Wednesday, November 18, 2015

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: Sărutul

S-au cunoscut miercuri la o lecţie de Lindy Hop. Nu erau nici prea tineri, nici bătrîini nu erau. Fiecare cu cîte o inimă...plină. Uneori dansau împreună. Le plăcea să danseze împreună, era între ei ceea ce învăţătorii numeau "conexiune". Apoi, el a mai adăugat că îi place cum ea "citeşte" muzica. Ea a spus că el are îmbrăţişarea comodă. O dată au mers împreună pînă la metrou şi au vorbit îndesat în cele 10 minute. Era vesel El, sălta pe lîngă Ea ca un copil. Ea îi zîmbea frumos şi îl asculta cu ochii plini de lumină. Pe lîngă ei vuia oraşul, iar între ei se închega o muzică...mică.

Apoi, El i-a scris un mesaj simplu într-o dimineaţă: "Vii diseară la lecţie?" Ea a zîmbit, a tăcut, şi a venit.

Apoi, au mai trecut cîteva săptămîni care, pur şi simplu, au trecut, aşa cum trec zilele neînsemnate. Între timp, la lecţiile de dans a venit un alt el care, din prima seară, insistase să danseze cu Ea, şi mai nu o lăsa din prinsoarea lui stîngace de începător.

El venise acasă în acea seară şi punînd capul pe pernă, simţea frunte plină de gînduri, simţea cum în inima lui creşte un bob de dragoste. S-a vîrcolit în jurul bobului, neştiind de somn în acea noapte şi dimineaţa i-a scris: "Vreau sa te văd diseară." Nu era miercuri.

Ea a venit. El i-a spus că îi e dragă, şi ei îi era dragă de El, dar nu i-a spus, doar a zîmbit. La despărţire, s-a despletit o ploaie peste ei. El a tras-o de mînă, şi aruncînd ghiozdanele în mijoc de trotuar, au dansat în ploaie, uitînd de lumea grăbită care îi urmărea de sub umbrelele plioştite.

El îi scria în fiecare dimineaţă şi seară. La lecţiile de dans, dacă nu o ţinea în braţele lui, nu o scăpa din ochi. Ea îl privea cu ochii mari şi plini, şi el îi sclipea din ochi, furîndu-i zîmbetele.

Se vedeau în unele seri. Vorbeau, umblau prin ploaie, mîncau mango, citeau aceeaşi carte.

Într-o zi, Ea i-a scris: "Vreau să mă inviţi la prima noastră întîlnire." 
"Cînd?" - o întrebase el. 
"Nu ştiu, o zi...oricare.", a zis Ea. 
"Vrei să facem ceva anume?"
"Da, vom face un sărut."
"Vom face un sărut?...el se pierduse, nu o sărutase încă..
"Da, îl vom desena", a spus ea linişt, şi a mai adăugat "Cu acuarelă...Eu desenez prost, deci presupun că va fi foarte abstract...un amestec de culori care se iubesc. Mă înţelegi?..."
"Da, cred că va fi un sărut frumos", şi vocea lui a zîmbit.





Alta

Sunt zile care aduc mai mult decît anii, sunt clipe care fură tot ce nu a reuşit să agonisească o viaţă de om, dar cum nu ar fi..m-am întors. O altă.

Mă pornisem pe un drum bine croit, ştiam de unde vin, ştiam unde vreau să ajung. Mă vedeam acolo, undeva în depărtare, la distanţa unui an, bine mersi, aşezată, cuminte....ca să mă regăsesc o nebună, o bezmetică, o zburătoare. O altă.

Ce mi-a dăruit anul ăsta, cu neîndestulată promisiune, a luat de la mine cu nesaţ sau poate nici nu mi le dăduse, sau poate mi le dăduse şi le refuzasem eu. Acum nu contează. Stau într-un punct. Punct clar. O altă însă.

Şi mulţumesc că m-am întors la mine, la dragoste, la autenticitate, la sfîrîitul din venele mele, la bătaia inimii, la sclipirea ochilor, la mersul uşor, la alte promisiuni...dar pînă pornim la drum...să mai stau olecuţă cu mine.

Pilgrims (the Way)
https://www.youtube.com/watch?v=kxfokqUTTEY&index=4&list=PLbcBUqueELH7sxKlFJN298GPjp6KrhKxX


Tuesday, April 7, 2015

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: Magnoliile

Intrasem în odaia aerisită, așezîndu-mă pe sofa mică împînzită de perne. Ea intrase după mine. Aprinse lumînarea de iasomie, și se așeză pe scaunul de lemn în fața mea.
– Spune-mi, cum te simți azi?
– Da, sunt bine, doctore.
Am răspuns sec, scurt, privind spre fereastră.
– Azi vrei să discutăm?
– Nu.
– Bine, răspunse ea, apropiindu-se de aceeași fereastră prin care priveam eu. Și mie îmi plac, adăugă ea, privind magnoliile înmugurite în bobi mășcați de un roz tandru. I-a sădit soțul meu.
Tocul ferestrei precum rama unui tablou împrejmuia copacii deja adulți năpădiți de flori. Ca migdalii lui Van Gogh, adăposteau pe ramurile lor vînjoase primii fiori de viață din acel an.
Ea tăcuse pentru cîteva clipe. Credeam că îmi va spune să merg acasă. Apoi, cuprinzîndu-se cu mîinile de jur împrejur, continuă.
– El întotdeauna îmi aducea flori. Mie îmi plac mult bujorii. Sunt foarte sinceri. Apoi, i-au diagnosticat cancer. Într-o zi, venind acasă, îl găsii plin de glod, sădind doi puieți. El niciodată nu lucra în grădină fără mănuși, de asta, mă neliniștisem la prima vedere…”Sunt magnolii”, mi-a zis el. “Au florile de culoarea bujorului. Acum sunt mici, dar cînd vor crește mari…îți vor aduce flori…îți voi aduce flori”. Peste cîteva luni murise.
Ea se opri și își întoarse chipul spre mine. Era senină.
– Vor înflori magnoliile curînd.

Wednesday, April 1, 2015

the Nether

I am fiddling with my phone. It is an ordinary smartphone, most probably your phone is very similar in many ways. This same phone has more computer power than all of NASA back in 1969 when it placed two astronauts on the moon. [Take 2 seconds to read that last line again]. I know how you feel, get over it.

It does not take a stretch of imagination to realize how quickly (to be exact, exponentially) computer power is growing and if you told me that mind reading would be possible, I would nod in agreement: in time…you will be able to read my mind and I wouldn't even have to write this post. (of course, you would have to resurrect me first). But there is more than mind reading to future…like living your imagination…

What if you could live your wildest dreams without consequence? You could be anyone, you could be with anyone, dead or alive, you could do anything…no limits whatsoever. You could be God or you could be a pedophile. You could create man or you could kill man…all in your head but as real a feeling as this black keyboard I’m touching. What if?

This is what “The Nether” is about. The Nether is a sci-fi thriller theater play written by the American writer Jennifer Haley that explores the future of Internet (“Nether”) where a computer program (“Hideaway”) can make one cross the line between reality and imagination and live their dreams without consequence. In this case, it was pedophiles who could fulfill their imagination with an 11 year old girl Iris. They also used to cut off her head with an ax.  

Is it ok?

In the play, the program author is being investigated by police…but rather than giving a verdict, the play raises many questions…and answers none…

Is it ok to have no limits, both ways, if this is only in your head? Is it ok to fulfill your desires in an imaginary world? It is ok to exploit kids and kill them if this happens only in your head?

I do not know what the right answer is and whether there is a right answer, but I, personally, believe our imagination, like our thoughts, are one place that should remain private…they can be the darkest thoughts ever but as long as they hurt no one, and do not translate into acts, it’s better to let them be where they are…I would prefer a world without imagination police.

