot ce insemni tu, cu tot ce contii, cu toate contururile tale perfecte si cu tot interiorul pe care credeam ca-l stapanesc, ca e al meu, numai al meu. Am ajuns inca o femeie ranita, dezamagita, speriata de ce urmeaza sa simta…Ai ajuns inca un barbat banal, care nu poate iubi si care mereu isi dezamageste femeia, iubind-o dupa ritualul lui de burlac prea multa vreme, laolalta cu altele.


Ne moare dragostea asta minunata si nu stiu ce sa fac. Nu mai stiu cine sa fiu ca sa-ti plac. Nu stiu sa iubesc ca-ntr-o iubire defecta si schioapa, unde inertia te duce oricat de departe si obisnuinta te inchide intr-o fiinta mult mai putin performanta si mai buna decat esti de fapt. Si mult mai putin frumoasa…Nu mai stiu cum ar fi sa traiesc fara tine si fara ce simt pentru tine. Nu mai stiu cum ar arata ochii mei, dimineata, cand n-ar da de tine pe perna cealalta…


Am pornit de la nimic, aparent, in starea asta mocirloasa. Dar de fapt, s-au tot asezat straturi de mizerii, de indoieli, neincredere si dezamagire. Si probabil ca abia acum ma sufoc de-adevaratelea. Functionam ciudat, cateodata, iar daca asta e o ciudatenie a femeilor, atunci o am si eu. Am trait exclusiv pentru tine, de cand te stiu. Am venit dupa tine mereu, am iesit cu toti prietenii tai mereu, am fost acolo, langa tine, de cate ori am simtit ca ai reala nevoie. Am fost femeia ta cum nu stiu cate femei au fost ale altui barbat, refuzand si simplul gand de a fi cu altcineva. Am facut lucruri pentru noi, am infruntat oameni pentru noi, am plecat de-atatea ori din lumea mea si… m-am trezit singura, nu numai dupa visul de azi noapte, ci asa, dintr-odata. E atat de aiurea sa nu-l mai poti crede pe iubitul tau, sa nu mai stii cand iti spune adevarul si cand te insala, sa nu poti avea masura iubirii lui decat cand ii esti in brate…


Cred ca trebuie sa ne alegem finalul. Am tot carpit bucati si la mine se tot rupe firul asta. Asa-mi doresc sa tina, de-as pune bucati din mine, la propriu, dar cred ca n-ar fi de ajuns. E ceva in tine care nu ne lasa sa fim impreuna. E ceva in iubirea ta, care nu seamana cu a mea. Tu inca n-ai intalnit iubirea vietii tale. Eu, da. De-aici, poate, desincronizarea.


Esti minunat cand esti al meu. Esti iubirea vietii mele, cand ma uit in urma. Doar ca nu stiu cine esti cand ma uit inainte…Credeam ca tu esti tot restul vietii mele.


Atat.


Nu cred că le voi transcrie şi pe celelalte...sunt prea lungi, dar cui i-a plăcut fragmentul, ştie unde să găsească continuarea...

Vis de busuioc

Mă voi scrie pentru că nimeni nu ne va înţelege şi pentru că nimeni nu va citi, şi dacă risc fericit să o faci tu..atunci nu vei afla nimic nou...dar vei afla că sunt amintiri ce mai miros a busuioc şi peste ani..

Şi deşi inima mea e anemică, preocupată de cele mai neimportante lucruri de pe acest pămînt care au fost inventate vreodată, noapte reuşeşte să o fure..să o poarte peste ţări, peste ani şi să o arunce în braţe..imaginar calde.

Cele mai rezistente amintiri vor fi ale tale. Cele mai moi cuvinte, tot ale tale vor fi. Şi tinereţea mea - va fi a ta.

___________________________________

Uneori avem un mare-mare vis...şi suntem neîmpliniţi, suntem agitaţi, suntem plini de speranţă că acel vis ne va face fericiţi, va umple viaţa noastră de un sens..necunoscut pînă atunci. Şi facem sacrificii, facem rugăciuni, facem planuri pentru a ne îndeplini visurile...şi ce mici suntem noi, ce necunoscători suntem noi în a ne apropia visuri ce nu sunt ale noastre, ce nu ne vor pe noi...doar ca suntem prea mici pentru a şti unde ne vor duce...unde ne vor lăsa, de ce ne vor priva...de asta nu cere nimic decît ceea ce ţi se dă spre binele tău...E prea ortodoxă fraza pentru un tînăr cu aripi lungi...dar numai Icar ştie despre ce vorbesc..

Doriţi-vă drumurile pline de lumină, drumurile pe care le cunoaşteţi ca finalitate pentru a nu sfîrşi pe un final de vis ce nu vă aparţine. Şi atunci cînd marele vis nu s-a îndeplinit...e doar motiv de fericire...La urma urmei, visuri sunt cu duiumul...alege un altul, unul mai mic, unul mai al tău, unul mai aproape...

Doruri

Dorurile sunt precum culorile, diferite nuanţe...diferite intensităţi, şi atît de neîmplinite cîte una. M-am obişnuit cu dorul alb. El e cel mai cuminte. Vine cu vreun gînd cald în palme, după care dacă mă vede ocupată se retrage supus lăsînd o aromă de...gînd cald...e ca şi aroma de pepene galben.

Dorul galben e mai neastîmpărat, precum un copil...dibuie nu doar prin căsuţa de gînduri, mai dă un rotocol prin suflet, mai scînceşte niţel în vreun ungheraş şi apoi adoarme dulce...sub un cîntec de leagăn (a se citi "fotografie" sau ceva substituent de acest gen).

Dorul negru e veninos. Vine cu remuşcări şi regrete, cu amintiri hidoase şi urîcioase, e un dor mort...atunci cînd nu ar mai trebui să-mi fie dor, dar din păcate-mi este...

Cel verde e vesel, vibrează căci ştie că apropierea e aproape (sună straniu, dar nu e tautologie, nu-i asa?). Cel violet e nostalgic...

Dar dorul roşu e foc, e zvăpăiat...e flacără vie, e mii de gînduri încovoiate de povara aşteptării, e orice decît linişte...şi e unicul dor în care se topesc mai multe culori. El vibrează cel mai strident...stîrneşte o furtună în inimă şi creier, dar e o suferinţă atît de dulce..pentru că în vîrf de ţeapă are o mică gămălie unde stă pitulată speranţa...şi bine că ea trăieşte mai mult decît noi muritorii.

Vela

azi nu mai vreau să priveghez pe proră,
nu vreau să fiu eu valul ce duce şi aduce...
spre maluri de la adîncimi
corabia făr' de ancoră.

azi nu mai pot lupta cu vînturi
asemeni pînzei care cică-i dirijorul,
am obosit să tot vîslesc a noastre doruri,
în albii ce revarsă-a lor amoruri în lumi străine, lumi-ecouri.

azi nu mai vreau să iscodesc în stele,
să strîmb din nas cînd vremea vrea să plouă
şi las' să plouă, poate măcar ploaia va spăla
a nostre cioburi rătăcite de busolă.

azi nu mai pot fi eu catargul,
furtunile în păr să-mi împletească
bucăţi de dor, picuri de-amor
şi zeci de amintiri din altă viaţă.

azi stau cuminte, şi sunt albastră
ca cerul ce de-asupra mea respiră
ca marea ce desubtul meu se joacă
ca ochii tăi...ce neclintiţi m-admiră.

şi stam aşa cuminţi pe maluri,
privind a noastre reflectări de mir
iar între noi o albie aleargă
şi zeci de clipe, zeci de fericiri.

Scrisoare către Isidor

Isidor,

Te-am visat aşa precum te pot visa doar pe tine.

Eram într-o sală imensă, împodobită solemn în spiritul unei festivităţi importante în care mişunau zeci de crăiţe care mai de care mai frumoase şi mai rumenite, şi mai parfumate, şi mai coafate. Toate ele se învîrteau în jurul unei mese copioase cu bucate alese, cu tacîmuri aurite, cu ulcioare împărăteşti...şi numai eu nu ştiam cum să mă fac de ajutor, stăteam într-un ungher cuminte şi tăcută, ca un spectator nevăzut. Nu mă vedeam pe mine (că era vis), dar cred că nu-mi strălucea veşmîntul şi nici nu-mi licăreau privirile pentru că nimeni nu mă oberva în acea vîltoare..

Dintr-odată ai apărut tu, ca un zeu în straie albe. Înalt şi trist. Mergeai rar, dar fiecare pas al tău părea a fi un cuvînt, o rugăciune. Toate crăiţele amuţiseră la vederea ta şi nu ştiau ce fel de zîmbet să îmbrace: ispititor, pios, strădalnic sau indiferent..oare ce zîmbet ar fi putut atrage acei doi ochi trişti?

Te-ai apropiat de masa îmbelşugată şi o scrutai cu o privire flămîndă şi însetată..ele ca un roi de albine s-au năpustit peste bucate să te îmbie cu darul hărniciei lor..bucate delicioase, aromate..dar nu ai poftit să guşti din niciuna, nici rom nu ai poftit. Ai mai privit o dată şi încă o dată masa întinsă căutînd ceva anume cu privirea abătută şi amărît ai dat să pleci..cînd deodată m-ai observat.. aşa cum stăteam nevăzută şi speriată în acel colţ. Te-ai apropiat de mine. Simţeam că toate privirile nedumerite s-au îndreptat spre mine...căci ce aveam eu? Se pare că nimic din toată frumuseţea şi nobleţea lor, decît o bucată de pîine pe care mi-ai luat-o recunoscător din palme şi ai dus-o înfometat la gură..

Nu sunt încă nebună de dor, doar de vise.

S.