Sunday, March 29, 2015

Cînd vom fi bătrîni

Cînd vom fi bătrîni vom fi tineri.
Vom fi tineri ţinîndu-ne de mînă 
pentru că strîngerea noastră de mînă va fi la fel...
la fel de caldă, la fel de ocrotitoare..şi peste o mie de ani.

Cînd vom fi bătrîni vom fi tineri.
Vom fi tineri privindu-ne unul pe altul
pentru că privirea noastră va fi la fel...
la fel de întrebătoare, căutătoare de dragoste...

Cînd vom fi bătrîni vom fi tineri.
Vom fi tineri pentru că iubirea nu îmbătrîneşte
Dacă nu moare..
desigur, dacă nu moare...

cam asta văd eu cînd ascult această violă, cam aşa se verbalizează aceste sunete în sufletul meu...

Noapte bună.




Saturday, March 28, 2015

mici dorinţe mari

În una din zilele acestei săptămîni, în timpul unei întruniri de serviciu în care discutam despre "Telepresence" şi tehnologii asemănătoare care ar înlocui întrunirile pe viu, m-am prins că mi se făcuse dor de mama. Dar nu un dor de ăsta general, care se poate mulţumi cu un sunet de telefon sau o convorbire pe Skype...ci un dor foarte minuţios specificat. 

Voiam să merg cu mama la magazin să cumpărăm telefon. Mama mea are telefon, iPhone 6 şi ca atare nu ar avea nevoie. Dar eu totuşi aşa îmi vedeam împlinit dorul. Să mergem la magazin, pe îndelete, cu răbdare (care mie deseori îmi lipseşte cu mama), să îi pot răspunde la toate întrebările despre aplicaţii care prin simplitatea lor mă obosesc de obicei, să îi pun facebook-ul la telefon ca să poată vedea ce fac şi atunci cînd merge la magazin sau la cules urzici, să îi pun Skype-ul, dar nu versiunea cea mai nouă, ci pe cea anterioară cu care s-a obişnuit şi pe care, căutînd-o, m-am enervat. Să alegem şi husă, încercînd cîteva sau cîteva zeci...nu contează, nu contează cîte, nu contează ce aplicaţii, ce telefon, cîte întrebări...contează că este timp...că încă mai este timp.


Thursday, March 26, 2015

"Never let me go" by Kazuo Ishiguro

This is the second sci-fi book I have ever read in my entire life. The first one was suggested by Natan. The second one followed naturally after meeting Kazuo Ishiguro. Kazuo does not like dissecting writing into genres, but this is how the critics labeled his book "Never let me go" (also a movie starring Keira Neightley). It is not pure science fiction...it is a book about clones and how they are treated by society, what they feel, how they grow up, make friends, fall in love...it is about humanity and humanness.


7





Sunday, March 22, 2015

David and Goliath

David and Goliath is a biblical story from the Old Testament. It is a popular story and I expect most of you know about it, so I do not intend to recount it to you but rather look at it from a different angle.

To refresh your memory: the story dates back to the 11th century BC when the Philistines settled along the Palestine coast, threatening Israelite tribes who lived inland in the mountains. The Philistines sent their armies inland to a city called Socoh, into the Valley of Elah. They were battle-tested and very dangerous people. Alarmed, the king of Israelite s, called Saul, gathered his men and hastened down the mountains to take position in the same valley.


The Philistines camped across the southern ridge of the valley and the Israelite s pitched their tents on the northern ridge, both armies looking at each across the ravine. Nobody dared to move because descending into the valley was a suicidal move. Finally, tired of waiting "a champion named Goliath, who was from Gath, came out of the Philistine camp. He was over nine feet tall (2.74m). He had a bronze helmet on his head and wore a coat of scale armor of bronze weighing five thousand shekels (56 kg); on his legs he wore bronze greaves, and a bronze javelin was slung on his back. His spear shaft was like a weaver's rod, and its iron point weighed six hundred shekels (7 kg). His shield bearer went ahead of him.(17:4-7)"

Long story short he was massive and very well armored. He stepped out of the crowd and shouted out: "Choose a man and have him come down to me. If he is able to fight and kill me, we will become your subjects; but if I overcome him and kill him, you will become our subjects and serve us." (17:8b-9)" . In other words Goliath was inviting the enemy to confront him in a single combat which was common practice in the ancient world to avoid bloodshed in an open battle.





The Israelites were frightened to death. There was no one among their men as big and as strong to put up with Goliath. For 40 days would Goliath challenge Israelites to find a brave man and fight him...

Until one day when a young shepherd, a blond teenager came up the Valley of Elah to bring some food to his brothers in the Israelite army. He heard the challenge and wanted to fight the giant. His name was David. King Saul obviously realized how ridiculously lethal it was for a young boy to fight a monster. But he did not have much choice, nobody else volunteered. Besides, this fellow claimed he killed bears and lions with his bear hands protecting his sheep.

King Saul tries to give him his own sword and armor but David refused: "I cannot walk in these." Instead he reached down and picked 5 small stones, put them in his bag and descends into the valley. Goliath looks at the boy and feels insulted. He was expecting a seasoned warrior to come and fight him, instead he sees a child with a stick.

 "Am I a dog", Goliath says, "that you should come to me with sticks?". "Come here", he says to David, "and I will give your flesh to the birds of the air and to the beasts of the field."

David puts one of his stones into the leather pouch of the sling and fires it at the exposed forehead of Goliath. Goliath falls. David runs to him, takes his sword and decapitates him. The philistine army fled.

The battle is won miraculously by a boy who defeated a giant against all odds.David glorified God and history glorified David in paintings, poems and sculptures. Below is one of the most famous pieces of art to represent David by Michelangelo.



  For years I believed this victory to be a miracle. But is it?

"Ancient armies had three kinds of warriors. The first was cavalry - armed men on horseback and chariots. The second was infantry - food soldiers wearing armor and carrying swords and shields. The third were projectile warriors, or what today would be called artillery: archers, and most important, slingers. Slingers had a leather pouch attached on two sides by a long strand of rope. They would put a rock or a lead ball into the pouch, swing it around in increasingly wider and faster circles, and then release one end of the rope, hurling the rock forward, [Malcolm Gladwel]

The historian Baruch Halpern explains that these 3 kinds of warriors balanced each other like the game rock, paper, scissors. Infantry could stand up to cavalry with their long spears. Cavalry could, in turn, defeat projectile army because the horses moved to quickly for the slingers  and archers to aim and projectile warriors were deadly against infantry an infantry soldier weighed down with armor was like a sitting duck for someone who can sling from hundred of meters away.

Goliath was heavy infantry. David was a projectile warrior. Eitan Hirsch, a ballistics expert with the Israeli Defense Forces, did a series of calculations and concluded that a typical size stone hurled by an expert slinger at a distance of 35 m would have hit Goliath's head with a velocity of 34 m/s - more than enough to penetrate the skull and kill him.

"Am I a dog to you that you should come to me with sticks?" Sticks...David had only one stick, in fact. Also, remember Goliath was telling David: "Come here..." He wanted to see David to come closer because he was not able to see him well. And you also remember Goliath was a 2.74 tall giant. Medical experts believe Goliath suffered from a medical condition called acromegaly (giantism) - an overproduction of growth hormone.



This would explain his massive size and his double vision problems that are a side effect of this disease - perhaps this is the reason why he said "sticks". But we will never know..

Why am I telling you this?

There will always be intimidating giants that will seem powerful and mighty from afar, there will be situations in our lives, battles that we think we will lose and it is not worth fighting and some of them are truly not worth fighting...but do not let the appearances to fool you. Sometime it takes a bit less than a leap of faith to defeat a giant and you do not have to be one in order to be victorious.

inspired by a beautiful read "David and Goliath" by Malcolm Gladwel.

Friday, March 20, 2015

Packard

Eu, de obicei, nu ascult aşa muzică, dar obiceiurile se mai schimbă.


Tuesday, March 17, 2015

A dream coming true

I have bought hundreds of airplane tickets throughout my life. Never before (at least not to my recollection) did my hand tremble with so much happiness. I had  a dream since I was a child. The only dream that remained hanging in my heart unfulfilled. I fueled it with music and songs, and movies and above all my childlike imagination…



Years earlier, I couldn't afford this dream…it was too far away and too expensive for a child. I waited for 29 years for it to come true. I think I could have waited a bit less, but there was a voice in me, still lingering now sometimes, that whispered…”Don’t do it…If you make this dream come true, you will have no more dreams. What will you dream about? You can keep it vivid in your mind, you can play and replay your dream in your heart….it is beautiful there, it is just perfect because you can imagine whatever you want. Reality could be different, you know?” 

And I waited…I thought aimlessly, but actually I waited for my heart to find another dream…so that I don’t feel empty and dreamless. I waited for another 5 years…which adds up to 29. Today I have another dream…I cannot compare them, you cannot compare the dream of a child to a dream of a grown up woman…but they are both wonderful and they both would make me happy. So, whilst I’m waiting for the right time for my second dream…I can enjoy my childhood imagination go live!


Monday, March 16, 2015

Bus stop

There are a couple of days since I'm visited by a thought...if I were to choose one and only one soundtrack - what would it be? What soundtrack would represent my life, my thoughts, my spirit? And after a couple of days worth of thinking I concluded there is no such thing like one soundtrack comprising all of me because I'm made of many songs...some of them: very sad and thoughtful, some of them are hopeful and joyful, some of them are mystic, some of them are rather straight, some of them portray the innocence of a child, whilst others get the hell out of me...

I lived too long to fit into one song...and I felt too much to contain it in one scale only.

But, there is a song, a sound track, by Hans Zimmer (ignore Adam's Sandler picture - it made me discount the song) that has a bit of everything and I guess, a bit of everyone, because...

well, listen.

Listen to the first 30 seconds - so joyful and careless...they reminded me of my childhood, of a sunny summer day at my grandparents when I was walking the ducklings...

The next 30 seconds are my favorite part of this song....I feel anticipation when I listen to this 30 seconds. You know that feeling when you have not seen somebody very dear for a long time and you know that you would see that person in 1 month and then 1 week... 1 day, 1 hour...and "cvintele" (I do not know the word in English, but it is basically the interval between 2 musical notes equal to 5) can express that feeling, that anticipated pleasure and fear and excitement so truthfully it gives me goose bumps.

And then the song gets more serious, as serious as life. More reflective, deeper, difficult decisions are lurking in the path...

Enough of what I feel: give it a go and see for yourself if you feel the same or maybe nothing at all...






Sunday, March 15, 2015

My 29

March 9th, 2015 - 3 am in the morning. Somebody's knocking on the door.

Half asleep I am squinting at my watch to make the time out. The bangs on the door are getting only more insistent. I live on the first floor, my window is facing the street. I do have friends who used to surprise me on my birthday at ridiculous times in the past, so I make mind that the party is going to start early today. I peer through the curtains trying to discern the person in the dark. I can see he is wearing a uniform which seems real...

 - POLICE! PLEASE OPEN THE DOOR!

Very funny, I think to myself. But seriously, shouting in the middle of the night, might get me in trouble with my landlady. The voice does not seem to be familiar, but I failed to recognize voices in the past as well...I open the window and stick my head out:

 - You are too early, officer. My birthday party starts later.
 - I am sorry for the early hour, miss. There was a burglary next door. Have you heard anything?

I'm confused but I'm not determined to feel embarrassed as of yet. He must be bluffing. I went to bed a couple of hours ago and I usually hear the foxes...not that thieves make exactly the same sounds...but I would have heard something, anything...

- So... you are real, officer? I sound disappointed...I mean: are you a real officer? I restate my question.
- I'm quite real, miss, last time I checked. So, have you heard anything?

I am disappointed and the early hour definitely does not help so I insist:
- So you have no presents for me? (Crap, did I really say this? What if he's a real officer?)
- No, miss. I have no presents for you. But the thief who robbed the place next door just got himself an Aston Martin and 4x4 Mercedes plus the insides of the house. Since, you share the same wall with your neighbors, I thought you must have heard anything, have you?

He IS a real officer  - it dawned on me.

- I'm sorry officer, unfortunately I have not heard anything. I'm sorry for acting so silly, I thought you were pretending to be a real policeman...you see it is my birthday today, anyways, I'm sorry. I couldn't help more.
- Is anyone else in the house?
- Not at the moment.
- Can you check if your house is ok?
....

Well, it seems burglaries are a usual business in this rich neighborhood. I wrote the beginning of a story some time back called "Chesterfield road", it was along the same lines, but a bit more frightening. Anyways, this is how my 29 started. It definitely got only better...:)



Tuesday, March 10, 2015

Fusta sătulă de somn...

Azi, care deja e mîine, am trăit o zi plină. Am simţit cum bate inima oamenilor scumpi din viaţa mea, am simţit dragostea lor şi am sufletul plin de recunoştinţă şi emoţie care mă ţine încă înlănţuită de voi cu gîndul.

Dar înainte să exprim emoţia zilei de azi, involuntar, mergînd la serviciu azi dimineaţă, mi-am amintit de evenimentele care s-au întîmplat cu exact un an în urmă.

Eram în Paris, înrolată pentru o lună într-un program executiv prestigios care plătea bine şi oferea perspective profesionale enorme. Această lună e o simulare pentru a oferi participanţilor o imagine despre ceea ce îi aşteaptă în următorii doi dacă acceptă contractul. Cei care acceptă contractul şi renunţă ulterior, sunt invitaţi să părăsească compania. Deci e o decizie care trebuieşte măsurată bine, şi pentru asta se oferă o lună de experiment. E un program istovitor, un program de audit, uneori, de cele mai multe ori, inuman. Cel puţin aşa a fost acea lună.

Trăiam într-un hotel în Paris. Auditul avea loc în afara Parisului, şi timp de o lună luam trenul de la gara Montparnasse la ora 7 dimineaţa. Asta însemna că mă trezeam la 5.30 în fiecare dimineaţă. Nu voi descrie aici stresul de la serviciu, acea senzaţie cînd eşti sub microscop în fiecare clipă, cînd fiecare cuvînt ţi-e măsurat cu metrul, cînd uneori trecea ziua şi eu uitam că se mănîncă la amiază. Partea cea mai complicată era totuşi cu somnul. Precum se lucra uneori pînă la 1 sau 2 de noapte, nu acumulam mai mult de 4-5 ore de somn, de obicei. Şi peste o săptămînă de zile cînd somnul se împuţinează cu regularitate, organismul meu a început să se răscoale. Migrene, dureri de spate, alergii despre care nu am ştiut vreodată mi-au pătat chipul...arătam rău (am o poză la mine pe desktop care să îmi amintească de ce sunt acum unde sunt), dar mai rău decît arătam cred că gîndeam. De fapt, nu mai gîndeam.

De ziua mea care s-a nimerit a fi în weekend anul trecut, noi desigur lucram. M-am trezit ca un zombie, obişnuită deja cu durerea somnului neîmplinit, şi am coborît în holul hotelului unde mă aşteptă colega mea. Ea era un "pilot" ca şi mine, aşa ne numeau.

Era rece în acea dimineaţa. 9 Martie 2014. Ţin minte frigul din acea zi. Venea de la glezne în jos şi se ridică pînă la coapse pe sub parka mea galbenă.

La un moment dat mi-am dat seama ce s-a întîmplat şi de ce frigul mă deranja atît de mult. M-am oprit în loc ca un om care a uitat ceva acasă. Şi îngrozită de mine însămi, m-am achipuit pe sub haină.

- I forgot my skirt! I'm not wearing my skirt!

Sara nu a înţeles. Pînă s-a dumerit ea, eu am deschis fermoarul scurtei şi am verificat şi cu ochii ceea ce mi-ai spus mîinile.

Sara a înţeles. Eu a trebuit să mă întorc la hotel dupa fusta care îşi împlinise somnul şi mă aştepta pe scaunul din lemn, Mi se făcuse milă şi silă de mine, toate la un loc. Am luat telefonul şi am sunat unui om scump din viaţa mea să mă felicite cu ziua de naştere. Nu am menţionat nimic despre fustă...

-------------------------------------

Oh, cam mult am scris şi e trecut de miezul nopţii. Vă scriu mîine despre cum am petrecut ziua mea de naştere anul ăsta..

Monday, March 9, 2015

9 Martie

Azi e ziua mea. 

Dacă timpul, în toată eternitatea sa ar fi o cărare, şi am putea-o privi netăgăduitor, ziua mea nu ar exista. Nu ar fi nici cît un bob de nisip pe care să-l pot identifica drept ziua mea în lumina zilei. Dacă ar fi, l-aş culege în palme, l-aş privi de aproape, de la înălţimea a 29 de ani, şi cred că aş realiza repejor că firul meu e fir dintr-un drum, dintr-o cărare împresurată cu multe alte fire de nisip, de zile, fiecare un om, care astăzi dau sens vieţii mele, şi l-aş culca înapoi în albia sa.

Vreau să urez tuturor oamenilor din viaţa mea...
Celor care au ocrotit acest bob de nisip din prima sa zi, părinţilor mei.

Celor care au venit mai tîrziu în drumul meu umplîndu-l de joc şi inimă, prietenilor mei.

Celor care au trecut prin viaţa mea, lăsînd lecţii de viaţă, clipe calde, amintiri scumpe...tuturor oamenilor buni.

La mulţi ani vouă, să îmi trăiţi mult, să fiţi alături de mine, să dăm sens acestei vieţi împreună.

Saturday, March 7, 2015

Thursday, February 26, 2015

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

Am citit recent un articol despre cele mai frumoase declaraţii de dragoste în febra sărbătorilor lui februarie. Şi gîndurile au început să rîme, printre iubirile mele, cele mai frumoase cuvinte...şi nu am găsit (în memoria mea) nicio declaraţie solemnă de dragoste, acel şir de cuvinte pe care să-l iei ca pe o salbă de mărgele şi să-l pui triumfător la gît. Bărbaţii din viaţa mea au iubit în tăcere. În tăcere am iubit şi eu. Nu am scris niciodată o declaraţie de dragoste. Nu m-am dăruit nimănui niciodată în cuvinte, nu am murit pe o coală de hîrtie, nu am jurat dragoste în scris. 

Cele mai frumoase declaraţii de dragoste din viaţa mea nu au fost scrise, nici declamate.


...
După o despărţire lungă de omul iubit, revăzîndu-ne după o răscruce de ani la o revenire de a mea acasă, ne-am găsit într-o cafenea. Eram amîndoi înstrăinaţi. Nu prea ştiam ce să ne spunem printre micile amabilităţi pe care le schimbam întrebînd de sănătate, părinţi, serviciu. Nu îndrăzneam să ne întrebăm nimic prea intim, nimic prea personal. Au trecut cîteva ore întregi vorbind despre toate de pe pămînt ca pe vremuri...cîteva ore în care eu reuşisem să mă reîndrăgostesc de el...ştiind că plec peste cîteva zile. Şi gîndul ăsta mă împinse să-mi iau rămas bun. El nu insistase să mai stăm. Stătea sobru în faţa mea neîndrăznind să mă cuprindă, sau să mă sărute (pe obraz). Nu am îndrăznit nici eu...sărutul pe obraz e prea rece, iar o îmbrăţişarea - prea caldă, şi m-aş fi pierdut în ea. Şi totuşi nu mă puteam despărţi de el ca de un străin. Nu ştiu ce i-am spus pe final, dar am ridicat mîna, atingîndu-i umărul pentru o clipă. Acea clipă, fusese cea mai intimă dintre noi în acea seară...Am făcut un pas înapoi de cum mi-am recăpătat mîna nesăbuită, şi ruşinată, am aplecat privirea...era o declaraţie de dragoste pînă la urmă. El nu se mişcase din loc. Îşi întoarse privirea spre acel umăr, de parcă mîna mea se mai afla acolo...şi cu multă tandreţe îşi sărutase umărul. 

Monday, February 23, 2015

Geneza la egipteni

Cei care se sinchisesc de cuvîntul "erecţie" rog să nu citească mai departe.

Cred că am pomenit pe undeva că citesc Legendele Egiptului antic. E una dintre cele 7 cărţi de istorie pe care le-am procurat recent pentru a mă simţi mai puţin analfabetă cînd în jurul meu se discută războaie şi imperii. Pe timpuri, aveam lîngă mine un om scump care le cunoştea pe toate la capitolul istorie. Şi eu cu mare drag uitam tot ce îmi spunea ca să mai am prilejul să-l mai întreb o dată. În fine, unele lucruri se schimbă cu timpul, din păcate prostia nu...de asta am zis, că nu ar strica să mă educ acolo unde nici şcoala, şi nici dragostea nu a lăsat urme.

Şi de atîta tulburătoare voinţă şi determinare, am zis să încep cronologic de la bun început. Hai de la Egipt. Hai. Dar pînă ajungem la faraoni, hai să ne aclimatizăm cu materialul sobru prin a începe a despica lejer nişte legende. M-am convins, eu. Ei bun.

Eu cînd eram mică citisem la sigur nişte legende egiptene. Ştiu că au fost cîteva seri în care mă pasiona Ra, zeul soarelui, şi dacă m-ai fi întrebat pînă acum nu demult dacă mai ştiu zei egipteni, l-aş fi adăugat pe Osiris la listă. Slăbuţ.

Acum, cred că aş mai adăuga cîţiva...sunt o pădure de zei. Atîta învălmăşeală, niciun fel de cronologitate, niciun fel de logică (de fapt, de unde logică la egipteni, logica a fost creată mai tîrziu de greci)...o droaie de zei creează lumea, apoi fiecare în felul lui, apoi unii din ei nu sunt deloc consecvenţi în istorisirile lor...ba oamenii au fost născuţi din lacrimile cerului, ba din sîngele lui Ra, ba din sperma lui Amut. Dar dintre toate ele, cea mai recunoscută şi datată pare a fi legenda lui Amut, despre care vă voi povesti.

Eu nu înţeleg ce fel de traduceri citeam noi la şcoală...eu nu ţin minte legendele egiptului antic să fi fost atît de interesante pe vremuri...

În fine, legenda spune că la început nu a existat nimic, nici aer, nici pămînt, nici fiinţă, nici spaţiu, nici timp, doar ape nemărginite care se chemau Nun. În aceste ape plutea un ou care plesnise într-o zi şi aşa apăruse Atum, El se autocrease. Oul plesnind, sub el crescuse o ridicătură de pămînt precum un mormînt (fapt interesant; faraonii pentru a hiperboliza această movilă de pămînt dătătoare de viaţă, au creat piramedele...noi am revenit la ideea de movilă cînd e vorba de morminte). Dar Atum se plictisea singurel, el avea nevoie de companie...şi aşa precum Dumnezeu îi creează pe Adam şi Eva, Atum îi creează pe Shu şi Tefnut. DAR, aici este un mic dar. Modalitatea în care îi creează e foarte...hermafrodită, ar fi un eufemism. Pe timpuri, sexualitatea nu era tabu. Imaginile pe care le voi descrie au fost de fapt descoperite în temple.

Deci, cum să creezi copii cînd eşti un singur bărbat în tot universul? Din fericire, Atum pare a fi după chipul şi asemănarea omului, şi fiind bărbat e înzestrat cu un penis. Dar nu este nicio femeie care să îl stimuleze...şi Atum recurge la masturbare: "Now Atum manually stimulates his penis...". Mîna lui e atît de importantă în acest proces încît a ajuns să fie numită zeitate şi ea de către egipteni pentru fapta asta măreaţă - totuşi a participat la geneză pînă la urmă. În unele temple, Atum şi mîna sa reprezintă un cuplu...interesant... imaginaţia mea pînă aici nu hoinărise, Ok, conception in progress. Dar pentru concepere e nevoie de un uter, pe care Atum evident nu îl are. Atum însă dispune de gură. Gura sa va fi uterul în care loc va avea loc conceperea (fecundarea a fost omisă...). Pentru ca sperma să ajungă în uter e nevoie de o măiestrie yogistă...

"Now Atum manually stimulates his penis before ejaculating into his own mouth, which effectively becomes a womb. This physically demanding technique - Atum performing a shoulder stand as he sucks his own penis - was illustrated in a straightforward manner by artists who saw nothing wrong with decorating sacred spaces and artefacts (temples, tombs and their contents) with blatantly sexual images."



Sunday, February 22, 2015

Old photographs


You know what I like about old pictures is that, after some time, they all become beautiful, and so do we in these pictures. Once the embarrassing image of crooked teeth, inconvenient sunshine in the eyes, emotional wrinkles, my duckling mouth, wild hair, "Oh, goodness, I look too fat", "Get some sleep, girl"...all these voices that echoed in the past when we looked at our fresh photographs...they dissipate in time. They all seem to come into place after a while. They become dear, they become beautiful.

We become more lenient towards our old selves as we become older. 

Love what you've got today...flesh and blood, we can always love our pictures later.

Below a couple of pictures of me that I did not like at the time...
















Selma şi ISIL

Aflasem despre Selma joi, la un eveniment la care participase şi Peter Broadshow (film critic, the Guardian). Precum mă aştepta un weekend mai calm mi-am propus să îl privesc după toate laudele care i-au fost aduse,

Pe mine mă emoţionează mult filmele ce au la bază motivul segregării rasiste, mai mult decît orice altă nedreptate. Şi mai ales perioada lui Martin Luther King, care precum Ghandi a luptat fără a recurge la violenţă..."We are motivated by dignity..." e una dintre cele mai reverberante fragmente ale istoriei americane.



Dar filmul nu se axează pe evenimentele ce au precedat "I have a dream" speech...După abolirea legii segregării în 1964 care au permis negrilor să se aşeze pe scaune în autotuze, să meargă la aceleaşi şcoli precum albii, au rămas multe lacune în sistemul legislativ şi judiciar ...de exemplu dreptul la vot. Deşi tehnic, conform constituţiei negrii puteau vota, erau piedici de ordin administrativ care limitau acest drept...şi Selma e anume despre asta...despre lupta pentru un cadru legislativ care ar permite negrilor să voteze.

Punctul culminant şi întreaga încărcătură istorică şi politică se desfăşoară în cadrul unul marş din oraşul Selma (Alabama) spre Montgomery a comunităţii negrilor. Au fost cîteva tentative care s-au finisat în bătaie şi moarte. Dar ei nu au cedat...altfel moartea şi suferinţa deja trăită ar fi fost în van, M.L. King a făcut apel la toţi cetăţenii Statelor Unite, negri şi albi: "I am appealing to men and women of God and good will everywhere: white, black and otherwise. If you believe all are created equal, come to Selma, join us. Join our march against injustice and inhumanity."

Şi mii de albi au început a coborî spre sud, şi cel mai frumos e ăsta e un fapt istoric, real, Albii de pretretutindeni au venit să lupte pentru negri. Au venit în pofida ameninţărilor, în pofida riscului de a fi omorîţi (şi unii din ei au murit).

Eu mă întreb, printre gîndurile pe care le înşir aici, dacă aş fi venit şi eu, să lupt împotriva unei nedreptăţi atît de dureroase care îmi întoarce pe dos conştiinţa şi mă umple de ură împotriva oamenilor atît de mici care să se considere superiori doar pentru că aşa s-a întîmplat, fără meritul lor, să aibă epiderma alba...mă întreb dacă aş fi venit şi eu la Selma să protestez cu preţul vieţii mele...

Dar Selma nu e doar un eveniment istoric, Selma e un exemplu care ar putea fi urmat şi azi, în teroarea produsă de ISIL...Dacă musulmanii de pretutindeni ar avea curajul şi sufletul să meargă la sinagogi şi biserici, să le înconjoare cu trupurilor lor în semn de protest, în semn de unitate, în semn de egalitate cu toţi ceilalţi semeni de pe pămînt...ăsta ar fi un marş în sine, un marş de rezistenţă, un protest împotriva celora care omoară oameni sub absurda pretenţie că o fac în numele lui Allah.

Saturday, February 21, 2015

The Remains of the Day

M-am dezlipit azi de ultimele ei file. Le-am citit pe unde s-a nimerit...în salonul de frumuseţe unde icneam de usturimea cerii, dar aşa citeam, apoi într-un mic restaurant unde m-am oprit să iau prînzul, în autobuz, apoi în moalele unui fotoliu dintr-o librărie...pînă s-au scurs toate cuvintele din carte. 

Nu e o carte care m-a emoţionat. E istorisirea unui majordom, iar majordomii sunt de o demnitate infailibilă, de o corectitudine pătrată, fără cusur, fără emoţie... (cel puţin adevăraţii majordomi de pe timpuri din Anglia). După cel de-al doilea război mondial, profesia de majordom a dispărut ca atare...

Am citit cartea, lăsînd-o pe precendenta baltă, pentru că Kazuo Ishiguro lansează o nouă carte pe 12 Martie şi eu voi fi la lansare. Şi, nu aş fi vrut să merg la lansare fără a-l cunoaşte, fără a-l descoperi din propria scriere. De asta am lăsat Legendele Egiptului, la care voi reveni imediat...şi am treierat "The Remains of the Day".

Despre ce e cartea? O, are o morală foarte frumoasă. Eu nu o dată am spus, că precum oamenii, cărţile ne găsesc la momentul potrivit. Cartea asta a venit să-mi spună să nu privesc niciodată înapoi. Într-o tonalitate cu psihologul meu, cartea a venit să confirme că deciziile noastre, bune-rele, sunt ale noastre, şi sunt decizii, şi ne vor duce acolo unde am ales noi cîndva să fim. Şi e o pierdere de timp şi moral pentru a ne imagina cum ar fi dacă ar fi fost să fie altfel...

Autorul compară viaţa cu o zi...Imaginaţi-vă dacă copilăria e dimineaţa, tinereţea e amiaza şi bătrîneţea e seara. Unde nu aţi fi în perioada zilei, nu irosiţi ce a mai rămas...uneori serile sunt cele mai frumoase.

"Don't keep looking back all the time, you're bound to get depressed. And all right, you can't do your job as well as you used to do. But it's the same for all of us, see? We've all got to pot our feet up at some point. Look at me. Been happy as lark since the day I retired. All right, so neither of us are exactly in our first flush of youth, but you've got to keep looking forward. You've got to enjoy yourself. The evening's the best part of the day."


and she said Yes...

Cînd totul se rezumă la un singur cuvînt.


https://www.youtube.com/watch?v=EvI_oOPPv2s

Thursday, February 19, 2015

cînd se renunţă la dragoste?

E o meditaţie în afara stării mele de spirit în acest spaţiu de timp. Dar, e un gînd de care mi-am răstignit minţile zile fără număr cîndva, încercînd să dezgrop, de undeva din suflet, din minte, din vreo carte, sau din vreo gură înţeleaptă...oare cînd se pune punctul într-o relaţie care nu mai respiră în care unul din ei nu are curajul să spună "nu te mai iubesc"? După această fraza totul e simplu, dar înainte de ea e mai greu...Cînd e timpul să te opreşti la timp?

Adevărul e că eu nu ştiu. Dar ştiu că răspunsul stă undeva între demnitate şi speranţă. Undeva la mijloc.

[text care a fost înlăturat]

p.s. azi a fost ultima lecţie de vocal şi am cîntat solo-uri. Unul dintre colegi a interpretat acest cîntec care mie mi-a plăcut...



Sunday, February 15, 2015

Cuvinte..

Nu e în firea mea să las cărţile pe jumătate răsfoite. Sincer vorbind, a fost...destul de greu. În momentul în care am luat decizia să întrerup lectura ultimei cărţi, ştiu exact locul şi ceasul unde mă aflam cînd decizia m-a străpuns ca o lamă. Am simţit acelaşi lucru pe care îl simt atunci cînd mă despart de un om scump, la fel de intens, doar că mai scurt în timp. A fost o revelaţie...pentru că am învăţat ceva depre mine. În fine, nu are importanţă ce...tot ce voiam să spun e că citesc o carte nouă...

O carte despre un majordom. Se numeşte "The Remains of a the Day" de Kazuo Ishiguro. Încă nu vă spun cum e cartea că nu am dat de "cărniţă" nici după 100 de pagini, dar eu perseverez. Cartea a luat premiul Booker Prize. (Mai jos definiţia din Wikipedia). Ştiu că a fost regizat şi un award-winning  movie pe bază la carte...dar nici ăsta nu e motivul principal din care cauză o citesc, dar pe care desigur încă nu îl declam aici. Poate, mai tîrziu.

Cuvinte necunoscute cu duiumul...

Slovenly - untidy or unclean in appearance or habits.
Broach  - to mention for the first time (unul din sensuri)
Fracas - a noisy, disorderly disturbance or fight; riotous brawl; uproar.
Frogmarch - to force (a person) to march with the arms pinioned firmly behind the back.
Mirth - gaiety or jollity, especially when accompanied by laughter
Corroborate - to make more certain; confirm
To take stock - to make an appraisal of resources and potentialities
Conspicuous - easily seen or noticed; readily visible or observable
Indelible - making marks that cannot be erased, removed, or the like
Demeanor  - conduct; behavior; deportment
Churlish - rude, boorish

The Man Booker Prize for Fiction (formerly known as the Booker-McConnell Prize and commonly known simply as the Booker Prize) is a literary prize awarded each year for the best original novel, written in the English language, and published in the UK. The winner of the Man Booker Prize is generally assured of international renown and success; therefore, the prize is of great significance for the book trade.[1]  

Tuesday, February 10, 2015

Marţi

M-am trezit tulburată de un vis. Am ridicat căpăţina somnoroasă din perna caldă, am făcut un "replay" la vis, am mîrnîit în glas "день не удался..." şi m-am scufundat înapoi în faşa pernii. Mă aştepta o zi lungă, aveam un speech important planificat în acea zi în faţa la 30+ oameni...şi starea asta de convalescenţă, cînd ai nevoie de o macara pentru a te ridica din pat şi de un aspirator pentru a-ţi smulge o tîmpenie de vis din minte...era puţin promiţătoare.

Tirrr-lu-lu...răsună telefonul, mesaj pe facebook. O, pe ecran chipul lui D. E frumos cînd se gîndeşte cineva la tine dis-de-dimineaţă, şi D., de obicei, mă trezeşte cu urări calde pentru o întreagă zi. Astăzi, în schimb, el care din vecii vecilor m-a învăţat să nu cred în horoscoape, îmi trimite un fragment din lectura lui matinala: Irina, ia vezi ce scrie aici despre peşti. Ia zi-mi, aşa e? No bine, hai şi-oi citi. Că peştii sunt materialişti, că aleargă numai după bani şi carieră şi alte braşoave din astea. Mă încreţesc în adîncul meu şi mă gîndesc în sine mea...mda, iaca taman azi şi-a găsit el să se gîndească la probleme existenţiale şi să le găsească răspunsul în zodii. Dar nu răspund. Mai bine tac decît să îi trimit un lătrat. Mai trece un minut şi decid să îi răspund: "buna dimineaţa...cum s-ar spune". D. e unul dintre oamenii care mă cunoaşte cel mai bine pe acest pămînt,  uneori îmi vine să-l rog să-mi spună el ce simt şi gîndesc eu, cînd eu nu mă înţeleg. "Mi se pare mie sau tu nu esti in dispozitie?" mă întreabă el. [...] El ştie cum să mă descînte de vise...şi am uitat că ziua a început slăbuţ.

Iar seara...după toate cîte s-au întîmplat peste zi, venind acasă, pe aleea me preferată...seara, în fine seara...a fost una dintre acele seri...cînd mergi pe drum...şi îi spui Domnului: "Mulţumesc pentru că m-ai trezit în dimineaţa asta, mulţumesc pentru că ai avut grijă să mănînc, mulţumesc pentru că ai avut grijă de mine şi de familia mea, mulţumesc pentru că mi-ai dăruit o zi atît de frumoasă." O spui în glas, sperînd că liniştea nopţii va duce mulţumirea ta acolo sus undeva...de unde va porni o altă zi mîine.




p.s. atît de frumos sună în suedeză "I love you, boy"...jag älskar dig boy.

Sunday, February 8, 2015

The English Patient by Michael Ondaatje

Paris. Morning. Hotel. I am leaning on my elbows over the last lines of this book.
The final curtain is closing on the Second World War, and Hana, a nurse, stays behind in an abandoned Italian villa to tend to her only remaining patient. Rescued by Bedouins from a burning plane, he is English, anonymous, damaged beyond recognition and haunted by his memories of passion and betrayal. The only clue Hana has to his past is the one thing he clung on to through  the fire - a copy of The Histories by Herodotus, covered with hand - written notes describing a painful and ultimately tragic love affair.

There are many excerpts I liked in this book, marked by colorful post - it notes. Some I loved.

- What do you hate most? he asks.
- A lie. And you?
- Ownership, he says. When you leave me forget me.
Her fist swings towards him and hits hard into the bone just below his eye. She dresses and leaves.

- Madox, what is the name of that hollow at the base of a woman's neck? At the front. Here. What is it, does it have an official name? That hollow about the size of an impress of your thumb?
Madox watches me for a moment through the noon glare.
- Pull yourself together, he mutters.

I just want you to know. I don't miss you yet.



...as if awakening from sleep with a heaviness  caused by unremembered dreams.

I am a man who fasts until I see what I want.
9.5

Wednesday, February 4, 2015

My girl

am umblat dementă o jumătate de zi pînă am găsit cîntecul din care am desprins doar cuvintele "feel this way" în timp ce măsuram o pereche de pantofi într-un magazin. E un cîntec atît de simplu, să nu aveţi aşteptări prea mari...aşa cîntece sunt cîntecul unui cuplu, care se ascultă cu iubita sau iubitul...e un cîntec sub care aş dansa la nunta mea primul dans, e un cîntec pe care aş vrea să-l cînte la înmormîntarea mea...după o cuvîntare a soţului meu.

aşa cîntec se ascultă în doi. Ascultaţi cîte doi...şi atunci cînd vă este dor unul de altul..şi nu sunteţi alături, ascultaţi-l la telefon împreună, sau pe skype...şi preferabil ca iniţiativa să vină din partea bărbatului...totuşi My girl se numeşte :)



Monday, February 2, 2015

The Cider House Rules, piano cover

Dacă tot intru descălţată aici, dă să cînt şi un cîntec. Tare dragă mie. Şi deşi i-am făcut un intro chiar în video, mai am un mic secret.

Eu văd o imagine atunci cînd interpretez melodia...e o imagine foarte simplă, şi foarte frumoasă. E un joc dintre mîna stîngă care e ...şi mîina dreapta care e.... Am scris mult despre asta în ultimul timp.

Nu vă întreb ce am însemant  prin mîna dreapta şi mînă stîngă...ci vă întreb: voi ce vedeţi cînd auziţi melodia?


Thursday, January 29, 2015

Film credits

Orice operă de artă reuşită îşi slăveşte creatorul. Şi atunci cînd cineva ştie de David, va şti şi despre Michelangelo...sau cine ştie despre Venus va şti şi despre Botticelli. 

Cum aşa se face că atunci cînd privim un film, în pofida faptului că ne impresionează, o zbughim din sală după ultima scenă? Oare suntem chiar atît de naivi să credem că Keira Knightley sau Richard Gere, sau actorii per total, sunt suficienţi pentru o urzi un film bun? 

Sunt zeci şi sute de oameni care muncesc în spatele ecranului...oamenii care îşi răsuflecă mînecile pentru a crea secolul sau ambianţa realistă, hainele, luminile, sunetul, muzica, etc. Ei, cel mai probabil, nu sunt atît de frumoşi şi teatrali precum actorii de pe sticlă, probabil nu sunt machiaţi, coafaţi, poate nu apar des pe covoraşul roşu sau în revista Vogue...dar ei sunt oamenii fără de care filmul...nu ar exista. Ei sunt minerii care au scos aurul din mină...iar noi privind "ineluşul de aur" uităm că el nu a fost sculptat doar de giuvaer...a fost şi un miner care a trebuit să dezghioace aurul din rocă, în primul rînd.

E vorba de respect pînă la urmă. 

În fine, faceţi cum vreţi, eu nu am treabă cu graba voastră...atîta timp cît nu trebuie să mă scol pentru a vă face drum şi nu-mi acoperiţi compozitorul cu trupurile voastre grăbite.

Monday, January 26, 2015

Syncope

M-a dezorientat recepţia. Era asemeni recepţiei unui hotel...francez. Atunci mi-am dat seamă că ştiu cum miroase Parisul. Miroase ca un hotel luxos în care s-a pulverizat  în aer levănţică, şi prin acel aer au trecut vreo 5 femei parfumate...de fapt, e un amestec frumos.

O asistentă medicală apăru în faţa mea. Cînd îi văzui halatul alb, îmi confirmasem că am intrat într-un spital totuşi. Era 3.45 pm.

- Bună ziua. Mă numesc Irina. Am fost programată pentru ora 4 la Dr. Shakir.

După ce mi s-a explicat unde e neurologia, m-am aşezat cuminte pe un scăunel, mi-am scos un toc şi cartea de serviciu. Peste cîteva clipe uşa cabinetului Dr. Shakir se deschise şi odată cu el un întuneric se asmuţise afară. Se reliefară doi tineri.

Aveau pasul lent, împovărat. Am înţeles că duc o veste grea. El era dureros de trist. Avea ochii încremeniţi pe faţa ei, pumnii crispaţi. 

Un alt pacient intră în cabinet.

Tinerii s-au aşezat pe două scăunele din apropierea mea. Ea avea o tristeţe mai mult în părul prins obosit la spate, decît în ochii strălucitori de lacrimi. Nu zîmbea, dar avea chipul calm, blînd, echilibrat. El, însă, era o durere să-l priveşti. Ea îşi strecură una din mîini în crăpăturile pumnului lui...şi blînd i-l desfăcu. Îi sărută palma transpirată şi îl privi aşa cum priveşti o mare...El o sărută pe frunte şi două lacrimi s-au desprins de privirea lui, alunecînd peste părul ei obosit prins la spate.

Stătea aşa cu chipul sprijinit în obrazul lui, amestecîndu-şi lacrimile.

Îmi era ruşine să îi privesc, dar nu-mi puteam rupe ochii de ei.

Ea izbucni într-un rîs cuminte, stergîndu-şi obrazul cu dosul palmei.

- Trei ani nu e atît de rău..., spuse ea.

El nu spuse nimic. Ea continuă, vorbind un pic mai tare, cu un zîmbet pe buzele-i mici:

- Gîndeşte-te 3 ani..e totuşi 3 ani. Putem face încă multe împreună. Eu nu am niciun Bucket list...bugger.
- Încetează.
- Putem face lista ta. Da! Tu dindtotdeauna ai vrut să sărim cu paraşuta. Acum o putem face, acum nu mă mai tem de nimic, zîmbi ea, sărutîndu-i umărul.
- Termină. Mîine vom merge la o altă clinică. Trebuie să existe o soluţie. Eu am nevoie de mai mult de 3 ani.
- Bine, vom merge. Mîine. Dar pînă mîine mai este o zi. Vreau să o trăim...împreună.

El o privi cu dragoste:
- Chiar nimic, nimic nu mai vrei? Chiar nu mai ai nicio dorinţă?

Ea se îngîndură...o umbră uşoară trecuse peste chipul ei palid.

- Mai este una. Dar trei ani cred că e puţin.
- Crezi?
- Da...e tîrziu. Nu ar fi corect...
- Eu vreau, gînguri el.

Ea îi zîmbi, sărutîndu-i mîinile.
- Voi fi mamă altă dată..., şi o lacrimă îi brăzdă chipul.

El o curpinse la piept, şi ea izbucni în plîns. Şi apoi tot ea se rupse din strînsoarea lui, şi plină de un soare interior şi de o energie a vieţii îi spuse:

- Mergem la St. Pancras (staţie de trenuri/metrou în Londra).
- De ce?
- Acolo este un pian. Eu nu am cîntat niciodată în public...mi-a fost întotdeauna frică, acum - nu.

Ieşise pacientul şi din urma lui Dr. Shakir.

 - Miss Croiter? 

Eu nu am răspuns. Am pretins că nu sunt eu. M-am ridicat încetişor de pe scaun...şi am mers la St. Pancras.

Eu rezervez sau eu rezerv?

Am postat ieri o poză cu mine pe facebook în faţa unui panou Van Gogh. O, asta din postul anterior. Şi aşa printre comentarii scriu "rezervează online".

Greşit, am spus greşit.

Corect:

Eu rezerv
Tu rezervi
El/ea rezervă

Noi rezervăm
Voi rezervaţi
El/ele rezervă


Sunt recunoscătoare oamenilor care mă corectează, mai ales cînd o fac din bune intenţii. Pentru că de obicei, oamenii cărora le pasă, o fac.

Sunday, January 25, 2015

A murit Van Gogh

Vineri zburam spre oraşul studenţiei mele. Pîrjoleam ultimele capitole din cartea "Lust for life" de Irving Stone. Ultimele capitole sunt, desigur, despre moartea lui, a lui Van Gogh.

A avut o viaţă atît de zbuciumată, de chinuită, de scurtă, de plină de dragoste pentru munca sa, pentru fratele său, pentru prietenii săi...

Mă gîndeam că vă voi mai povesti despre prietenia lui cu Gaugin, despre ideile lui comuniste, despre Margot, despre Arles şi cum amenjează casă în aşteptarea prietenului, despre cum se ceartă cu Gaugin pînă la demenţă, despre cum îşi taie urechea, despre cum e dus la casa de nebuni, despre cum se împuşcă, despre cum moare lîngă fratele său Theo, despre cum Theo înnebuneşte şi moare şi el în mai puţin de 6 luni....dar nu vă voi spune nimic. Am citit cartea prea repede...

Ultimul capitol a fost foarte dureros pentru mine. Moartea şi înmormîntarea lui le-am trăit atît de viu încît fără să mai pot controla, îmi şiroiau pe obraji rîuri de lacrimi. Plîngeam cum nu ştiu dacă am mai plîns la vreo înmormîntare, din fericire, nu am fost la multe în viaţa mea...

Avionul aterizase. Oamenii ca un roi de viespi s-au repezit să se ridice din scaune, să-şi culeaga valizele, iar eu încercam să îmi ascund ochii tăurii după speteaza scaunului. Nu scoteam niciun icnet, niciun sunet...parcă mă liniştisem, dar o fîntînă inepuizabilă de lacrimi se revărsa peste faţa mea muşcată de plîns. 

Domnul din faţă, fiind în picioare, mă zărise şi întrebă cu o voce compătimitoare (în engleză):

- Dră, sunteţi bine?
- Da.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Nu...a murit Van Gogh, am spus eu ascunzîndu-mi nasul într-un şerveţel.



poza e făcută la Palazzo Reale din Milano, expoziţia lui Van Gogh, 23 Ianuarie 2014

Friday, January 23, 2015

Van Gogh şi Sien (sau soţia prostituată)

Există cîteva asemănări între mine şi Van Gogh, dacă nu se supără dînsul de comparaţie, Dar noi nu avem prejudecăţi, mai ales el.

După întoarcerea din Borinage, din sînul lui Dumnezeu, regăsindu-se ca pictor, hotărăşte să meargă în Haga. Pe atunci Haga era cuibul pictorilor olandezi. Şi merge în calitate de discipol la vărul său, tot pictor, Anton Mauve.

Van Gogh e mereu sărac. "For those who have talent for poverty, poverty is eternal." Umbla flămînd, teferlit, desculţ. O cunoscuse într-o seară, într-o pivniţă, pe Sien. Îi cumpărase "un drink", apoi aflase că ea avea nevoie de doi franci să-şi hrănească 5 bastarzi acasă...şi căuta un bărbat disponibil. Van Gogh era un bărbat disponibil. Sien venea des la el. Pe lîngă sex, îi făcea mîncare, curăţenie şi poza pentru el. El avea nevoie de modele, ea era una ieftină. Apoi, lui îi plăcuse grija ei domestică. Mica asta fericire dintre ei o făcuse mai frumoasă, mai vie. Şi el o ceru în căsătorie, 

Poate nu v-am spus, dar Van Gogh era foarte cultivat, citea foarte mult şi scria foarte mult, În viaţa sa a scris 902 scrisori, care au fost găsite, de asta se cunosc atît de multe despre biografia sa,

Evident faptul că trăia cu o prostituată şi copii ei stîrniseră multă indignare şi vrajbă din partea familiei lui. Numai fratele său Theo nu l-a judecat nicicînd (o dragoste foarte frumoasa între ei), dar totuşi a insistat sa înţeleagă de ce nu poate trăi cu ea..şi gata. De ce are nevoie neapărat de căsătorie? La care Van Gogh îi răspunde...acuşi copiez.

Dar pînă ajung la cuvintele lui, trebuie să deschid o paranteză sau o paralelă. Eu trăiesc în două ţări, dintre care una e Olanda şi mi se întîmplă deseori să discut cu familii cu cîţiva copii în care soţii între ei se numesc "boyfriend" şi "girlfriend" şi pentru mine asta e straniu. Nu sunt căsătoriţi, deşi au copii, se iubesc, merg în vacanţă împreună, trăiesc într-o casă. Şi uneori îmi permit să îi întreb; de ce nu vă căsătoriţi? Why should we?

Van Gogh are un răspuns foarte frumos...

"Because there is a promise between her and me. I don't want you to consider her as a mistress, or as a somebody with whom I am having a liaison without caring the consequences. That promise of marriage it two-fold: firstly a promise of civil marriage as soon as circumstance will permit, but secondly, it is a promise meanwhile to help each other, to cherish each other as we we were already married, share everything together."

Tuesday, January 20, 2015

săptămîna trecută

Post pentru Irina. Arhivă de amintiri.

de obicei, în zborul meu de duminică seară, cînd mă întorc acasă, şi sunt prea tîrzie pentru lectură şi prea somnoroasă pentru iPad, mă gîndesc. Mă gîndesc la săptămîna care s-a scurs pînă în ultimele clipe ale duminicii. Mă gîndesc la ce mi s-a întîmplat, la ce am făcut bine, la ce am făcut rău, la ce nu am făcut deloc...şi încep acest ritual printr-un joc pe care eu l-am numit "Jocul celor 5".

Jocul celor 5 amintiri absolut spontane, absolut aleatoare...pe care le voi purta cu mine în altă săptămînă.

Jocul celor 5.

Amintirea 1: Red lorry, yellow lorry...frămîntarea de limbă pe care am cîntat-o bîlbîit-o în Leicester Square.

Amintirea 2: Meal worms...seara în care am mîncat lăcuste şi viermi.

Amintirea 3: Your blood sample was hammered...Am primit un telefon de la spital:
- Am I speaking to Airina Croiter?
- Yes, you are. How can I help?
- I am xxx calling from the hospital yyy regarding your blood sample you gave yesterday.
I went white and silent.
- No, no, don't worry. It is nothing wrong with your blood, actually we do not know...because we do not have you sample anymore. It got destroyed..we had some constructions on site and a hammer went through your blood sample.

Amintirea 4: Avionul de carton...Turbulenţă în timpul zborului şi eu nu mă gîndesc la moarte, da' mă gîndesc la faptul că am pus o fotografie cu viermi pe facebook...şi să mor acum ar fi banal de tot...cel fel de ultim mesaj.... No drama...no dying :)

Amintirea 5: Streets smelling of weed...şi o prostituată în ochelari, care pentru o milisecundă mi se păruse a fi reflectarea mea în sticlă.

Monday, January 19, 2015

o muzicuţă înainte de somn

pe muzica asta (variantă pian) adoarme băbuţa mea în ultimele cîteva seri, sau se scoală..mai degrabă.




Iaca voi ce vedeţi cînd ascultaţi cîntecul?...eu am o imagine foarte clară, deloc influenţată de film din care nu mai ţin minte mai nimic decît esenţa..hai gîndiţi-vă şi odată, într-o seară vă voi spune şi eu...

şi iar despre Van Gogh

Eu îl respect pe Van Gogh. 

Nu pentru arta sa, pe asta să o judece cei care pricep mai mult decît mine în acuarelă şi ulei, ci pentru omul Van Gogh. 

Pînă a se descoperi ca pictor la 27 de ani, Van Gogh se dărui lui Dumnezeu, dar mai mult decît lui Dumnezeu se dărui omului. V-am spus că se pregătea pentru facultatea de teologie în Amsterdam unde unchii săi înstăriţi îi achitau profesori. Păi, într-o bună zi, el fugise...fugise de formalitatea şi tiparul unei universităţi, de confortul Bisericii, de căldura sutanei pentru a propăvădui cuvîntul lui Dumnezeu nu enoriaşilor, ci celor care l-au pierdut pe Dumnezeu în foame, sete, frig şi durere. A mers în Borinage, într-un sătuc de mineri în sudul Belgiei, săraci de trăiau în bojdeuce dormind pe căpiţe de fîn, mîncînd apă caldă şi pîine uscată. Poate aţi citit "Germinal" de Zola...păi, acolo a mers Van Gogh. A mers împotriva familiei, împotriva statutului său social, împotriva sănătăţii sale...şi a devenit doctorul duhovnicesc al minerilor. El nu avea bani, trăia sărac, dormea şi el în fîn, se acoperea cu saci, se îmbrăca în saci căci hainele le împărţi pe la săraci, iar paltonul său îl făcuse odată bandaje pentru a prinde rănile ale doi copii după un grav accident în mină. Treceau zile întregi fără să mănînce, apoi se umplea de boală, de febră şi ...şi aşa a trăit doi ani..pînă cînd l-a alungat Biserica. Cîtă ipocrizie...totuşi. Au venit să vadă cum promovează Biserica printre săraci şi găsindu-l murdar, zdrenţuit, ţinînd slujba într-o cocioabă...s-au supărat pentru că a degradat Biserica în aşa un hal, că a decăzut împreună cu toţi izgoniţii Domnului...că e plin de funingine şi flămînd pînă la leşin...şi i-au luat licenţa de evangelist.

Şi după acet capitol din viaţa asta...Van Gogh descoperă pictura, dar despre asta altă dată. Între timp, un mic preview spre una din primele sale opere de artă despre care vă voi povesti mai tîrziu.

a, da..pictura: The Potato Eaters. O găsiţi în Amsterdam sau Google, vedeţi şi voi.